După ce a apărut pe site-ul lui Paul Goma, în jurnalul său pe 2008, articolul meu O privire subiectivă asupra lumii literare din România sau Despre "sărbătorirea" lui Paul Goma la şaptezeci de ani, scris acum doi ani şi amânat-respins (vorba lui Goma) atunci de reviste importante, a fost publicat recent (tipărit pe hârtie, în sfârşit) şi de revista Argeş (în numărul din iunie), revistă care poate fi găsită şi pe Internet dacă daţi căutare pe Google pentru "revista Arges" sau pentru "Centrul Cultural Pitesti". Cred că este nefiresc ca în anul 2008 să existe astfel de probleme cu libertatea de expresie. Cred că scriitorii, prin organizaţiile lor, Uniunea Scriitorilor, Asociaţia Scriitorilor Profesionişti, PEN-Club, ar trebui să iniţieze discuţii asupra aceste chestiuni şi să răspundă cel puţin la întrebarea: "Există teme/autori pe care presa literară din România le/îi evită sau chiar le/îi cenzurează?". Cazul Goma este suficient, cred, pentru ca o astfel de întrebare să fie măcar formulată.

Când nu scriu poeme o perioadă mai lungă de timp am sentimentul unei aşteptări. Nu este însă acel tip de aşteptare pe care mi-o doresc, pentru că ştiu că poezia, dacă se lasă dusă de acest val, capătă nuanţe clişeizate, sentimentaliste, comune. Ceea ce am eu de făcut este să încerc să uit că ar trebui să scriu, să încerc să trăiesc toate stările care au aparenţa poeziei doar pentru ele însele, doar ca pe nişte întâmplări de viaţă pur şi simplu. Textul poetic este ceva la care se ajunge pe căi lăturalnice, ascunse, întortocheate. Aş zice că poemul scris se construieşte mai mult pe negarea stărilor care îl precede, pe ignorarea stărilor poetice. Iar aceasta se întîmplă pentru că poemul nu este expresia stărilor poetice ale autorului, cum greşit se spune la şcoală, ci varianta scrisă a poemului doar intuit, nescris, varianta scrisă a unei aşteptări intenţionat reprimate, cum ar zice Freud.

Mă gândesc la lucrurile simple ale vieţii tot aşa cum mă gândesc la versurile bune. Banalităţile de fiecare zi conţin în ele tot atâta poezie cât versurile bune viaţă obişnuită. Graniţa dintre ele poate fi trecută - în ambele sensuri - numai pe seama unei conştiinţe active, numai pe seama menţinerii cu ajutorul exerciţiilor de voinţă a unui prag de alertă minim necesar la nivelul sensibilităţii. Fără acest efort, riscul de a trece pe lângă situaţii de viaţă care vorbesc liric prin ele însele sau de a citi fără efect versuri care proiectează lumină asupra unor fragmente de trăire devine o realitate. Ceea ce este şi mai "palpitant" în această ecuaţie este că nimic nu garantează rezultatul aşteptat, adică poezia. Cu toate acestea, pragul minimal de alertă merită să fie menţinut, fie şi cu mijloace artificiale, cum ar fi refuzul de a fi aşa cum crede lumea că ar trebuie să fie un poet sau ambiţia de a fi cât de aproape posibil de ceea ce se aşteaptă.

Impasul intelectualilor

Intelectualii din România au o mare problemă. Ei nu reuşesc să fie minţile luminătoare ale naţiunii. Există după părerea mea o falie între intelectuali şi marea masă, cum se spune, a populaţiei. Intelectualii au întîlnirile lor, grupurile lor, bisericuţele lor, poziţiile şi posturile lor, iar marea masă a populaţiei orbecăieşte într-o realitate pe care nu numai că nu o mai poate controla, dar care o copleşeşte pur şi simplu. Nu încape nici o îndoială că vinovaţi de această ruptură, care ne va costa scump multă vreme de aici înainte, sînt intelectualii. De ce? Răspunsul la această întrebare ar trebui să preocupe pe fiecare dintre cei care mai au, în afară de o diplomă, şi o minimă conştiinţă civică.
Problema are rădăcini în timp mai adînci decît perioada ultimului deceniu, ajungînd pînă în miezul comunismului de la noi, cînd la revoltele muncitoreşti din Valea Jiului sau de la Braşov, ca să dau doar aceste două exemple, intelectualii nu au reacţionat, nu au fost alături de muncitori. În aceste condiţii este firesc ca după decembrie 1989 sloganuri abil meşteşugite precum “Noi muncim, nu gîndim!”, “Nu ne vindem ţara!” sau, mai rău, “Moarte intelectualilor!” să fi prins. Ca să mă exprim foarte direct, strîmbăturile din nas, ifosele şi mofturile, chiar şi indignările unora care se pretind intelectuali nu erau decît semnul unei jalnice lipse de realism. Astăzi situaţia pare neschimbată. Cu excepţia unor acţiuni concrete ale Alianţei Civice, aflate şi ele la limita accesibilităţii pentru oamenii simpli, nu se poate spune că intelectualii au un mesaj sau că fac măcar efortul pentru elaborarea unui astfel de mesaj.
De fapt, dacă sîntem cît de cît oneşti, ar trebui să fim foarte atenţi la ceea ce tot spune şi iar spune Paul Goma despre condiţia de intelectual şi despre impostura în care se află astăzi intelectualii din România. Impostura constă, după părerea lui, în faptul că intelectualii de azi îşi arogă rolul de modele în faţa românilor fără să fi făcut ceva concret ca să merite acest rol. El spune simplu că rezistenţă în sensul propriu al cuvîntului nu a existat din partea intelectualilor şi că lipsa lor de autoritate se datorează faptului că intelectualii nu recunosc acest lucru. De la recunoaşterea impasibilităţii lor din timpul comunismului ar putea porni “ceva” astăzi în România. Personal, cred şi eu că aşa stau lucrurile.
După 1989, aproape aceeaşi situaţie.
Am asistat de-a lungul anilor, ca un cititor de presă obişnuit, la întîlniri ale Grupului pentru Dialog Social în care au fost dezbătute probleme actuale (este de discutat şi actualitatea unora dintre teme) ale societăţii româneşti, dar niciodată nu am observat vreun oarecare interes pentru accesibilitatea mesajului. Oameni de certă valoare în domeniile în care s-au afirmat nu reuşesc să facă pasul eroic de a coborî de pe piedestal, de a coborî din ramă între oameni. Expresia “între oameni” ar putea să pară uşor retorică, dar în acest context ea priveşte chiar sensul propriu.
Revista “22” de pildă, în pofida faptului că este totdeauna bine concepută şi cu semnături de mare valoare, nu reuşeşte, ca impact, să treacă dincolo de cercul restrîns al oamenilor cu un oarecare nivel de pregătire. Soluţia ar fi fost (este încă) un supliment cu tiraj de masă, scris pe înţelesul tuturor şi care să fie difuzat (gratuit) în satele noastre (unde nu ajunge nici un ziar), dar şi în oraşe, în cartiere mărginaşe.
De asemenea, Alianţa Civică, mai ales după 1996, a avut un mesaj foarte ambiguu, iar reacţiile au fost ezitante, lipsite de caracterul tranşant al celor din timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii.
În esenţă, aşa cum am putut să observ, atît din afară, cît şi implicat în unele acţiuni ale intelectualilor (în Alianţa Civică, Fundaţia Memoria), discuţiile din aceste zone - de avangardă, totuşi - ale societăţii civile nu au urmărit problema adecvării limbajului şi nici problema unui consesns al intelectualilor (indiferent de zona politică în care se află) asupra a măcar două sau trei principii. De aceea, apare firească întrebarea, exprimată de unii într-un intenţionat dezacord hazliu: “Cine sunt intelectualii şi ce vrea ei?”. Chiar în băşcălie pusă, întrebarea merită un răspuns. Mai ales astăzi cînd intelectualii, depăşiţi de valul evenimentelor, au reacţionat tîrziu (mai bine mai tîrziu decît deloc!) la evoluţia extremismului pe scena politică.
Aşadar, eu cred că îngustarea şi chiar dispariţia faliei dintre intelectuali şi oamenii simpli se poate face prin rezolvarea a trei probleme: 1) realizarea unui consens al intelectualilor asupra a trei sau patru principii care privesc interesul naţional; 2) recunoaşterea de către intelectuali a impasibilităţii lor ca breaslă în timpul comunismului (de aici recunoaşterea meritelor celor care nu au fost indiferenţi, precum Paul Goma); 3) elaborarea unui mesaj coerent pentru poporul român; 4) obţinerea din partea televiziunilor, a posturilor de radio şi a presei scrise a timpului de emisie şi a spaţiului tipografic pentru transmiterea acestui mesaj; acest lucru poate avea în vedere şi colectarea de fonduri pentru plata timpilor de emisie şi a spaţiului tipografic ca şi cum ar fi vorba despre reclame.
Fireşte că în economia unui simplu articol de ziar, detaliile şi nuanţele nu îşi găsesc locul, dar intenţia mea este “să arunc o sticlă în mare”, să încerc să atrag atenţia asupra unui impas în care ne aflăm nu numai din motive politice sau economice, ci şi datorită impasului în care se află intelectualii, în care, de fapt, ne aflăm toţi.

Notă: M-am gândit să postez din când în când şi articole mai vechi. Acesta de faţă a apărut în Monitorul, la 8 ianuarie 2001, în cadrul rubricii "Irealitatea imediată", pe care am iniţiat-o şi susţinut-o în anii 2000 şi 2001.

Din nou despre impasul intelectualilor

Revin la articolul meu de săptămîna trecută în care scriam că intelectualii nu par dispuşi nici acum, la peste zece ani de la căderea oficială a comunismului, să coboare între oameni de pe piedestalul lor de “intelectuali”, să coboare din ramele tablourilor în care s-au aşezat foarte mîndri de condiţia lor pe care o cred superioară.
Am pus între ghilimele cuvîntul “intelectuali” pentru că foarte mulţi dintre cei care pretind, în baza faptului că au obţinut o diplomă, că sînt intelectuali nu au justificare în pretenţiile lor. Motivul? Statutul de intelectual se obţine abia după ce, avînd o diplomă şi practicînd o profesie conform acelei diplome sau fiind creator, inginerul, medicul, profesorul, preotul, scriitorul, artistul înţelege să se şi implice în problemele comunităţii în care trăieşte. Fără această implicare eşti doar un specialist în domeniul pe care ţi l-ai ales sau doar un funcţionar al bisericii, doar un autor de cărţi, doar un pictor, doar un muzician etc.
Implicarea presupune ca omul posesor al unei diplome sau al unui statut în baza unei activităţi de creaţie (scriitor, artist etc.) să nu fie indiferent la ceea ce se întîmplă în jurul său, să-i pese, cu alte cuvinte, de soarta poporului său, adică să aibă o atitudine de fiecare dată (sau măcar uneori) cînd se întîmplă abuzuri, cînd libertatea oamenilor este îngrădită în fel şi chip sau cînd viaţa oamenilor, condiţiile lor de viaţă sînt periclitate.
Întrebarea este dacă implicarea aceasta există cu adevărat astăzi în România.
Însă mai înainte de a răspunde să ne lămurim un pic asupra a ceea ce trebuie să se înţeleagă prin cuvîntul implicare.
Implicare nu înseamnă, de pildă, simpla înscriere într-un partid dacă în acel partid nu ai niciodată un cuvînt de spus în probleme care privesc viaţa de fiecare zi a oamenilor.
Implicare nu înseamnă înfiinţarea unei edituri şi publicarea de cărţi dacă nu publici şi cărţi pe înţelesul oamenilor care fie abia ştiu să citească, fie, posesori de diplome fiind (chiar diplome universitare), nu sînt în stare să judece lucrurile cu propria lor minte.
Implicare nu înseamnă, profesor fiind (de istorie sau de literatură în special), doar să ţii lecţiile, cum se spune, urmînd fără crîcnire acel document numit “curriculă”, ci să te documentezi şi să-i luminezi apoi pe copii asupra istoriei ultimei jumătăţi de veac sau să-i înveţi ce înseamnă valoare şi de ce este important să ţinem cont de valori.
Implicare nu înseamnă, preot fiind, doar să vorbeşti oamenilor despre sfinţii incluşi în calendar în acea zi în care ţii predica, ci şi să-i luminezi asupra problemelor concrete de fiecare zi cu care se confruntă, să răspunzi unor întrebări pe care cel mai adesea oamenii nici nu îndrăznesc să le exprime.
Fireşte, multe se pot spune despre implicare, dar eu cred că aşa trebuie să vedem lucrurile. Conform acestei interpretări, răspunsul la întrebarea dacă oamenii care-şi spun intelectuali se implică sau nu în viaţa cetăţii este negativ.
Din nefericire, implicare reală nu există. În acţiunile lor publice, altfel stimabile în sine, intelectualii pierd din vedere un lucru esenţial: impactul. Fără un mesaj accesibil, fără impact real la nivelul milioanelor de oameni simpli ai acestei ţări, tot ceea ce facem, toate cărţile pe care le scriem şi le publicăm, toate lecţiile pe care le ţinem, toate predicile, toate pînzele pe care le pictăm, toate articolele pe care le scriem devin doar mijloace ale “afirmării personale fără rost în cercul nostru strîmt de intelectuali”.
Atîtea edituri, atîtea uniuni de creaţie, atîtea minţi luminate, atîtea fonduri din cele mai diverse surse, iar colecţia “bpt” nu mai există, emisiuni de educaţie civică nu există, broşuri de educaţie civică nu există.
Mai ştie cineva astăzi, dintre scriitori, că Vasile Voiculescu, de pildă, ţinea prelegeri la radio pentru ţărani, că edita broşuri în care îi învăţa pe oameni cum să mănînce şi ce să mănînce, cum să se spele şi cum să aibă grijă de copii? Unde sînt oamenii de acest tip? Unde sînt intelectualii de altădată care nu se jenau să se întîlnească la un oarecare cămin cultural dintr-un oarecare cătun cu ţăranii? E adevărat, comunismul i-a decimat pe unii şi i-a anihilat ca personalitate pe alţii, dar trebuie să revenim, trebuie să găsim din nou o cale de a reface legăturile.
Fără acest efort, riscăm să devenim în curînd nişte foarte buni scriitori (chiar geniali, cum spune cu ironie amară Paul Goma), nişte foarte mari artişti, pe care însă nu-i citeşte şi nu-i ascultă nimeni.

Notă: M-am gândit să postez din când în când şi articole mai vechi. Acesta de faţă a apărut în Monitorul, la 15 ianuarie 2001, în cadrul rubricii "Irealitatea imediată", pe care am iniţiat-o şi susţinut-o în anii 2000 şi 2001.

Fiica mea are examen de bacalaureat în aceste zile. Îmi spune că o deranjează foarte tare faptul că se copiază foarte mult şi că profesorii încurajează această practică, nu neapărat la clasa unde dă ea examen, ci în general, aşa cum reiese şi din discuţiile din media şi de peste tot. Noi, societatea românească, îi învăţăm pe copii că se poate ajunge undeva fără muncă, prin fraudă, şi apoi ne mirăm că lumea din jur arată cum arată, că sistemul de ducaţie este cum este. Aflu că în Germania un elev este exmatriculat din şcoală dacă este prins copiind, iar asta se întâmplă nu neapărat la un examen important precum cel de bacalaureat, ci chiar la o lucrare de teză banală.

Articol despre lumea literară din România şi Paul Goma

Am scris acest articol în 2006. Am încercat să-l public în Vatra, dar nu m-am ales decât cu promisiuni ferme şi cu surpriza nerespectării promisiunilor, până când, după luni de amânări, articolul îşi pierduse oarecum actualitatea şi am renunţat eu până la urmă, mâhnit, să mai insist. Un altul mai scurt pe aceeaşi temă îl propusesem spre publicare revistei Observator cultural. Şi aici am avut parte de refuz. Am mai încercat să-l public, la sugestia lui O. Nimigean, în Timpul. Aici mi s-a cerut să-l fac mai scurt. L-am scurtat. Din nou, acelaşi tratament: promisiuni de publicare nerespectate. Edificat şi scârbit, am renunţat. Acum câteva luni, printr-o întâmplare, am reluat comunicarea cu Paul Goma. Între altele, i-am spus şi despre articol. Mi l-a cerut. I l-am trimis. Mi-a solicitat permisiunea să-l posteze pe site-ul său. Am spus da, fireşte. Articolul este pe site (www.paulgoma.free.fr), în secţiunea "Jurnal 2008...": Între timp, scriitoarea Flori Stănescu, care a publicat un dialog excelent cu Paul Goma, mi l-a solicitat pentru revista Argeş din Piteşti. Va apărea şi acolo. Îl postez acum şi aici. Între timp, unele situaţii descrise s-au mai schimbat, unele lucruri le-aş spune poate altfel, la altele aş renunţa astăzi dacă aş scrie articolul din nou, dar în esenţă el rămâne valabil. Lectură plăcută! Comentariile vor fi binevenite şi vor avea parte de un răspuns. (V.B.)

Sunt un scriitor internaţional român frustrat. Recunosc spăşit, cu modestie, cu năduf. Toată crema scriitorimii române a fost invitată la Neptun. Lasă că unii nici nu ştiu să spună nici un cuvânt în altă limbă decât româna, dar acesta nu e un criteriu... Participare internaţională, teme de discuţii interesante, doi laureaţi Nobel, iar eu îmi consum frustrarea provincială şi mediocră la Piatra Neamţ... Aşa îmi trebuie dacă nu-mi ţin gura şi mă trezesc să ţin cu dreptatea! De vreo câţiva ani sunt invitat la evenimente literare în toată Europa, am publicat cu hărnicie prin alte spaţii, oho, mi-am reprezentat ţara cu cinste şi onoare, dar eu nu încap şi pe listele pitrocite la Bucureşti ale lui Nicolae Manolescu. Lasă că or să regrete ei mai târziu când vor dori să mă invite şi n-o să mai vreau eu atunci... Lasa, lasă... Or să vadă ei atunci...

Revin la Praga... Mă gândesc la proiectul acesta de traduceri iniţiat de Attila Balasz, iar ceea ce mi se pare cel mai demn de laudă este faptul că proiectul are viitor, că vor urma antologii în suedeză, norvegiană, daneză şi că sunt şanse ca poeţii antologaţi să călătorească şi în aceste spaţii. Attila este ambiţios şi ordonat, aşa că nu am nici o îndoială că va reuşi. Mă impresionează, de asemenea, modestia acestui poet, faptul că stă în spatele faptelor lui. Un astfel de proiect şi un astfel de om ar trebui să primească mai mult sprijin. Şi sper că îl va primi... Cât despre Praga, Praga este oraşul care, între altele, mi-a oferit şansa să comunic pur şi simplu cu scriitori pe care altfel nu-i întâlnesc în ţară, eu nefiind, din motive despre care va trebui poate să vorbesc odată, un obişnuit al festivalurilor şi recitalurilor. Nici chiar cu Adrian Alui Gheorghe, concitadinul meu, nu am avut în ultimii ani punţi de legătură, iar asta s-a întâmplat mai curând din motive extraliterare, motive care mi-ar plăcea să dispară pur şi simplu, încetul cu încetul, pentru a oferi, omeneşte vorbind, o şansă păcii pe pământ... Dacă doi scriitori care trăiesc în acelaşi oraş nu reuşesc să bea o cafea împreună din când în când, atunci aceasta e o problemă. Mă gândesc că dacă renunţăm la orgolii şi reuşim să ţinem sub control sfânta invidia românească, dacă ne respectăm unii pe alţii ca oameni şi ca scriitori, probabil că toate s-ar rezolva. A trebuit să vină excursia de la Praga ca să îl aud toastând la bere pe autorul "Ceremoniilor insidioase" "Trăiască prietenia nemţeano-nemţeană!". Iar acest lucru nu e puţin... Apoi, am schimbat câteva vorbe cu Gabriel Chifu, un om cu o fire prietenoasă, am glumit cu Ioan Moldovan, poetul taciturn de la "Familia", am glumit şi cu cei doi scriitori maghiari, Attila şi Szolt. Praga mi-a oferit şansa acestei comunicări. Îmi doresc ca spiritul de prietenie care a planat deasupra noastră în oraşul lui Kundera să lucreze şi mai departe.

Am fost la Praga şi nu am scris nimic aici. Am fost acolo între 9 iunie şi 13 iunie. I.C.R. a suportat diurna de 105 euro, iar U.S. susţinerea financiară de 200 euro a călătoriei. Cum m-am încadrat la cheltuielile pentru benzină, am preferat să merg cu maşina şi să o iau şi pe Iuliana cu mine. De la Cluj l-am luat şi pe scriitorul Karacsonyi Zsolt. Am fost găzduiţi prima noapte la Velky Meder, în Slovacia, la Plauter Kuria, un loc minunat, o staţiune balneară specială, aflată între trei capitale şi la mică distanţă de ele: Viena, Bratislava, Praga. Aici ne-a aşteptat Peter, proprietarul pensiunii, ospitalier cum îl ştiam, şi Attila Balazs, autorul proiectului acestor antologii de poeţi români şi al călătoriilor.



Dimineaţa, plecăm spre Praga. Merge şi Attila cu noi. Ajungem după-amiază, după un drum mai mult pe autostradă (excelent, de altfel), în care am discutat relaxaţi despre literatură şi viaţa literară. Devin şi eu conştient că în România se scrie şi o literatură în limba maghiară, diferită de cea din Ungaria, pe care noi românii nu prea o cunoaştem. Ajungem la Praga la Institutul Cultural Maghiar, unde urma să stăm două zile. Parcăm maşina în faţa institutului. Incredibil să poţi parca chiar în centrul oraşului... Suntem primiţi foarte bine, de oameni prietenoşi, tineri cei mai mulţi, români şi unguri. Cazarea, confortabilă. Ne întâlnim şi cu ceilalţi scriitori, cu Adrian Alui Gheorghe, care a venit cu soţia lui Carolina, ne întâlnim cu Gabriel Chifu şi Ioan Moldovan.



Ne plimbăm prin oraş, stăm în pieţele mari şi ne uităm şi noi la meciuri pe ecranele imense, ca toată lumea, intrăm în hrubele răcoroase, bem bere, pălăvrăgim despre literatură, râdem, ne simţim excelent, îmbrăţişaţi parcă de oraşul plin de poezie al lui Kafka.







Sunt plăcut impresionat de politeţea şi manierele tânărului director al I.C.R. Praga, Mircea Dan Duţă, un om foarte şcolit, inteligent, manierat. Aveam să văd a doua zi, la recital cât de deschis e la minte şi cum ştie să facă spectacol, profesionist, doar cu nişte poeţi pe o scenă. Alerga pur şi simplu între noi şi public, ne adresa întrebări, ne ruga să citim un text, revenea la întrebări, dădea fuga iar să afle o părere din sală. M-am simţit ca la lecturile publice din Occident, iar ceilalţi poeţi, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Ioan Moldovan, Attila Balasz şi Karacsonyi Szolt, au fost toţi foarte inspiraţi şi s-au făcut plăcuţi publicului.





Sunt fericit că am citit şi eu câteva poezii unor praghezi, care au fost atât de drăguţi să renunţe să vadă meciul cu echipa lor naţională şi să vină la recitalul nostru. Sunt bucuros că am avut şansa să le vorbesc un pic despre "himerismul" meu. Cel mai fericit am fost însă că Iuliana a venit cu mine. Mi-a fost mereu destul de greu să călătoresc prin Europa de unul singur în ultimii ani, aşa că prezenţa ei alături de mine, şi încă la Praga, a însemnat foarte mult. Ne-am plimbat, am admirat oraşul, am privit Vâltava de pe Podul Carol, am văzut şi schimbarea gărzii la Castel, am respirat pur şi simplu aerul încărcat de istorie, poezie şi mister al Pragăi pe care nu o mai văzusem până atunci.









Mai mult, atmosfera a fost bună, m-am bucurat de compania unor oameni prietenoşi.



Iar la întoarcere, după Cluj, am oprit cu Adrian şi Carolina şi am luat masa la un han pe care îl ştiau ei. O grădină splendidă şi mâncare excelentă. Ca să nu mai spun de conversaţie... Plăcută, relaxată, aşa cum nu mai experimentasem de ani şi ani cu Adrian.



Am multe de spus despre această călătorie, fireşte, dar voi face aceasta altă dată. Praga a fost ca şi cum aş fi scris un poem bun.

Cartea "Cine suntem" a lui Dan Puric îmi ţine companie în aceste zile. Mai înainte de orice comentariu, pot să spun un singur lucru: Există speranţă!

Ieri, după ce - luat cu facultatea, cu bursele, cu viaţa asta aşa cum e ea în ţărişoara noastră - vreo trei ani nu mai comunicasem nici măcar prin cele câteva scrisori anuale cu Paul Goma, am schimbat cu el e-mail-uri. I-am aflat adresa dintr-un alt e-mail cu cartea-dialog Flori Stanescu-Paul Goma, trimis mie de Nicolae Coande. Mi se pare limpede că lumea românească în general şi lumea literară în special stau strâmb în raport cu acest mare scriitor şi luptător anticomunist. I-am spus despre articolul referitor la situaţia sa şi la lumea literară românească de azi pe care l-am scris acum doi ani la Viena şi pe care l-am trimis atunci, pe rând, revistelor "Vatra" şi "Timpul", articol amânat şi iar amânat apoi de aceste reviste, după promisiuni ferme de publicare şi în pofida intervenţiei lui Ovidiu Nimigean la una dintre ele, faptul determinându-mă atunci să renunţ până la urmă la publicare, dezamăgit şi chiar surprins. Mi l-a cerut. I l-am trimis, fireşte. Îl va publica undeva pe vreun site de-al său. Dincolo de aceasta, eu sunt bucuros şi onorat că reuşesc să comunic cu acest mare om. Ceea ce mă impresionează cel mai mult la el este lipsa oricărei umbre de artificiozitate, naturaleţea felului său de a fi ca om, umorul său sănătos, dar şi hărnicia în ale scrisului, talentul literar special pe care atâţia critici de-ai noştri refuză, din oportunism, să-l vadă şi să-l recunoască.

Strălucitoare prezenţa lui Cornel Ungureanu în emisiunea lui Horia-Roman Patapievici de azi de pe TVR Cultural! Idei noi şi interesante, echilibru al judecăţilor, umanism autentic al interesului său pentru excluderile păguboase din istoria literaturii, viziune contextual-europeană, limpezime. Excelent!

La fel de strălucitoare şi foarte dinamice, pline de entuziasm, intervenţiile lui Mihail Neamţu de pe Trinitas TV, un tânăr eseist care vorbeşte cu adevăr despre necesitatea smereniei intelectualului, care spune cu adevăr că un intelectual care scrie o carte nu este superior unei mame care îşi îngrijeşte copiii. Înţeleg oare intelectualii noştri ("oficiali") de azi acest adevăr? Vor ajunge ei să-l înţeleagă vreodată?

Poezia este mai mult o chestiune de viaţă decât una de artă. Ce înţeleg eu prin această vorbă pe care îmi place să o spun adesea? Eu cred că adevăratul talent al unui poet nu este abilitatea de a combina "artistic" cuvintele, ci mai mult capacitatea de a vedea viaţa. A vedea viaţa înseamnă a vedea lucruri pe care alţii nu le văd, a arăta celorlalţi lucruri pe lângă care se trece cu indiferenţă pentru că au devenit banale. Acest fel de a privi poezia a fost şi este pentru mine un imbold de a scrie poeme şi în altă limbă. Când acum câţiva ani am îndrăznit să scriu primele poeme în engleză, logica mea a fost cam aşa. Dacă pot "vedea" viaţa în limba română, atunci o voi "vedea" şi în limba engleză. Şi am pornit cu mult curaj şi încredere înainte. A meritat, pentru că astăzi am peste o sută de poeme în limba lui Shakespeare, multe dintre ele fiind deja publicate. Poate nu e mult, dar cred că nici puţin. Oricum, mai important decât toate este că experimentul acesta mi-a adus multe bucurii "poetice" şi prieteni de prin colţurile lumii. Îmi mai place, de asemenea, să spun că poezia este un stil de viaţă. În câteva cuvinte, iată ce înţeles are pentru mine acest gând. Eu cred că dacă poezia nu îi influenţează în mod hotărâtor viaţa unui poet, înseamnă că poezia sa este doar o pasiune ca oricare alta, un hobby. Nu este rău nici aşa, dar lipsa de autenticitate strict în privinţa poeziei îl pândeşte la tot pasul. Ce înseamnă să-i influenţeze viaţa? Ei bine, înţelesul meu este unul foarte concret. Să presupunem că poetul despre care vorbim face o excursie cu familia şi prietenii în Italia. El va urma traseele turistice cunoscute, dar va dori să se şi abată uneori din drum, de pildă pentru a vedea mormântul lui Dante de la Ravena. Pentru ceilalţi mormântul ar putea să nu fie foarte improtant, mai ales că "sunt atâtea de văzut, iar timpul e limitat", dar pentru el este. Dorinţa lui devine astfel prilej de mici tensiuni, discuţii. Toate discuţiile se aplanează întotdeauna, dar el s-a situat deja un pic în afară. Poezia este pentru el un stil de viaţă. El e atent la toate ruinele Romei, dar observă şi agitaţia vană a turiştilor. El e mişcat de străzile Pompeiului, dar vede şi micimea noastră, a turiştilor coloraţi, în raport cu timpul istoriei... Mai multe pe acest subiect, altă dată.

Mâine la orele 17 voi avea din nou lectura publică, de această dată la Biblioteca "G.T. Kirileanu". Ştefan al meu mă va însoţi iarăşi cu chitara lui. Se pare că recitalul pe care l-am avut la Casa "Hogaş" a plăcut celor prezenţi atunci, iar solicitarea de a-l repeta, venită acum din partea Bibliotecii, nu poate decât să mă bucure. Sunt fericit cu adevărat că pot oferi poezie oamenilor din oraşul meu. Voi încerca să nu dezamăgesc pe nimeni şi să fiu la nivelul cel mai bun de care sunt în stare.

Am ajuns şi zilele acestea nefericite. Am pregătite pentru tipar un volum de poezie, un roman şi un volum de critică şi nu văd editorul care să le scoată la lumină.

Fie ca Învierea Domnului Nostru Isus Hristos şi Sfintele Sărbători ale Paştelui să vă aducă pace sufletească şi lumină! Hristos a Înviat!

Ieri am ascultat la Radio Romania Cultural un interviu interesant cu o poetă din Neamţ, care locuieşte acum la Braşov. Numele ei este Adriana Lisandru. Nu ştiam despre ea nimic până la această prezenţă la radio, dar mi-a plăcut naturaleţea, lipsa totală de artificialitate a atitudinii ei faţă de propria creaţie. Nimic din morga imatură a atâtor autori care vorbesc adesea parcă dintr-o ramă. Tot ieri am răspuns prin e-mail întrebărilor unei poete americane. A ieşit un interviu pe care îl va publica ea pe undeva pe acolo prin America. Acum trebuie să încep să scriu articolul pentru revista SpectActor a lui Nicolae Coande. Ar mai trebui să pun în ordine materialele adunate pentru lucrarea de pedagogie în aşa fel încât să pot începe redactarea după Paşte. Pomii pe care i-am plantat ieri în spatele blocului dau semne că s-au prins. Plouă. Mă rog să am puterea de a mă autodisciplina mai mult, de a reîncepe odată şi odată, fără patimă şi fără părtinire, incursiunea critică în literatura contemporană. Mă pregătesc sufleteşte.

E primăvară la Piatra Neamţ. Lumea a ieşit azi pe străzi, prin parcuri. Este atât de bine uneori şi atât de frumos să trăieşti încât acest sentiment devine copleşitor. E primăvară cu adevărat, iar eu m-am găsit la bibliotecă în volumul "O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea" de Marin Mincu. Secolul al XX-lea a rămas în urmă, odată cu mine, cel de atunci. Este o victorie literară adevărată. Păşesc pe străzi cu mulţumire în suflet şi cu discreţie maximă.

Întâmplare cu scriitori... Tocmai ieşisem de la biblioteca "G. T. Kirileanu", unde mai avansasem un pic în proiectele mele măreţe, când m-a sunat pe mobil Ovidiu Nimigean. M-a întrebat unde sunt şi dacă am putea să ne întâlnim. I-am spus că sunt chiar în faţa bibliotecii. Coincidenţă neobişnuită: mă sunase de la cinci metri distanţă de mine fără să mă fi văzut. Era chiar acolo. Ne-am amuzat puţin, apoi am stat undeva la un suc şi o bere ca să ne bucurăm de bucuria lui pentru primirea premiului "Observator cultural". Îl merita pe deplin.