Când nu scriu poeme o perioadă mai lungă de timp am sentimentul unei aşteptări. Nu este însă acel tip de aşteptare pe care mi-o doresc, pentru că ştiu că poezia, dacă se lasă dusă de acest val, capătă nuanţe clişeizate, sentimentaliste, comune. Ceea ce am eu de făcut este să încerc să uit că ar trebui să scriu, să încerc să trăiesc toate stările care au aparenţa poeziei doar pentru ele însele, doar ca pe nişte întâmplări de viaţă pur şi simplu. Textul poetic este ceva la care se ajunge pe căi lăturalnice, ascunse, întortocheate. Aş zice că poemul scris se construieşte mai mult pe negarea stărilor care îl precede, pe ignorarea stărilor poetice. Iar aceasta se întîmplă pentru că poemul nu este expresia stărilor poetice ale autorului, cum greşit se spune la şcoală, ci varianta scrisă a poemului doar intuit, nescris, varianta scrisă a unei aşteptări intenţionat reprimate, cum ar zice Freud.