Ieri am obţinut licenţa în psihologie. Faptul este banal în sine, dar pentru mine el are o semnificaţie aparte. Eram eu intelectual (aşa autodidact, outsider), nici vorbă, dar acum - vezi bine! - am şi patalama. Am 42 de ani. Sunt tatăl a doi copii, am publicat opt cărţi şi m-am implicat în viaţa literară şi civică din ţara mea. Viaţa a făcut însă în aşa fel încât până ieri să nu fi absolvit decât un liceu sanitar şi o şcoală tehnică sanitară postliceală. Au fost nişte şcoli bune pentru mine, nimic de zis, pentru că mi-au oferit o profesie, aceea de asistent medical, pe seama căreia mi-am câştigat existenţa şi mi-am sprijinit familia, ca să nu mai spun că mi-au oferit, prin deschiderea uşilor spre lumea spitalelor, şansa de a cunoaşte oamenii şi suferinţele lor, experienţă atât de necesară unui scriitor. În toţi aceşti ani însă, am suportat adesea (pe nedrept, fireşte) situaţii umilitoare, pentru că în ţara noastră diplomele au mai mare greutate decât valoarea reală a celor care le deţin. Până la un punct, acest lucru este normal, dar măcar în artă şi în literatură - mă gândesc - ar trebui să conteze doar valoarea propriu-zisă a operei. Au apărut, aşadar, în timp, vreo două persoane (scriitori, oameni de cultură, intelectuali) care, atunci când m-au criticat (nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea şi să fii pe placul tuturor), nu au găsit altceva decât să clameze, în scris,cu mânie şi satisfacţie demne de cauze mai bune, faptul că - vai! - nu aveam studii superioare. Ei bine, acum le am şi pe acestea. Schimbă asta în vreun fel valoarea scrisului meu? Nu cred. Sunt bucuros însă că am reuşit isprava aceasta, mai întâi pentru mine, dar şi pentru că le-am luat acelor confraţi o piatră de pe inimă. De asemenea, chiar dacă nu îmi fac iluzii, sper că de aici înainte unii posesori-de-diplome-fără-cultură-şi-educaţie (deloc puţini, din păcate, în ţara noastră) îşi vor mai potoli aroganţa, destul de supărătoare, faţă de mine (în mediile în care voi continua - cu îngăduinţa şi ajutorul lui Dumnezeu - să trăiesc şi să lucrez, desigur, să-mi continui proiectele), vor înceta să se mai uite de sus la mine, cum au făcut până acum (unii dintre ei) fără umbră de stinghereală. În străinătate, la bursele pe care le-am primit, nu m-a întrebat nimeni de diplome. Mai mult, am observat că un om, cu cât e mai titrat cu atât e mai modest. Una peste alta, am găsit necesar să scriu aici şi despre această întâmplare a vieţii, care are tâlcul ei, care, mai mult, îmi dă un plus de curaj. Atât cât să merg mai departe...