Impasul intelectualilor

Intelectualii din România au o mare problemă. Ei nu reuşesc să fie minţile luminătoare ale naţiunii. Există după părerea mea o falie între intelectuali şi marea masă, cum se spune, a populaţiei. Intelectualii au întîlnirile lor, grupurile lor, bisericuţele lor, poziţiile şi posturile lor, iar marea masă a populaţiei orbecăieşte într-o realitate pe care nu numai că nu o mai poate controla, dar care o copleşeşte pur şi simplu. Nu încape nici o îndoială că vinovaţi de această ruptură, care ne va costa scump multă vreme de aici înainte, sînt intelectualii. De ce? Răspunsul la această întrebare ar trebui să preocupe pe fiecare dintre cei care mai au, în afară de o diplomă, şi o minimă conştiinţă civică.
Problema are rădăcini în timp mai adînci decît perioada ultimului deceniu, ajungînd pînă în miezul comunismului de la noi, cînd la revoltele muncitoreşti din Valea Jiului sau de la Braşov, ca să dau doar aceste două exemple, intelectualii nu au reacţionat, nu au fost alături de muncitori. În aceste condiţii este firesc ca după decembrie 1989 sloganuri abil meşteşugite precum “Noi muncim, nu gîndim!”, “Nu ne vindem ţara!” sau, mai rău, “Moarte intelectualilor!” să fi prins. Ca să mă exprim foarte direct, strîmbăturile din nas, ifosele şi mofturile, chiar şi indignările unora care se pretind intelectuali nu erau decît semnul unei jalnice lipse de realism. Astăzi situaţia pare neschimbată. Cu excepţia unor acţiuni concrete ale Alianţei Civice, aflate şi ele la limita accesibilităţii pentru oamenii simpli, nu se poate spune că intelectualii au un mesaj sau că fac măcar efortul pentru elaborarea unui astfel de mesaj.
De fapt, dacă sîntem cît de cît oneşti, ar trebui să fim foarte atenţi la ceea ce tot spune şi iar spune Paul Goma despre condiţia de intelectual şi despre impostura în care se află astăzi intelectualii din România. Impostura constă, după părerea lui, în faptul că intelectualii de azi îşi arogă rolul de modele în faţa românilor fără să fi făcut ceva concret ca să merite acest rol. El spune simplu că rezistenţă în sensul propriu al cuvîntului nu a existat din partea intelectualilor şi că lipsa lor de autoritate se datorează faptului că intelectualii nu recunosc acest lucru. De la recunoaşterea impasibilităţii lor din timpul comunismului ar putea porni “ceva” astăzi în România. Personal, cred şi eu că aşa stau lucrurile.
După 1989, aproape aceeaşi situaţie.
Am asistat de-a lungul anilor, ca un cititor de presă obişnuit, la întîlniri ale Grupului pentru Dialog Social în care au fost dezbătute probleme actuale (este de discutat şi actualitatea unora dintre teme) ale societăţii româneşti, dar niciodată nu am observat vreun oarecare interes pentru accesibilitatea mesajului. Oameni de certă valoare în domeniile în care s-au afirmat nu reuşesc să facă pasul eroic de a coborî de pe piedestal, de a coborî din ramă între oameni. Expresia “între oameni” ar putea să pară uşor retorică, dar în acest context ea priveşte chiar sensul propriu.
Revista “22” de pildă, în pofida faptului că este totdeauna bine concepută şi cu semnături de mare valoare, nu reuşeşte, ca impact, să treacă dincolo de cercul restrîns al oamenilor cu un oarecare nivel de pregătire. Soluţia ar fi fost (este încă) un supliment cu tiraj de masă, scris pe înţelesul tuturor şi care să fie difuzat (gratuit) în satele noastre (unde nu ajunge nici un ziar), dar şi în oraşe, în cartiere mărginaşe.
De asemenea, Alianţa Civică, mai ales după 1996, a avut un mesaj foarte ambiguu, iar reacţiile au fost ezitante, lipsite de caracterul tranşant al celor din timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii.
În esenţă, aşa cum am putut să observ, atît din afară, cît şi implicat în unele acţiuni ale intelectualilor (în Alianţa Civică, Fundaţia Memoria), discuţiile din aceste zone - de avangardă, totuşi - ale societăţii civile nu au urmărit problema adecvării limbajului şi nici problema unui consesns al intelectualilor (indiferent de zona politică în care se află) asupra a măcar două sau trei principii. De aceea, apare firească întrebarea, exprimată de unii într-un intenţionat dezacord hazliu: “Cine sunt intelectualii şi ce vrea ei?”. Chiar în băşcălie pusă, întrebarea merită un răspuns. Mai ales astăzi cînd intelectualii, depăşiţi de valul evenimentelor, au reacţionat tîrziu (mai bine mai tîrziu decît deloc!) la evoluţia extremismului pe scena politică.
Aşadar, eu cred că îngustarea şi chiar dispariţia faliei dintre intelectuali şi oamenii simpli se poate face prin rezolvarea a trei probleme: 1) realizarea unui consens al intelectualilor asupra a trei sau patru principii care privesc interesul naţional; 2) recunoaşterea de către intelectuali a impasibilităţii lor ca breaslă în timpul comunismului (de aici recunoaşterea meritelor celor care nu au fost indiferenţi, precum Paul Goma); 3) elaborarea unui mesaj coerent pentru poporul român; 4) obţinerea din partea televiziunilor, a posturilor de radio şi a presei scrise a timpului de emisie şi a spaţiului tipografic pentru transmiterea acestui mesaj; acest lucru poate avea în vedere şi colectarea de fonduri pentru plata timpilor de emisie şi a spaţiului tipografic ca şi cum ar fi vorba despre reclame.
Fireşte că în economia unui simplu articol de ziar, detaliile şi nuanţele nu îşi găsesc locul, dar intenţia mea este “să arunc o sticlă în mare”, să încerc să atrag atenţia asupra unui impas în care ne aflăm nu numai din motive politice sau economice, ci şi datorită impasului în care se află intelectualii, în care, de fapt, ne aflăm toţi.

Notă: M-am gândit să postez din când în când şi articole mai vechi. Acesta de faţă a apărut în Monitorul, la 8 ianuarie 2001, în cadrul rubricii "Irealitatea imediată", pe care am iniţiat-o şi susţinut-o în anii 2000 şi 2001.