"Nicht so einfach"

Romanul pe care l-am încheiat în martie mai are de așteptat până la publicare, mai are de trecut peste niște praguri, lucrurile nu sunt chiar așa simple în lumea noastră, "nicht so einfach", vorba neamțului, cum nici viața și nici scrisul nu sunt simple. Ceea ce este sigur este că lucrez acum la alt roman. Iar ceea ce sper este că momentul lui final nu-l va prinde pe celălalt tot în stadiul de manuscris. Nu este nimic grăbit sau precipitat în stilul acesta susținut și tenace de lucru, ci poate doar semnul că îmi iau în serios resursele sufletești, că încerc să mă țin de o manieră cât mai profesională în chestiunile acestea care privesc scrisul. Din păcate, profesionalismul și hărnicia la noi sunt văzute cam rău, iar prejudecățile în acest sens fac ravagii prin mediile literare, printre redactori și editori, printre critici și teoreticieni, printre scriitorii mai mari sau mai mici. Suntem o nație de "inspirați" și de "genii" care vede în efortul de construire a unei opere orice altceva în afară de ceea ce este cu adevărat, adică vocație și responsabilitate. Thomas Mann ar fi sucombat într-un astfel de mediu în care ritmul de o carte pe an (altfel obișnuit la scriitorii din Vest) nu poate fi înghițit, digerat, acceptat nicicum.

Viaţa întâi, pe urmă scrisul

Îmi place compania scriitorilor, în primul rând pentru că în definitiv împărtăşesc cu ei cam aceeaşi soartă şi pentru că sunt întotdeauna curios să aflu experienţele lor personale legate de scris, trăirile lor, împlinirile şi eşecurile lor. În acelaşi timp însă, de fiecare dată când am de a face cu ambiţii peste limită, siguranţă de sine indecentă, ipocrizie zâmbitoare, laşităţi neimpuse de vreo ameninţare, formalisme bătrânicioase sau imposturi aplaudate, atunci înţeleg - cu tristeţe şi resemnare, recunosc, pentru că sunt o persoană sociabilă - că trebuie să mă limitez mai mereu doar la lectura cărţilor lor, la scrisul propriu şi personal şi, fireşte, la viaţa aşa cum e, viaţa plină, altfel la fel de plină şi interesantă şi când eşti înconjurat de prieteni care nu scriu. Aşadar, viaţa întâi, pe urmă scrisul. Sau - mai bine, poate - scrisul niciodată mai presus de viaţă.

Revăd "manifestele himerismului"

Revăd "manifestele himerismului" (şi reacţiile - sau tăcerile  - pe care le-au stârnit) cu gândul la o carte sau, în fine, ceva, un articol, un eseu care să nuanţeze această poveste care mi-a marcat prima tinereţe, o poveste a răzvrătirii împotriva umbrelei oficiale a postmodernismului, a luării pe cont propriu a poeziei... "Totul a început în ziua de 21 august 1988, când mă aflam în casa uneia dintre surorile mele, fumând, savurând ceaiuri chinezeşti, citind "Jurnalele de călătorie" ale lui Flaubert şi ascultând la radio comentariile unei crainice de pe un post italian. Brusc, pe la orele 16,30, m-am gândit că în loc să trăiesc la sanatoriu, printre muribunzi şi extrem de izolat, aş fi putut fi altcineva, un om care trăieşte la Palermo sau în oricare alt oraş al Italiei, aş fi scris atunci din perspectiva acelui cetăţean universal (Himerus Alter de mai târziu) pentru care graniţele (geografice, dar şi temporale) nici nu există. Şi am scris. Eram deja altcineva. Şi fusesem cuprins de un fel de febră ataractică, dacă pot să spun astfel, pentru că nu mai ştiam de nimic şi de nimeni din jur. Grevat pe bovarismul lui Jules de Gaultier, "himerismul" se născuse asadar cam pe la orele 16,30, în ziua de 21 august 1988..." (Himerismul, un manifest poetic; România literară, 8/1998)

Acel mesaj sau semn anume pentru noi

Lucrurile se leagă în viață după niște legi ale lor secrete, e limpede, dar ceea ce depinde de noi este, probabil, să reușim să găsim puterea și iscusința de a separa din mișcarea lor aparent haotică acel mesaj sau semn anume pentru noi care să ne mențină pe linia de plutire și chiar să ne scoată din blestematele de impasuri. El poate fi aflat într-o discuție banală cu niște prieteni sau colegi de serviciu, în zâmbetul pe care uneori toată lumea parcă îl afișează pe trotuare, chiar de dimineață, într-o știre neașteptată, încurajatoare, auzită la radio, în fine, în atâtea și atâtea situații mărunte pe care se pare că numai noi le vedem și pe care le vom și uita, firește, în așa fel încât totul va fi ca și când nu ar fi fost niciodată.

Nu te plânge!

După ce ajungi la pământ, doborât, lucrul pe care nu trebuie cu niciun chip niciodată să-l faci este să te plângi: că lumea e rea, că eşti nedreptăţit, că soarta îţi este împotrivă şi aşa mai departe, chestii din astea. Nu. Dacă ai cât de cât un dram de minte şi încă un pic de putere, reformulează planurile, resetează-le. Pentru că nimeni nu va fi impresionat de plângerea ta. Şi apoi, chiar dacă, totuşi, se va găsi, dintre cei apropiaţi, cineva care să te înţeleagă şi să te compătimească, tot nu-ţi va folosi la nimica nimicuţa. Aşa că nu mai pierde timpul, mişcă-te din loc şi continua cu maximă seriozitate să faci ceea ce ştii să faci, adică să scrii, dacă eşti scriitor! Sunt păţit, aşa că pot spune că un moment de cădere se poate transforma într-un moment de relansare dacă ştii să-l ignori şi să-ţi vezi de drum mai departe.

O mierlă a venit pe pervaz

Azi-dimineață o pagină mi-a dat mult de furcă. Dacă reușeam să fac o frază să sune cât de cât, următoarea nu voia cu nici un chip să se lege. Și era ca și cum degeaba îmi ieșise foarte bine aceea pe care o înduplecasem, căci următoarea, mai încăpățânată, o umbrea complet pe cea dinainte. Nici radioul pus în surdină în bucătăria mea bună și la scris, nici imaginea de la fereastră, cu atelierul auto din spate și dealurile din depărtare, peste Bistrița, încă întunecate la ora aceea, nici cafeaua, nici gândul optimist că scrisul dimineața devreme este singura cale de a duce la capăt romanul, nici lumina laptop-ului, nimic nu reușea să elibereze firul narativ pe care îl prinsesem. Până când s-a întâmplat ceva. O mierlă a venit pe pervaz. A stat mai multe secunde, m-a privit curioasă și fără frică prin geam, apoi, parcă lămurită și mulțumită că eram la datorie, a dispărut ca și cum nici nu ar fi fost. Credeți ce vreți, dar din acel moment ceva s-a schimbat în sufletul și în mintea mea, iar frazele au început să se lege una de alta, firesc, de parcă nu eu le scriam, ci altcineva, mai inspirat și mai obișnuit cu scrisul decât am fost eu în toată viața de până acum.

Răbdarea pare a fi principala calitate a unui romancier

Redescopăr și eu din mers, pe cont propriu, lucrurile pe care le știam. Dincolo de talent și cultură, de resursele moștenite sau obținute cu trudă, răbdarea pare a fi principala calitate pe care trebuie să o aibă sau să o cîștige un scriitor de romane. Fiecare pasaj, fiecare scenă, fiecare capitol, întreaga materie a construcției pe care o presupune un roman reclamă o atenție egală, reală, îndelungată. O atenție pe care și fiecare zi din viața noastră o cere. Chiar dacă poate un pic banal, nu e deloc exagerat și nici inutil să repet - după alții care, în timp, o vor mai fi spus - că a scrie un roman înseamnă a trăi o experiență de viață la fel de adevărată ca viața reală. Pentru că nu poți pune surdină pe trăirea propriu-zisă în toată perioada în care scrii, nu poți absenta de la întâmplările ființei tale, nu-ți poți trece viața pe stand by. Răbdare pentru ca paginile tale să se adauge firesc, natural, răbdare pentru ca întregul să capete un sens, răbdare pentru a-i găsi apoi acestei felii de viață pe care ai tăiat-o din viața ta un editor răbdător, înțelegător, inteligent și inimos, în fine, răbdare pentru un răspuns, răbdare și implicare pentru toată munca de editare a altor oameni inimoși, răbdare pentru a vedea cartea de hârtie, pentru a o vedea ajunsă la cititori, răbdare pentru a primi un ecou și un semn de confirmare și de recunoaștere de la ei, răbdare pentru acest zbucium grozav pe care nimeni nu-l aude, nu-l vede, nu-l simte și nu-l înțelege mai bine decât tine.

Să-mi văd de scris la roman

E cazul să-i las în plata Domnului de acum pe intelectualii noştri compromişi, cu tot cu temenelile şi gudurările lor dezgustătoare din aceste zile pe lângă mai-marii zilei, cu tot cu noianul de comentarii pro şi contra, şi să-mi văd de scris la roman, mai ales că acum am şi de învăţat pentru un examen important pentru mine. Îmi este limpede, la scrisul la roman nu voi renunţa nici acum. Voi intra în fiecare dimineaţă, devreme, în fişierul romanului şi voi încerca să scriu măcar o oră. Măcar o oră înseamnă chiar ceva dacă se întâmplă în fiecare zi şi măcar pe o perioadă de un an. Este şi un lucru care îmi dă un fel de chef de viaţă, un tip de motivaţie frisonantă, o speranţă lipsită de obiect, dar puternică, un dram de energie care pune lucrurile mai hotărât în mişcare. Nimeni nu mă va întreba la sfârşitul sfârşitului dacă am avut sau nu condiţii de scris, dacă m-am zbuciumat sau nu pentru cauze măreţe şi nobile, pentru nedreptăţi, dacă am avut timp sau nu pentru scris. Întrebarea - dacă va fi una - va veni chiar de la mine, nici măcar spusă cu glas tare, ci numai în gând: "Ai scris?". Mi-ar plăcea să pot spune atunci un "Da" lipsit de ezitări. Şi acel "atunci" să fie cât mai încolo...

Îi prețuiesc pe scriitori, dar...

În general îi prețuiesc pe scriitori și mă consider norocos să am printre ei prieteni adevărați, dar când îi văd pe unii comportându-se pur și simplu ca niște activiști de partid, dând lecții de civism dintr-un soi de pătrățele (desenate de alții pentru ei cu creta pe asfalt, în care s-au și încadrat disciplinat), înțeleg că trebuie să-mi reconsider părerea despre propria capacitate de cunoaștere a oamenilor. Înțeleg perfect un om (inclusiv un scriitor) care face propagandă electorală în calitate de membru sau de lider al unui partid, care face asta în mod deschis, asumat, onest și transparent, dar când propaganda pentru acel partid sau, în fine, pentru acea tabără se face de pe poziția de intelectual-scriitor independent, de iubitor al principiilor etc., atunci simt că avem de a face cu o înșelătorie. Fenomenul a devenit mai evident de vreo doi-trei ani încoace și, din cât se vede, pare să aibă legătură cu slăbiciunile omenești pentru recompense de tot felul, cu un fel de mercenariat. Se vede asta, de exemplu, din vehemența cu care oameni care până mai ieri nu aveau nicio treabă cu politica și nici cu partizanatul îngust încep așa, din senin, să țină cu câte un "catindat" și să-i eticheteze pe cei care nu le împărtășesc preferințele sau ideile - și fac asta într-un mod agresiv, care nu mai ține cont nici de logică, nici de prietenie, de nimic. E atât de cusut cu ață albă genul acesta de atitudine încât îți pierzi și dramul de speranță pe care îl mai aveai pentru o însănătoșire a vieții publice, în general, și a vieții literare, în special. Chiar și un sentiment de milă își face loc în această ecuație.