Isprava aceasta de a fi găsit resursele pentru un alt roman

Recitirea unei părţi importante din manuscriul romanului - de la patru, când era beznă afară, până acum la opt, când e ziuă - îmi dă motive să mă privesc pe mine însumi cu mai mare îngăduinţă şi să mă uit mai încrezător înainte, pentru că prin aducerea aproape de capăt a acestei cărţi simt că sunt în stare să scriu roman, că "Planuri de viaţă" nu a fost o întâmplare şi că de acum încolo vor mai urma şi altele, aşa cum mi-am dorit şi am visat încă din anii în care poezia îmi ocupa toată inima şi toată mintea, tot arsenalul de emoţii, întreaga viaţă. Isprava aceasta de a fi găsit resursele pentru un alt roman (încă nu m-am hotărât asupra titlului!), mă face să plutesc pe deasupra micilor sâcâieli ale vieţii de zi cu zi. Doar câteva runde de lecturi mai sunt (ultimele trei capitole) şi totul va fi clarificat mai bine. Nu spun încheiat, nu, nu încă, pentru că nu se ştie ce mai poate apărea, vreo idee de adăugire sau de schimbare, poate un capitol în plus. Cred însă că sunt pe drumul cel bun.

Lectura paginilor din urmă ale romanului

La patru dimineaţa, când e linişte deplină, lectura paginilor din urmă ale romanului îmi pare un act conspirativ, o activitate secretă prin care le pregătesc oamenilor o surpriză. Re-lectura, adăugirile, tăieturile, corecturile devin operaţiuni minuţioase şi extrem de precise prin care parcă aş pune la cale o revoluţie. Încerc să alung aceste gânduri ca să pot înainta, însă lucrurile nu sunt la fel de uşoare pe cât par, pentru că totul se amestecă, situaţia mea cu situaţiile din carte, gândurile, simţămintele şi amintirile mele cu acelea ale personajelor. Totul. Nici nu este foarte rău aşa, la urma urmelor. În fond, ar fi cazul să nu mă mai opun cu atâta îndărătnicie mecanismelor naturale ale imaginaţiei doar pentru că mi-am pus în cap să nu ies din cadrele realismului. "Ieşirile" din aceste cadre pe seama fanteziei - observ acum, aşa cum ştiam - pot înaripa întreaga poveste, o pot face să se ridice în aer ca un dirijabil colorat şi suprarealist.

Întreaga poveste... ca un dirijabil colorat şi suprarealist

La patru dimineaţa, când e linişte deplină, lectura paginilor din urmă ale romanului îmi pare un act conspirativ, o activitate secretă prin care le pregătesc oamenilor o surpriză. Re-lectura, adăugirile, tăieturile, corecturile devin operaţiuni minuţioase şi extrem de precise prin care parcă aş pune la cale o revoluţie. Încerc să alung aceste gânduri ca să pot înainta, însă lucrurile nu sunt la fel de uşoare pe cât par, pentru că totul se amestecă, situaţia mea cu situaţiile din carte, gândurile, simţămintele şi amintirile mele cu acelea ale personajelor. Totul. Nici nu este foarte rău aşa, la urma urmelor. În fond, ar fi cazul să nu mă mai opun cu atâta îndărătnicie mecanismelor naturale ale imaginaţiei doar pentru că mi-am pus în cap să nu ies din cadrele realismului. "Ieşirile" din aceste cadre pe seama fanteziei - observ acum, aşa cum ştiam - pot înaripa întreaga poveste, o pot face să se ridice în aer ca un dirijabil colorat şi suprarealist.

Până la depunerea manuscrisului la editură

Până la depunerea manuscrisului la editură, ai de a face cu o carte pe care dacă o lași mai mult timp - săptămâni sau luni - deoparte riști să-ți devină străină. Înstrăinarea de ea este recomandabilă după publicare, în nici un caz înainte. Și nici acea înstrăinare de după momentul momentului nu ar trebui să fie totală, pentru că e de aşteptat, încă, poate toată viața, că o vei susține, îi vei urmări drumul, o vei apăra dacă va fi nevoie. Nu publici o carte și gata... Nu stai liniștit acasă presupunând singur că toţi cititorii și criticii abia așteaptă (nu-i așa?), stau la coadă, ca să apuce un exemplar, să o citească, să o comenteze. Mi-a fost ușor să scriu "Planuri de viaţă" în numai șase luni, pentru că după ce m-am gândit la ea vreun an sau mai mult, din momentul în care am scris prima frază nu m-am mai oprit până la punctul final, urmând un program zilnic de la care nu m-am abătut deloc. Te împrietenești cu lumea dintr-o carte pe care o scrii numai dacă te ții aproape de ea. Acum, tot așa, până la anul, când îl voi preda, romanul pe care îl am în lucru îmi devine tot mai familiar tocmai pentru că mă țin de el zilnic și - deși poate mai greu de crezut - pentru că vorbesc/scriu despre el aici.

Nu găseşti însă mai niciodată tonul

Revenit azi la capitolul unu din romanul în lucru, mi s-a părut că lucrurile îşi iau zborul cam greu, aşa că mi-am petrecut aproape toată ziua rescriind totul, inserând pasaje noi, modificându-le pe cele scrise, în încercarea de a le face să decoleze. Acesta este un moment care poate reaprinde în sufletul unui autor flacăra pasiunii pentru cartea sa, după ce o lăsase deoparte în speranţa că mai târziu va găsi tonul potrivit pentru inserţiile pe care oricum a simţit mereu că trebuie să le facă. Nu găseşti însă mai niciodată tonul, cuvintele, ritmul, frazarea pentru ceea ce vrei să adaugi. Trebuie să aştepţi mult, aproape să stai la pândă pentru a prinde din zbor nu inspiraţia (e prea mult), ci clipa, sunetul care să te facă iar prieten cu propriul manuscris. Şi trebuie să ai noroc. A meritat pânda şi aşteptarea, pot spune, pentru că totul s-a clarificat, chiar azi, iar sanatoriul în care se întâmplă lucrurile care se întâmplă în lumea acestei cărţi s-a deschis parcă într-o splendoare de clădire albă prin care se mişcă oameni ca într-un film.

M-am repliat, am stat de vorbă cu emoțiile proprii

Am observat că dacă îmi administrez bine emoțiile sunt mai eficient și în scris. În dimineața asta, paginile romanului în lucru mă așteptau, cuminți, ca întotdeauna, într-un fișier al computerului, dar am văzut de data aceasta cum legătura dintre mine și ele devine mai puternică doar deschizând cutiuța plată cu ecran, doar căutându-le, doar dând click aici și acolo, doar gândindu-mă la ele, în liniștea dinaintea zorilor, în bucătărie, la cafeaua și țigara de rigoare. Momentul mi s-a părut mai special decât în alte dimineți pentru că acum mi-a trecut prin minte că aș putea scrie orice fără ca povestea să sufere în vreun fel. Era o capcană, firește. Una din acelea care te duc la scrierea unui roman "postmodernist", adică încropit din elemente disparate. Nu-mi doresc asta. M-am repliat, am stat de vorbă cu emoțiile proprii, le-am dat la o parte și am decis să fiu cuminte, să fiu atent doar cu emoțiile personajelor și cu situațiile din carte, să ignor tentațiile și gândurile care încercau să mă tragă înspre risipire și fragmentare. Așadar, repliere, adunarea gândurilor, concentrare, stăpânirea emoțiilor și totul a reușit să continue așa cum îmi doresc în fiecare dimineață când revin, devreme, la paginile lăsate cu o zi înainte.

Revenirea la paginile scrise mai demult ale unui roman în lucru

Revenirea la paginile scrise mai demult ale unui roman în lucru presupune oarecari precauţii, în special legate de rezistenţa la frustrare, pentru că sigur vei găsi unele care nu îţi mai plac, pe care ai vrea să le scoţi, să le distrugi sau să le scrii din nou. Sunt momente de cumpănă şi tensiune, iar singurul remediu este răbdarea. Din păcate, nici răbdarea nu rezolvă mare lucru, pentru că presiunea trimpului e reală, iar dorinţa ta de a ajunge la capătul unei munci istovitoare este şi ea legitimă. Deocamdată citeşti, îţi notezi pe un fişier deschis în paralel amănuntele pe care le-ai schimba şi mergi mai departe. Se va alege până la urmă ceva-ceva de tot zbuciumul acesta şi de toată această aşteptare. presupune oarecari precauţii, în special legate de rezistenţa la frustrare, pentru că sigur vei găsi unele care nu îţi mai plac, pe care ai vrea să le scoţi, să le distrugi sau să le scrii din nou. Sunt momente de cumpănă şi tensiune, iar singurul remediu este răbdarea. Din păcate, nici răbdarea nu rezolvă mare lucru, pentru că presiunea trimpului e reală, iar dorinţa ta de a ajunge la capătul unei munci istovitoare este şi ea legitimă. Deocamdată citeşti, îţi notezi pe un fişier deschis în paralel amănuntele pe care le-ai schimba şi mergi mai departe. Se va alege până la urmă ceva-ceva de tot zbuciumul acesta şi de toată această aşteptare.

Când simți că paginile pe care le scrii, părți ale unui roman, nu lasă povestea să ia înălțime

Când simți că paginile pe care le scrii, părți ale unui roman, nu lasă povestea să ia înălțime și tu însuți, ca autor, ești, atunci când le recitești, la marginea plictiselii, e limpede că nu te afli pe drumul cel bun. Ce să faci însă cu aceste pagini? Ai vrea să renunți pur și simplu la ele, dar nu te înduri pentru că știi câtă muncă este în spatele lor. Ai vrea să le modifici, să le rescrii cumva, să le insufli un aer mai sprințar, dar tonul este deja acolo și să îl schimbi e unul din lucrurile cele mai dificile. Tonul se prinde sau nu de la început. Mai ai posibilitatea de a intercala în corpul textului pasaje care să ajute întregul să se ridice, ca un dirijabil imens care va putea fi, curând, văzut de mai multă și mai multă lume, dar operațiunea va avea ca rezultat scoaterea în față a tehnicii, ceea ce nu-ți dorești, pentru că nu-ți dorești un roman postmodernist. Cum să faci totuși? Poți lăsa acele pagini deoparte o vreme. Te ocupi de altceva și le faci uitate. Dacă însă la revenire senzația e aceeași, atunci nu mai e de făcut altceva decât să uiți că le-ai scris și să renunți la ele forever.

Scrisul drag care ți s-a infiltrat, încetul cu încetul, în sânge, ca un drog

Dimineață cu scris, iar, după ce am umblat câteva zile, cu Iuliana, săptămâna trecută, pe niște drumuri transilvane, la Cluj, unde ne sunt copiii, și la Oradea, la Zilele Revistei Familia. Bucuria de a-mi revedea copiii iubiți și de a mă reîntâlni cu niște scriitori, dar și senzația de părăsire a unui prieten, pentru că în fond scrisul îmi este prieten. Scrisul, în particular scrisul la roman, este un lucru de care trebuie să te ții aproape dacă vrei să se îmblânzească pentru tine, dacă vrei să se aleagă ceva după munca deloc ușoară pe care o presupune, dacă înțelegi că este deja o parte importantă a vieții tale, că reușește să-ți organizeze emoțiile în așa fel încât să devină evenimente, întâmplări, la fel de reale ca evenimentele și întâmplările vieții, la rândul lor topite în scrisul drag care ți s-a infiltrat, încetul cu încetul, în sânge, ca un drog.

Prins la mijloc

O zi ca oricare alta. Cu nişte pagini adăugate, ca în fiecare dimineaţă, la roman. Cu nişte frământări vechi, dar noi. Cu o nesmintită speranţă fără obiect. Cu o neîncredere plină de temei şi bazată pe certitudini. Cu tot ce ar putea să mă ducă mai departe fără să mă mişc din loc. Prins la mijloc.

Cu răbdarea treci marea unui roman

Răbdarea este prima calitate a unui prozator. Cu răbdarea treci marea unui roman, iar scrisul capătă, pe seama ei, un fel de așezare de care orice construcție narativă (folosesc această sintagmă, chiar dacă sună un pic cam prețios) are nevoie. Mă trezesc aproape în fiecare dimineață anume ca să duc mai departe povestea din romanul pe care îl am în lucru și mărturisesc că de fiecare dată un fel de dorință (omenească?) de a ajunge mai repede undeva "în față", înspre capitolele finale, de a arde niște etape pe care le văd, pentru moment, ca pe niște piedici în pornirile mele entuziaste de cucerire a lumii care se limpezește, pas cu pas, situație cu situație, sub bocănitul tastelor computerului (adesea și cu ajutorul unui stilou cu cerneală adevărată, pe care îl folosesc ca să-mi răscolesc unele simțăminte romantic-desuete intrate în adormire, de care am însă mare nevoie pentru a atenua senzația de răceală tehnică a disciplinei) devine singurul lucru cu care trebuie să mă lupt. Noroc că răbdarea se învață, iar trecerea timpului și vârsta îți sar și ele în ajutor în această lecție, ca niște prieteni dragi care nu te părăsesc niciodată.

La fel ca în viaţa reală

Încă o zi începută bine, adică la scris. Încerc să fac faţă situaţiilor de viaţă din romanul pe care îl am în lucru. Este la fel ca în viaţa reală, pentru că mi se cere, la fel, să fiu eu însumi, neprefăcut, cât se poate de mult. Scrisul la roman devine astfel o probă a trăirii libere, neîngrădite. Şi este proba care rămâne.

Ponderea autobiograficului

Despre cum se infiltrează viaţa personală în paginile unui roman aş putea spune mai multe, pentru că am experienţa cu Planuri de viață, în care s-au topit momente din trecut şi din prezent, ale familiei şi ale mele, dar ceea ce mă interesează astăzi, în aceste zile şi în chip special este modul în care o situaţie "imaginară" se poate împleti cu o situaţie "reală" în pagina scrisă în aşa fel încât totul să pară fie "ficţiune", fie "realitate", să capete, de fapt, credibilitate. Se pare că există în această chestiune două soluţii. Fie să te ţii, ca autor-narator, la distanţă de personaje şi situaţiile lor de viaţă, fie să te implici atât de mult încât să devii parte din toată povestea. Calea de mijloc nu spun că este imposibilă, însă e cam riscantă, pentru că presupune, oricum, recurgerea la nişte resurse tehnice care oferă textului un sunet artificial, livresc, aşa cum se întâmplă, din păcate, cu multe texte literare postmoderniste. În romanul pe care îl am în lucru acum ponderea autobiograficului este un pic mai subţire decât în "Planuri...", dar mă bucur măcar de şansa de a putea grefa pe nodurile autobiografice din plasa pe care am împletit-o o mulţime de scene şi situaţii "imaginare" despre care sunt sigur că, în timp, vor deveni la fel de reale sau la fel de fictive cum vor deveni, de acum în o sută sau două sute de ani, şi mai toate poveştile noastre de viaţă de acum.