miercuri, iunie 26, 2019

Poeme în "Observator cultural"

Șapte poeme scrise în călătoria recentă din Germania și Spania mi-au apărut în "Observator cultural". O onoare pentru mine, nu doar pentru că revista publică rar poezie, dar mai ales pentru spiritul critic pe care îl pune în acțiune în aceste vremuri în care lumea literară a devenit chiar mai obedientă și mai oportunistă decât în dictatură.

Vasile Baghiu: Poeme în "Observator cultural" (Nr. 974)


joi, aprilie 18, 2019

Arcadia Solum (Facebook și O mie de semne), despre "Metode simple de încetinire a timpului"

Pornim să vorbim despre nou apărutul volum de versuri al lui Vasile Baghiu, Metode simple de încetinire a timpului, de la premisa că fiecare cititor, atunci când vorbește despre o carte, este subiectiv. Și cum eu nu sunt critic literar și nici nu intenționez să orientez lecturile nimănui, pot vorbi de capul meu, fără să păgubesc pe nimeni.
Cei care-l citesc pe Vasile Baghiu cunosc deja felul său de a călători, himerist sau aievea, felul său de a vedea, de a simți, de a păstra locurile pe unde umblă. El nu face, ca toți ceilalți atunci când călătoresc, mii de fotografii de depozitat și uitat apoi undeva. El imortalizează în poeme imagini, mirosuri, senzații, trăiri, la care revine și de care dispune apoi după bunul plac. Posibil ca aceste accesibile ”reluări” să fie cheia care explică titlul volumului. 
”Suntem pe drum,/ fără deadline, fără țintă,/ fără hartă/ sau gadgeturi de ultimă oră,/ fără măcar o minimă știință a trecerii timpului,/ fără destin. Doar o veselie suspectă/ care ne cuprinde/ când suntem mai mulți,/ iar asta înseamnă oricum ceva,/ indiferent de situație.”

duminică, februarie 24, 2019

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoşi

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoși, mereu cu interesul la ei și care sunt în stare să șteargă ani de amintiri și de viață pentru te miri ce lucruri din lumea noastră materială, din cauza fricilor lor de a pierde ceea ce nu le ia nimeni niciodată și a incapacității lor de a recunoaște ceea ce este bun și valoros la cei apropiați, la alții în general sau pentru orgoliile lor de doi lei. Viața este cu totul altceva și e păcat să-ți pierzi timpul tot încercând să contracarezi veninul și ura, suspiciunea și agresivitatea învelite în ambalaj diplomatic. Viața este bucuria de a fi aproape de oameni pentru care ai respect sau pe care îi admiri, este mulțumirea comunicării cu persoane a căror prezență îți dau un sentiment de bine și de încredere. Dacă nu este bucurie și încredere, frățietate și prietenie, viața e ceva artificial, fals, lipsit de înălțime sufletească. Evitarea unor oameni cu limite evidente în a înțelege caracterul trecător al aspectelor materiale ale vieții în contrast cu valoarea infinită a sentimentelor, chiar și atunci când situațiile par să o facă imposibilă, este cea mai sănătoasă atitudine, singura care poate să-ți redea libertatea și demnitatea.

vineri, februarie 15, 2019

Timp mai mult pentru trăit

După ce scriu cărțile astea de școală, voi avea, cred, mă gândesc, timp mai mult. Pentru trăit pur și simplu. Pentru citit și scris, dar și pentru stat degeaba. Viața nu e numai cu muncă și proiecte. E și cu viață. Așa trebuie să fie. Cu plimbări și călătorii. Cu întâlniri cu oameni. Va fi și așa, negreșit. Cum a mai fost. Cu poezie trăită și scrisă. E ceva nefiresc uneori în alergătura noastră, ca să nu zic nesănătos, deși tocmai căutarea asta permanentă și febrilitatea țin parcă loc de trăit. Iar dacă nu știm cum e mai bine, poate că e preferabil nici să nu pricepem. Iar drumul pe care nu am mers să fie mereu un fel de stare, ca în acel poem minunat al lui Frost, o chestie așa care ar fi putut să fie și nu va mai fi niciodată în veci, dar care intră în ecuație mai puternic decât tot ceea ce se prezintă în materialitatea cea mai de netăgăduit. Ca banii. Sau ca un pahar cu apă când ți-e sete. Sau ca o fugă până la magazinul din colț pentru o pâine. Ca o cafea într-o cană mare dimineața, când totul are aspectul acela nesuferit-literar de nou început.

marți, februarie 05, 2019

M-am lăsat dus de valul entuziasmului

Munca în exces poate fi nesănătoasă. Şi deşi ştiu foarte bine acest lucru, m-am lăsat dus într-un fel periculos de valul entuziasmului în efortul zilnic de documentare şi scriere a volumului al treilea din "Teoria şi practica nursing", o carte-manual pentru învăţământul care pregăteşte asistenţi medicali şi pentru practicienii din domeniu. Am ajuns să fac asta, adică să pornesc o astfel de carte, pentru că de câţiva ani predau la o astfel de şcoală, ceea ce este, pentru aceste vremuri de rătăciri şi degringolade, dincolo de toate neplăcerile cauzate de sistem şi de unele apucături şi comportamente ale oamenilor, o experienţă dintre cele mai adevărate. Munca aceasta de documentare şi pitrocire a unor realităţi în derivă şi cam scăpată de sub control înspre prea mult mă duce pe nişte poteci abia umblate pe la noi, aşa că nu e de mirare că uit uneori de mine tot căutând şi comparând surse, conţinuturi, idei, abordări, perspective, aplicaţii, tot răsfoind şi scriind şi iar căutând. Simt că sunt aprope de capăt cu ea şi apăs acceleraţia când s-ar impune să mă mai opresc, dar sper că în curând voi putea respira mai în voie şi mă voi putea bucura de anotimp şi de viaţă, voi începe din nou să himerizez, cum îmi este obiceiul, să privesc înspre cele zări apusene pentru incursiuni noi, aşa cum numai prin poezii inspirate din nişte realităţi care păreau scrise am mai reuşit să pun la cale. 

luni, ianuarie 21, 2019

Uite premiul! Nu e premiul!

Prietenul meu, marele poet Constantin Abăluţă, a scris un poem în zilele acestea în care i s-a acordat Premiul Eminescu şi i s-a retras apoi pentru că nu a putut ajunge la Botoşani din motive de vârstă şi sănătate. Aşa ştie un om ca el, demn, să se apere şi să vorbească despre dureri şi umilinţe în lumea noastră. Aşa îl ştiu de mult şi eu, discret, sensibil, înţelept. Pentru mine şi pentru alţi scriitori, el este Laureatul şi aşa va fi mereu indiferent de sforăriile unor oameni din conducerea Uniunii Scriitorilor care au uitat sau n-au ştiut niciodată ce înseamnă să fii uman pur şi simplu.

vineri, ianuarie 18, 2019

Meschinării din lumea literară

Caracterul este, din păcate, cam rar în peisajul nostru literar, se ştie, însă povestea aceasta cu Premiul Eminescu în care un poet valoros precum Constantin Abăluţă este premiat, primeşte şi banii în cont, dar află apoi că nu mai ia premiul din cauză că - atenţie! - nu poate ajunge la Botoşani (are o vârstă şi e bolnav) şi trebuie să returneze suma etc. mi se pare de o urâţenie îngrozitoare. Şi pentru ca meschinăria să fie completă, poetul care a fost "pus în loc" fiind chemat de urgenţă pentru premiere, poet bun altfel, însă în ultimii ani de un oportunism care îi anulează toate eroismele de o viaţă, Liviu Ioan Stoiciu, nu suflă nimic pe scenă despre tărăşenie, se fandoseşte cum ştie el mai bine, joacă monologul modestiei şi aşa mai departe. Şi nici acum, după ce sigur a aflat, nu zice nimic. Poate că purtarea lui îl priveşte mai mult pe el şi nu este la urma urmei un lucru prea important în această ecuaţie, dacă mai aveam aşteptări de vreun fel, însă mi se pare incredibil câtă mojicie, din partea juriului şi a organizatorilor, să umileşti în halul acesta un om, să-i spui practic în faţă că nu merită recunoaşterea dacă nu mai e în stare să se mişte, dacă s-a găsit chiar acum să fie bolnav... Şi câtă lipsă de demnitate elementară din partea unor scriitori în toată piesa aceasta! Să-mi spuneţi voi în ce lume trăim, pentru că eu nu mai ştiu.

sâmbătă, ianuarie 12, 2019

Mă gândesc la cât de mult poţi pierde

Cu omătul ăsta ca din alte timpuri, am dat mult la lopată ieri, pe drumuri pe unde am umblat, pe la țară mai ales. M-am bucurat de ziua de iarnă frumoasă, cu alb de zăpadă și ger, cu lumina ei curată. Am dormit neîntors, dar sunt obosit, fizic, cu febră musculară, dezvățat din păcate în ultimul timp de eforturi și mișcare, mulțumit totuși de stare. Revenit acum de dimineață cu o cafea în față la preocupările intelectuale, ca să zic așa, mă gândesc la cât de mult poți pierde pe toate planurile, psiho-emoțional mai ales, dar chiar în privința creativității, dacă te lași despărțit de realitatea concretă a mersului cu picioarele pe trotuar și nu în mașină pe stradă, de șansa de a admira live un peisaj, de posibilitatea de a auzi zgomotele naturii și de a simți aerul și lumina, de norocul unor discuții banale și prietenoase cu oameni pe care ziua ți-i aduce în cale, de viață. Lucruri prețioase care merită măcar din când în când reconsiderate, chiar scoase în față în viețuirea de zi cu zi.

luni, decembrie 31, 2018

12 poeme și prezentare în revista australiană The Aalitra Review

Excelentă veste la trecerea dintre ani! Sub titlul “Ready for Anything That Comes my Way", un studiu/eseu despre poezia mea și despre conceptul de "himerism poetic", însoțit de versiunile în engleză pentru nu mai puțin de 12 poeme (acompaniate și de textele originale în română), a apărut azi în numărul 13 al revistei academice editate de Asociația Australiană pentru Traducere Literară The Aalitra Review. Studiul și traducerile poartă semnătura Cristinei Savin, care a mai publicat în vară și alte traduceri din poemele mele cu o prezentare în revista australiană Cordite Poetry Review . Îi sunt recunoscător Cristinei pentru acest interes și o felicit pentru munca specială și aplicată pe care o face în incursiunea prin spațiile himerismului. 

duminică, decembrie 30, 2018

Planuri pentru 2019

Nu știu ce planuri aveți voi pentru anul care vine, dar eu mă gândesc la unele schimbări, nu prea radicale, schimbări totuși. 
Vreau să fac mai multă mișcare. Dacă nu voi reuși să alerg din când în când, așa cum mi-ar plăcea, poate că voi fi în stare măcar să las mașina doar pentru deplasările mai lungi și să mă mișc prin oraș pe jos. 
Nu fumez mult, două-trei țigări dimineața la cafea și mai multe la cafenea sau la petreceri, când se întâmplă, însă mă gândesc să mă las de ocupația aceasta sau măcar să o fac să devină rară, cu adevărat ocazională.
Nu beau băuturi tari și nu mă omor nici cu berea, însă vinul, dacă este de calitate și nu prea mult sau băut prea frecvent, se împacă bine cu sănătatea și prietenia, așa că din partea asta niciun plan.
Mi-ar plăcea să mă disciplinez mai mult în muncă, atât în proiectele literare, cât și în cele didactic-științifice, la scris de fapt. Aș vrea să scriu chiar zilnic-zilnic. Pentru acest scop, o consultare a prietenului meu neamț pe acest subiect se va impune, chiar dacă de la el am învățat deja câte ceva.
Nu suport nedreptățile, impostura, tupeul și abuzurile (nici în viața de zi cu zi, nici în plan mai înalt, politic sau social) și în general reacționez la ele, nu tac din gură, ceea ce voi face și de aici încolo, însă în relațiile directe cu oamenii îmi doresc să evit cumva conflictele.
Mai degrabă îi voi ocoli sau ignora cât voi putea pe cei care nu suportă modul meu de a fi, de a gândi, de a munci și de a vedea lucrurile, nu mă respectă ca persoană, nu sunt interesați de părerile și ideile mele sau chiar vor să-mi facă rău. E pierdere de timp și energie să te lupți cu oameni cu mentalități și apucături proaste, dar înțelepciunea aceasta trebuie încorporată în stilul de viață.
Cititul va rămâne în continuare negreșit ceva foarte plăcut cu care să-mi petrec unele ceasuri în fiecare zi.
Vreau să ajung și la biserică mai des.
În fine, voi încerca să am în vedere și pe mai departe călătoriile. Nu numai că știu că mă va ajuta și Iuliana în povestea aceasta, dar voi munci să devină cu adevărat parte din viața mea.
Un An Nou cu sănătate și bucurii vă doresc! 

La mulți ani!

sâmbătă, decembrie 29, 2018

Memoria afectiv-emoțională a unei lecturi

Sunt romane ale căror povești le-am uitat pentru că le-am citit demult și pentru că nici nu aveau propriu-zis o poveste în înțelesul obișnuit. Nici tema, nici vreo scenă măcar, mai nimic. Nu le-am uitat însă muzica frazelor și tonul întregii scriituri de la un capăt la altul. Sunt motivele care mă pornesc uneori, în special în zile de iarnă cum sunt acestea, să le caut prin rafturile din casă. Mă gândesc chiar că nu este deloc rău ca un roman să rămână prin ton. Este memoria afectiv-emoțională a unei lecturi. La fel ca memoria legată de unii oameni pe care i-am cunoscut demult. Nimic foarte clar despre ce făceau, ce spuneau și cum era viața lor, în schimb foarte puternic răsună în amintire vocea lor și felul lor unic de a vorbi.

vineri, decembrie 21, 2018

În câteva zile vine Crăciunul

În câteva zile vine Crăciunul şi repede trecem în Anul Nou. A fost un an greu şi dureros pentru mine, dar şi aglomerat, cu multe lucruri amestecate, bune şi mai puţin bune. Lângă durere a încăput chiar și fericire. Am, cred, puterea să merg mai departe cu încrederea că voi avea parte în 2019 de mai multă pace sufletească şi mai mult timp deopotrivă pentru proiectele literare şi cele profesionale, cărţi pe care vreau să le duc la capăt şi să le văd publicate. Şi mai mult timp mi-aş dori pentru a-i vedea mai des pe copii. Şi pentru călătorii cu Iuliana vreau timp. Şi pentru citit de plăcere. Şi pentru prieteni. Şi timp ca să fac mai multă mişcare. Şi mai vreau şi sănătate, măcar câtă a fost până acum. Se înţelege, nu sunt deloc pretenţios, vreau de la viaţă totul şi încă ceva pe deasupra. Crăciun Fericit tuturor! 

miercuri, decembrie 05, 2018

Firește că nu știu când au trecut 53 de ani

Firește că nu știu când au trecut 53 de ani. Bine, așa spunem toți când vine vorba despre aniversări, vârstă, trecerea timpului și așa mai departe, dar eu simt la fiecare 5 decembrie cum mă transform parcă mai mult în acel cineva din viitorul îndepărtat la care mă gândeam uneori când eram copil. Partea frumoasă este că privind înapoi dar și la zilele de azi am un sentiment de viață adevărată, de iubire, prietenie, poezie, împlinire. Pentru că uit dificultățile, durerile, tristețile, supărările și impasurile. Le topesc într-un fel de nostalgii, care devin de multe ori pagini scrise sau pur și simplu trăiri intense, așa cum sunt și planurile și aspirațiile care încă îmi bâzâie prin creier și mă fac să pășesc zâmbitor înainte.

sâmbătă, decembrie 01, 2018

La mulți ani, România! La mulți ani, români!

România a supraviețuit unor mari încercări în ultimul secol și chiar și acum, la centenar, prin nu puțini oameni de bun-simț și patrioți, se luptă pentru a rămâne o țară adevărată. Diminuată ca teritoriu față de aceea din 1918, fapt care pune o răspundere serioasă pe noi și urmașii noștri, cu milioane de cetățeni plecați în lume pentru a-și câștiga traiul și o viață în demnitate și dreptate, cu o elită intelectuală în mare parte trădătoare din păcate și o clasă politică provenită în majoritate din structurile regimului comunist sau cu năravuri și interese care încă au legătură cu acea perioadă, fără să fi realizat întru totul dreptatea pe care o merita după extraordinarul moment din 1989 și fără să fi reușit recunoașterea valorilor autentice și punerea în lumină a adevărului istoric, România realizează, totuși, la o sută de ani, performanța de a nu se lăsa doborâtă și găsește miraculos resurse să se țină de lumea occidentală. Este miraculos, aș spune, cum încă se găsesc aici acasă oameni talentați, harnici și conștiincioși care mențin vie speranța. La mulți ani, România! La mulți ani, români!

joi, noiembrie 29, 2018

Acolo unde inteligența nu prea mai are acces

Poezia reușește să ajungă și acolo unde inteligența nu prea mai are acces, a spus la un moment dat ieri unul dintre invitații unei emisiuni literare de pe TV5. Mi-a plăcut. Îl văd ca pe un omagiu subtil și direct deopotrivă adus poeziei, care este - are dreptate acel scriitor - o cale unică de explorare a lumii, de negăsit cu ajutorul științelor, artelor sau credinței. Cât despre ce anume, concret, descoperă poezia din universul nostru care este opac pentru alte instrumente sau tipuri de cunoaștere, văd aici un punct bun de pornire pentru un eseu sau măcar niște reflecții. Nu se știe niciodată cât de departe se poate ajunge.

vineri, noiembrie 23, 2018

Un nou volum de poezie

Am încheiat un nou volum de poezie, iar isprava aceasta înseamnă ceva pentru mine în condițiile în care în ultimii patru ani m-am ocupat în principal de punerea la cale a unor manuale de școală. Poemele au fost pitrocite în timp, uneori la intervale mari unul de altul, dar în ultimele luni parcă am fost pus într-un fel de alertă de scris, am trăit niște tensiuni emoționale puternice și așa totul a fost adus la un capăt. Multe dintre ele au putut să fie incluse aici pentru că am fost norocos să fi fost găsit în avion caietul pe care l-am uitat recent într-o călătorie în plasa din fața scaunului și care a fost dus apoi la obiecte pierdute pe aeroportul Beauvais din Paris. Mai mult, au trecut și de cenzura nemiloasă a Iulianei. Cred că pot să consider momentul unul fericit. Voi merge pe optimism și voi ieși curând cu o carte. Oricum nu mai pot da înapoi, faptul este consumat, întâmplările trăite, textele scrise, iar viața își urmează drumul așa cum face ea mereu și fără să se uite peste umăr nici măcar pentru o clipă.

luni, noiembrie 19, 2018

Bohemian Rhapsody

Aseară am văzut Bohemian Rhapsody și mi-am adus aminte de sfârșitul anilor optzeci, chiar de primăvara lui 1989, când la singura ieșire din țară înainte de Revoluție a Iulianei și a mea, anume în Bulgaria, cu puținele leva pe care le obținuserăm vânzând câteva lucruri mărunte am cumpărat de la Balkanton din Sofia un braț de vinilinuri, între care și dublul album al formației Queen. Autocarul era burdușit cu adidași, blugi și nu mai știu ce mai cumpărau atunci românii, dar noi ne întorseserăm din oraș triumfători, spre mirarea multora dintre cei care călătoreau cu noi, cu toate formațiile rock legendare. Au urmat câțiva ani, până la apariția MTV și a tot ce ține de el, în care noi găseam refugiu în ascultarea câte unei piese la combina cu radio și pick-up, iar prietenii noștri se bucurau la fel când veneau în vizită de acea muzică. Uimitorul Freddie Mercury cu vocea lui unică era în topul preferințelor. Filmul redă foarte bine dramatismul vieții unui mare artist, scenele sunt bine făcute, iar muzica și vocea lui sună excelent la boxele sălii de cinema, aproape ca la concert, un concert de care ne-am bucurat și pe firul unor amintiri dragi.

duminică, noiembrie 18, 2018

Nu ajungem să ne mai vedem cu oamenii pe care îi prețuim și îi admirăm

Nici anul acesta nu am reușit să ajung la Târgul de Carte Gaudeamus și îmi pare rău. Distanțele sunt prea mari pentru călătoriile cu mașina și nici timp nu mai am, fiind prins cu munca la proiecte diverse, în fapt tot niște cărți, în fine, poate și din cauză că mă enervează unele chestii din lumea literară. Regretul este mai ales pentru că am ratat iar întâlnirea cu scriitori la care mă gândesc adesea și pe care îi citesc cu interes și pasiune, iar ocaziile cele mai potrivitepentru astfel de întâlniri sunt aceste târguri. La fel, e ratată și șansa de a mă vedea cu unii dintre cititorii mei. Timpul trece, iar noi nu ajungem să ne mai vedem cu oamenii pe care îi prețuim și îi admirăm. Și așa va fi mereu, din păcate. Aș fi avut poate un motiv în plus să mă pun în mișcare dacă aș fi ieșit cu o carte de poezie, de eseu sau cu un alt roman, dar cărțile pe care le-am publicat recent, după romanele "Planuri de viață" și "Fericire sub limite", sunt din domeniul medical, iar editura nu organizează lansări, ceea ce pot înțelege foarte bine, fără probleme. Foarte probabil însă că târgurile din viitorul apropiat nu vor scăpa de vizita mea, pentru că azi tocmai am încheiat un volum de poeme care s-au adunat în timp și despre care nu am cuvinte și așa mai departe. Și ăsta este de fapt lucrul cel mai important pe care voiam să-l împărtășesc aici. Oricum, mă pornesc în căutarea editorului, iar momentul este plin de sentimente amestecate, de bucurie, emoție, speranță, mulțumire, indiferență, încredere, neliniște și câte altele de acest fel.

sâmbătă, noiembrie 17, 2018

Inspirația

Nici poezia nu e chiar numai pe bază de inspirație, bineînțeles. Acesta este un mit, o poveste romantică, o capcană adevărată de fapt în care se lasă prinși adesea poeții. Am înțeles și eu mai târziu, după combustiile firești ale primei tinereți, că mai de folos decât așteptarea impasibilă a razei inspiratoare din cer poate fi adoptarea metodei pe care aș numi-o a așteptării active. Așa cum medicii și psihoterapeuții folosesc în interviurile lor profesionale ascultarea activă, în care pacientului i se dă de înțeles din când în când că nu vorbește singur, și poeții pot merge cu eficiență pe linia unei permanente puneri în rol și în stare. Pe această cale pot fi descoperite neprețuite și nebănuite filoane de trăire, pe toate palierele psiho-emoționale și cognitiv-intelectuale, care pot deveni poezie adevărată, de dorit și în formă scrisă, nu numai trăită, deși de multe ori, din motive secrete, la fel de fascinante ca scrisul, mulți preferă să rămâna la versiunea trăită.

marți, noiembrie 06, 2018

Caietul pierdut și regăsit

Într-o călătorie recentă am uitat în avion, în plasa din fața scaunului, caietul pe care îl port în peregrinările mele, cu note, însemnări de jurnal, poezii, fragmente de proză. M-am gândit la el cu regret, mereu, în plimbările pe malurile Senei. Îl credeam definitiv pierdut. Totuși, într-o seară, în camera de hotel mi-a venit ideea să le scriu celor de la aeroport. Ei bine, a doua zi am primit un răspuns în care eram anunțat că a fost găsit și că poate fi luat de la "obiecte pierdute". Minunată veste, numai că la întoarcere pe aeroport timpul nu a fost suficient ca să pot vorbi cu cineva pe acolo, m-am învârtit degeaba prin fața unor uși metalice închise, așa că am scris de acasă unui serviciu de poștă rapidă. Mi l-au adus, ceea ce este bine, de fapt m-am dus eu după el într-un alt oraș, dar partea mai puțin plăcută este că toată povestea a costat o mulțime de bani, în fine, pentru că a fost ambalat într-o cutie mult mai mare și asta a făcut să crească taxa. Oricum, s-ar putea să fie manuscrisul cel mai scump plătit de propriul autor din toată istoria literară contemporană.

sâmbătă, octombrie 27, 2018

Un fel de motivație interioară

Încetul cu încetul îmi recapăt starea bună și echilibrul pentru a putea scrie și respira în voie, după povestea neplăcută de la școală care mi-a amintit încă o dată în ce țară trăiesc și m-a făcut să regret din nou că nu am emigrat. Azi-dimineață, am adăugat câteva fraze la romanul în lucru și mă gândeam că fie și dacă va fi să dureze încă doi ani de aici încolo să-l aduc la capăt va merita tot efortul, cu toate celelalte proiecte literare sau din îngrijiri medicale și educație pentru sănătate laolaltă, împreună, în paralel, cu sfânta credință în suflet și neclintita convingere că nimic din agitația de zi cu zi nu poate opri pasiunea și entuziasmul. Există în tot acest tip de avânt un fel de motivație interioară care nu ține cont de conjuncturi de moment sau de opreliști puse la cale de oameni și ne poartă pe sus peste toate, ne duce la capătul visului, în fapt singura sursă de energie când nimic în jur nu reușește să se adune și totul are aparența unei ireparabile destrămări. Foarte probabil că undeva, dincolo de înțelegerea noastră, lucrurile se aranjează altfel, cum nici nu gândim, parcă anume în favoarea noastră, gând la gând, cu bucurie și speranță.

marți, octombrie 23, 2018

E înţelept să revenim cu picioarele pe pământ

Poate fi frustrant să stai acasă în România, să te lupţi cu moriştile de vânt şi să visezi la ţări străine. Cred că e înţelept să revenim cu picioarele pe pământ de fiecare dată când imaginaţia se duce pe câmpii, fie şi numai pentru o vreme, până la clarificarea apelor. Aşa evităm să ne consumăm în van şi avem o şansă să ne punem bine cu lumea din jur, care ajunge să ni se pară, nu tocmai fără temei, un pic nepotrivită cu aspiraţiile noastre cele mai nobile. Eu am încercat în timp cu "himerismul poetic" (cei care ştiu cunosc), dar constat adesea că deşi metoda a avut eficienţă şi a conturat o poveste alternativă care mi-a umplut viaţa pe bune, nu a fost chiar suficientă, pentru că dorinţa de dublare (practic de confirmare pe viu a evaziunilor) e mai puternică decât orice ficţiune. Personal, sunt prins între aceste sentimente amestecate, dar sunt măcar mulţumit că am alternative şi nu stau blocat în proiect, vorba aceea, merg pe libertatea simplă de a refuza în orice moment "situaţia dată" dacă devine cumva cazul aşa cum se poate întâmpla.

miercuri, octombrie 10, 2018

Nivelul zero al vieții

Prețuiesc mult gesturile prietenoase simple, acelea de la nivelul zero al vieții, pentru că fac să pară că toată agitația noastră pentru idealuri în această lume chiar merită. Și sunt firele invizibile de legătură între oameni, punctele de sprijin în momentele de impas individual, solidaritatea tacită în numele dorinței legitime de fericire. Cu mâhnire în suflet și mirare neprefăcută, m-am confruntat uneori cu porniri nestăvilite de răutate, machiaverlîcuri îndelung puse la cale, întristătoare invidii autodevoratoare, disproporționate combustii de energii pentru planuri mărunte de răzbunare în numele vanităților rănite, însă pot spune că bunătatea nesofisticată și profund umană, chiar dacă a mai întârziat uneori, a fost pentru mine mereu pe undeva pe aproape și s-a și arătat, oferindu-mi acel plus de speranță necesar fiecărui pas în căutările mele și de care nu m-am dezis cu adevărat niciodată.

luni, septembrie 03, 2018

Meritocrația e o poveste despre care am citit în cărți

Nedreptatea, favoritismele și lipsa de fair-play în relațiile profesionale aici (în țara noastră, vorba unei politiciene) sunt la tot pasul în viața de zi cu zi. Meritocrația e o poveste despre care am citit în cărți sau pe care am văzut-o adesea în țările vestice prin care am avut șansa să trăiesc câteva perioade mai scurte sau mai lungi, țări, locuri, oameni și atmosferă de care recunosc că mi se face tot mai dor. Capacitatea de adaptare aici presupune în multe situații renunțare, pentru că trebuie să ai energie cât pentru șapte vieți ca să te lupți cu toate comportamentele anapoda care fac să nu meargă mai nimic cum trebuie de vreo trei decenii, după alte și alte decenii de asuprire în toate formele. Și mai înseamnă boală. Boală care se infiltrează cu fiecare amărăciune trăită, cu fiecare cuvânt tăios, cu fiecare gest nepotrivit, cu fiecare urzeală de răutăți, cu fiecare oră de muncă fără orizont. Și nu este vorba neapărat despre ce aș putea simți eu, ci despre atâtea și atâtea cazuri de tăiere a aripilor pe care le văd, de nenumăratele situații în care tupeul învinge, nu bunul-simț, nepriceperea și ambiția se lăfăie în voia cea bună, nu competența și onestitatea.

vineri, august 31, 2018

Răscolind cărțoaie și ticluind la fraze și texte

Acum nu mai e ca altădată. Poți să-ți împarți concediul pe bucăți scurte de câte o săptămână și să pleci în orice anotimp. Totuși, să lucrezi vara, să tragi la documentare și la scris, cum mi se întâmplă mie în această perioadă, nu e tocmai confortabil. Simți aerul de vacanță în jur, la serviciu, pe stradă, pe Facebook, iar asta te îmbătrânește, te demobiliezează, îți arată cum este de fapt viața, îți spune ceva despre sensul ei și toate cele filozoficești. Nu vreau să fiu înțeles greșit, sunt bucuros pentru cei care reușesc să aibă vacanță și concediu cât de cât în aceste vremuri, dar știu sigur că pe viitor mă voi gândi mai bine dacă rămân acasă vara răscolind cărțoaie și ticluind la fraze și texte sau plec în cele zări cu rucsacul în spate și un carnet și un pix pentru note la îndemână.

luni, august 27, 2018

Aură de protecție față de razele gama ale prostiei

Efectele muzicii asupra minții umane sunt încurcate și oricum individualizate. Îmi place să lucrez pe muzică, iar la scris recunosc că mă inspiră sau măcar mă mențin în priză fel de fel de fragmente sau bucăți, ca să zic așa, adică și Roxette cu ritmul susținut din "The Look", ca să încep cu ce-mi trece prin cap acum, și Beethoven cu pasajele lui de tristețe senină, și Dillan cu zdrăngăneala country uimitor de poetică, și Michael cu inflexiunile vocii lui extraterestre, și ABBA sau Beatles cu romantismul lor incredibil, și Mozart cu optimismul lui disperat și rafinat, și Enescu care mă poate face să plâng, mai ales dacă sunt în străinătate, și ritmurile astea mai noi de care mă țin ca să nu pic de pe val chiar dacă mă plictisesc adesea, și Marcello care pune oboiul să spună povești triste despre canale venețiene, și șansonetele care mă fac să intru pe rezervări, și câte și mai câte, nenumărate și diverse, toate îmi pot fi aliat și aură de protecție față de razele gama ale prostiei din univers și față de razele infraroșii ale propriei mele prostii, cu tot cu noianul de evenimente și cu infinita pălăvrăgeală.

duminică, august 26, 2018

Cum se întâmplă în filmele care bat realitatea

Am în lucru mai multe proiecte literare. Dar nu, să nu le spun așa, să le numesc cărți pur și simplu. Roman, poezie, eseu, publicistică. Da, sunt începute, lucrate, revăzute, recitite, însă neterminate. Și problema mea acum este cum să scap din plasa unor obligații profesionale în care în ultimul timp m-am lăsat tot mai prins, obligații altfel importante și ele, care chiar îmi asigură existența și îmi oferă, în fine, posibilitatea de a face și câte o călătorie din când în când. Pentru că e limpede că dacă nu găsesc o soluție în scurt timp, să zicem în câteva luni, multe dintre ele vor rămâne așa, neîncheiate. Viața e nemiloasă la acest capitol, o știu. Voi încerca să le împac, așa cum am făcut de atâtea ori și încă în perioade chiar mai grele, în condițiile oferite de țara noastră în aceste timpuri, dar voi fi și în căutarea unei ieșiri mai eficiente, mai pragmatice cumva, voi fi pe recepție. La fel, probabil că va fi înțelept să nu încetez să-mi văd de treabă cu toate înainte, așteptând negreșit în același timp și ceva surprinzător, ceva care să mă scoată din încurcătură, cum mi s-a mai întâmplat, ceva frumos cum se întâmplă în filmele care bat realitatea dar la care din păcate nu prea mă uit cu adevărat niciodată.

joi, august 23, 2018

Ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav

Când nu mai înseamnă cine știe ce și nu îți mai faci planuri în legătură cu ea, abia atunci poezia ar putea deveni totul. Și nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic, ci la acel stil de viață special pe care îl deprinzi după multe ezitări și tatonări, după bătălii mai mult sau mai puțin la vedere, după suferințe. Iar acest "totul" nu are nimic disperat în el. E firescul trăirii în acord cu sensibilitatea pe care începi s-o recunoști ca aparținându-ți, care se infiltrează în zilele vieții tale ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav.

miercuri, august 22, 2018

Frica de schimbare

Frica de schimbare este firescă până la un punct. E normal să-ţi doreşti să trăieşti într-o relativă stabilitate, într-un confort pe care ţi l-ai construit adesea prin muncă perseverentă. Şi în mod natural oamenii sunt înclinaţi mai degrabă să păstreze ceea ce au câştigat (mult-puţin, bun-rău, nu contează) decât să se aventureze în necunoscut doar pe seama unor presupuneri că vor obţine cine ştie ce. De aici şi dificultatea de a schimba lucruri care nu merg, indiferent în care pătrăţică a vieţii noastre personale sau sociale se întâmplă încercarea. Este o bătălie la care nimeni nu ar trebui să pornească nepregătit. Răbdare, rezistenţă fizică şi psihică, înţelegerea naturii umane, un anumit idealism mereu în conflict cu vremurile, spirit de sacrificiu, altruism, toate pot face diferenţa, adică depăşirea acelui punct de rezistenţă dincolo de care confortul şi stabilitatea pot căpăta nuanţe acceptabile pentru toţi, oricum greu de imaginat înainte. Trăim în această lume care îşi modifică faţetele cu viteză nemaiîntâlnită, iar adaptarea poate fi cu adevărat un semn de inteligenţă care, în mod surprinzător, nici nu presupune renunţarea la valorile de care încercăm să ne ţinem în viaţa de zi cu zi.

vineri, august 10, 2018

Se vede că nu și-au uitat țara

Este de admirat faptul că românii din străinătate se gândesc să-și exprime mai răspicat nemulțumirea față de modul inacceptabil în care este condusă România, față de corupție, față de propulsarea oamenilor fără cultură în funcții, față de încetineala reformelor și rămânerea în coada Europei. Se vede că nu și-au uitat țara, nu au lăsat definitiv totul în urmă. Plecarea lor a fost una în disperare de situație, foarte dramatică. Am simțit tot timpul că ei nu s-au rupt decât fizic de țară și că sufletește au fost mereu aici. I-am auzit vorbind despre suferința lor și atunci când m-am întâlnit cu unii dintre ei prin Europa, dar și aici, când se întorceau în concediu. Am fost mereu mișcat de durerea lor și m-am gândit întotdeauna la ei ca la niște învinși care nu vor să accepte condiția de învinși. Iar pasul pe care îl fac astăzi este chiar unul victorios, pentru că îi scoate pur și simplu din condiția de victime. Ar putea să-și vadă de viețile lor acolo printre străini, dar se întorc aici și spun adevărul acela profund care trece dincolo de orice ideologie sau politică de partid: așa nu se mai poate! Au trimis bani, și-au făcut case, practic visurile lor s-au construit cu gândul la România și prin urmare le pasă de România. Nimeni nu-și construiește o casă aici dacă nu are de gând să se întoarcă. Ei sunt parte din viața noastră, pentru că sunt bucăți de suferință și de speranță (o combinație foarte puternică) ale familiilor rămase aici sau împrăștiate și pentru că, iată, își fac planuri legate de țară, se implică, nu rămân indiferenți. E un semntiment foarte reconfortant să vezi că rezervele sufletești ale noastre, ale românilor, nu se rispesc, ci se adună, își caută un sens mai înalt, dincolo de grijile de zi cu zi.

miercuri, iunie 27, 2018

Anxietăţile, fricile, pensiile şi indemnizaţiile scriitorilor

Sunt scriitori şi mai cu seamă poeţi care nu se tem să vorbească mult despre moarte prin poeziile lor şi prin interviuri dramatice, cosmice, apocaliptice, care au aşa o lejeritate uluitoare în a "lucra" cu chestiile astea ultimative grozave, însă dacă îi întrebi de ce nu se exprimă liber-liber şi pe subiecte mai paşnice cum ar fi, de exemplu, cele legate de situaţia de la Uniunea Scriitorilor (excluderile, demisiile, lipsa de transparenţă, abuzurile etc.) sau cele politice şi în general cele sociale îi apucă anxietăţile, fricile, pensiile şi indemnizaţiile, viaţa grea şi tot restul.

sâmbătă, februarie 24, 2018

Poezia este singura raţiune a călătoriei

Călătoria este poezie trăită. Numai perspectiva aceasta mă mulţumeşte atunci când păşesc în locuri în care nu am mai fost. Reperele turistice sunt importante, dar nu doar ca motive de bucurie a recunoaşterii unor poveştii sau istorii, ci mai mult în felul în care nucleele poetice strălucitoare apar în poeme şi dau sens întregului. A vizita pentru prima oară un oraş sau un loc de pe pământ seamănă cu lectura unui volum de poezie sau a unui roman infuzat de poezie, cu toată aura de trăire rafinată pe care o presupune. Şi care devine până la urmă un stil de viaţă. Poezia este singura raţiune a călătoriei, tot aşa cum călătoria (fie ea şi imaginară, "himeristă") este singura resursă la vedere a poeziei.

luni, ianuarie 15, 2018

De ziua culturii...

De Ziua Culturii înţeleg din nou că nu trebuie să aştepţi nimic de la ţara aceasta, nici de la statul acesta, nici de la oamenii care trăiesc aici. Nici de la instituţii, nici de la nimeni nimic. Şi nici să te plângi deloc, pe niciun motiv, niciodată. Orice proiect (cultural, cum altfel?) la care trudeşti trebuie să fie doar de amorul artei, doar pentru că aşa înţelegi tu să-ţi trăieşti viaţa. Orice altă atitudine arată naivitate, lipsă de realism şi aşa mai departe. Trebuie doar să munceşti, să oferi totul, să te dăruieşti. Restul nu mai e treaba ta. A, mai este o variantă: să pleci. Dar asta depinde de cum eşti alcătuit sufleteşte. Cei slabi de înger, sentimentali, "păcătoşi" nu au nicio şansă.

marți, ianuarie 09, 2018

Virgil DIACONU în dialog cu scriitorul Vasile BAGHIU, în Cafeneaua literară, ianuarie 2018

Virgil DIACONU în dialog cu scriitorul Vasile BAGHIU,  
despre poezie, literatură, critică și viața literară de azi


1.                  Ați publicat câteva cărți de poezie, mai multe romane și o serie de articole care s-ar putea reuni sub numele de manifestele himerismului. Articolul din Wikipedia vă integrează în generația poetică nouăzeci. Este un merit ca un poet să facă parte dint-o anumită generație și, firește, să slujească, să exprime conceptul de poezie generaționistă respectivă? Trebuie ca poeții să se înscrie conceptual într-o direcție generaționistă sau alta, sau pot merge pe cont propriu?
Deşi cuvântul „trebuie” este tentant, încerc să-l evit. Iar când este vorba despre poezie chiar nu funcţionează nimic din ceea ce se află în spatele lui. Aşadar, poeţii pot merge pe cont propriu, desigur, iar uneori chiar este recomandabil să facă asta, dar ei nu pot funcţiona în neant, pentru că apar şi se manifestă într-un context literar, al timpului lor şi al generaţiei lor. Iar faptul că faci parte 
dintr-un grup sau, în sfârşit, dintr-o generaţie poate fi de folos, pentru o vreme, în afirmarea ta ca poet, în sensul că sunt şanse mai mari să fii comentat în sinteze şi abordări critice şi aşa mai departe, deşi nici acest lucru nu este sigur, pentru că totul depinde de valoarea individuală. Pe termen lung, contextul nu ajută pe nimeni. Rămâi doar dacă poezia ta este autentică. Dar şi aici e o discuţie, se ştie.

2.                  Aduce poezia nouăzecistă ceva nou și pozitiv fată de poezia generației optzeci sau față de poezia altor generații poetice? Ce consecințe, pozitive sau negative, poate avea generația asupra unui poet?
Am scris, la vremea apariţiei şi afirmării lor, despre mulţi dintre poeţii acestei generaţii căreia îi aparţin. Venit din intenţia de diferenţiere faţă de „optzecism” a unui fel de nucleu nouăzecist, care s-a manifestat în anii optzeci în special la cenaclul „Universitas” al lui Mircea Martin, „nouăzecismul” se dorea o întoarcere la biografism şi la ceea ce Laurenţiu Ulici numea, cred, pe atunci „noul autenticism”. Dacă ironia optzecistă îşi trimitea săgeţile aluzive înspre realitatea din jur, acţiunea fiind însă cumva prea evident rezultatul unei tehnici asimilate conştiincios din cărţi, autoironia nouăzecistă aducea un plus de autenticitate cu valul ei de poveşti de viaţă adevărate ale autorilor inserate în poeme. Eşti mai credibil când te iei singur în râs, se ştie. Un râs amar, desigur. Diferenţele ţin de nuanţe. În ce mă priveşte era povestea sanatoriului, în ce-i priveşte pe alţii erau altele, povestea unui spaţiu al izolării precum Ieudul lui Es.Pop, povestea unei familii bucureştene plutind suprarealist ca în tablourile lui Chagal (Cristian Popescu), povestea marginalităţii pusă la cale de Coande. În fine, nouăzecismul, cel puţin aşa cum se prezenta în revista „Nouăzeci”, nu mi s-a părut potrivit cu ideile mele de atunci, mai ales pentru că propunea anti-politica, ceea ce mi se părea o abandonare blamabilă etic. Aşa simţeam atunci, aşa că nu am ratat ocazia să spun destul de vocal despre neaderararea mea la spiritul acestei generaţii. Şi poate că acesta a fost încă un motiv (ascuns, subconştient) de inventare a „himerismului”, de găsire a unei căi individuale, paralele.

joi, decembrie 28, 2017

Momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi

Nu vreau să fac un bilanţ neapărat, dar e momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi, ştiţi... 2017? N-a fost prea rău pentru mine. Sau, mă rog, a fost bunişor. În ianuarie, chiar pe 15, mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor ca să protestez împotriva eliminărilor abuzive ale unor scriitori din organizaţie şi împotriva abuzurilor şi stilului nedemocratic ale conducerii Manolescu, de fapt, ca să atrag atenţia asupra climatului toxic din mediile noastre literare. Fără prea mare impact în rândul scriitorilor... În fine, ştiu în ce ţară trăiesc... În primăvară am fost cu Iuliana o săptămână la Londra şi a fost de parcă am stat un an, aşa de multe locuri am văzut. Prin vară, ne-am instalat pentru vreo cinci zile la Roma, unde am putut admira şi explora, în sfârşit, toate ruinele şi pietrele, cum îmi doream. Încă înainte de începerea şcolii, am avut o săptămână de vis în Toscana, la Montepulciano, unde Iuliana a zis că i-ar plăcea să trăiască. Mi-am completat şi formările în terapia narativă cu Hugh Fox şi Ovidiu Gavrilovici. Am continuat cu profesoratul la şcoala sanitară, slujba mea de după-amiază, mulţumit că pot împărtăşi unor tineri cunoştinţele, experienţa şi valorile la care ţin. Mai mult, am reuşit isprava de a publica primul volum din "Teoria şi practica nursing", o carte necesară învăţământului care pregăteşte asistenţi medicali, iar acum lucrez la volumul al doilea pe principiul că trebuie să joci dacă intri în horă. Nicio carte de literatură, totuşi, doar câteva poeme apărute ici-colo, nişte articole şi vreo două sau trei interviuri. Încă scriu cu intermitenţe la un roman pe care îl am în lucru de vreo trei ani. Vizite fericite la copii, la Cluj şi la Sibiu. Din păcate, mama a început să fie mai rău cu sănătatea, iar acum batem drumul Iaşului pe la doctori. Partea bună este că în pofida vîrstei (86 de ani) se ţine bine şi are acelaşi chef de viaţă de totdeauna. Întâlniri minunate cu prieteni. Viaţa la nivelul zero. Îmi doresc, pentru anul centenarului, în afară de sănătate pentru cei dragi, pentru toată lumea şi pentru mine, să dispară graniţa dureroasă pe care o avem cu Republica Moldova, să se reformeze breasla scriitorilor în aşa fel încât să fie recunoscuţi şi sprijiniţi scriitorii adevăraţi, să înceapă românii să revină acasă şi să nu mai plece prea mulţi afară, iar eu să pot duce la capăt măcar două sau trei proiecte literare, adică nişte cărţi. Vom vedea. Doamne-ajută! Un An Nou cu sănătate şi bucurii, prieteni! La mulţi ani!