luni, februarie 24, 2020

Provincialism şi oportunism

Provincialismul face ravagii, din păcate, prin cercurile noastre literare şi explică şi el, poate, în parte, qvasiabsenţa noastră din spaţiul european al vizibilităţii în plan literar. Să spui cu voce tare în faţa publicului că poezia română ar fi "cea mai bună poezie din lume" este nu numai stupid şi irelevant (cine poate măsura lucrurile acestea?), dar şi dovada unui orizont cultural îngust, suficient sieşi, a unui complex de superioritate (care are la bază, fireşte, unul de inferioritate) care mie îmi aminteşte de ceauşismul cel mai gonflat şi, da, expresia unui provincialism greu, sufocant. 
Se înţelege că deopotrivă cei care spun asta şi cei care aplaudă, prin adunările lor de laude reciproce jenante, îi deplâng pe nemţii cei blocaţi în creativitatea poetică, vai de capul lor, pe toţi la un loc, pe americanii, francezii, britanicii, spaniolii, italienii care - nu-i aşa? - au uitat să mai scrie poezie adevărată şi trebuie s-o înveţe acum din nou de la noi, de la români. Când vezi şi auzi chestiile astea, îţi vine să stai în casă sau să-ţi iei lumea în cap.
Şi nu 
numai provincialismul (care este expresia cea mai pură a prostiei în spaţiul culturii) comite dezastre de tot hazul prin conclavurile literare de la noi, dar şi obedienţa de tip "activist de partid atent mereu să se pună bine cu şefii de la centru". Obedienţa şi oportunismul, carierismul şi pupincurismul funcţionează şi acum la fel ca odinioară printre scriitori, ba aceste "calităţi" sunt în stare să ia faţa unui public care a fost obişnuit să înghită orice şi care a fost educat, de fapt, în acest spirit, pentru că toate se prezintă în ambalajul pasiunii dezinteresate pentru cultură, a iubirii de poezie etc.. Odinioară mai era cum mai era, pentru că aşa era epoca, dar acum, în libertate, toate acestea devin pur şi simplu detestabile.

duminică, februarie 16, 2020

Cât de bine mi-ar prinde acum un fel de an sabatic

Mă uitam la proiectele literare și didactic-științifice, vreo 5, pe care le am de ceva vreme în lucru, în paralel, care par să cam bată pasul pe loc, din păcate. 
Și mâ gândeam la cât de bine mi-ar prinde acum un fel de an sabatic ca să le duc la capăt. O bursă rezidențială, poate, pe undeva prin Occident, așa cum am mai avut parte din când în când în ultimii 20 de ani, sau chiar și la noi, ar fi pur și simplu o minunăție acum pentru mine. 
Mai întâi este romanul, scris cam un sfert, pornit așadar, care nu poate înainta mulțumitor oricât m-aș trezi eu cu noaptea în cap în unele dimineți și aș butona cu hărnicie la el, pentru că vine mereu restul zilei cu malaxorul vieții de aici care mă scoate nemilos din "writing mode".
Este apoi cartea despre "himerismul poetic", căreia i-ar mai trebui unele adăugiri și încă mai multă documentare și punerea cap la cap a ideilor, textelor, datelor.
La fel, poemele lungi (cum au fost cele din "Gustul înstrăinării", "Febra" și "Maniera" ale primei tinereți), patru la număr, ilustrând, încă o dată, din perspectiva zilei de azi, cele patru repere de bază ale himerismului, ar avea nevoie de timp de reflecție, de pauze nesfârșite în care doar ele să-mi zumzăie în creier.
Nu mai puțin importantă este și cartea de educație pentru sănătate în școală, mereu în lucru și mereu amânată în ultimii ani, un ghid pentru învățământul preuniversitar, care e scrisă cam trei sferturi, dar care mai are nevoie de documentare pe cel puțin 20 de teme, în special pe cele legate de sănătatea pisho-emoțională a elevilor.
Vin la rând și parcă în același timp volumele 5, 6 și 7 din "Teoria și practica nursing", pe nursing în medicină internă, nursing în chirurgie și pe urgențe, care ar apropia, poate, de finish această lucrare prin care mi-am propus niște updatări necesare în acest domeniu la noi.
Toate mă trag de mânecă, așa cum fac copiii cu părinții lor când vor ceva de la ei, iar eu îmi doresc să le ofer toată atenția. Va trebui, e limpede, să găsesc o soluție, ideal alta decât munca pe sistemul de avarie ca până acum, chiar dacă plăcută. Voi vedea.
Sunt, firește, pregătit și pentru varianta "working without complain", așa cum nici nu voi avea încotro dacă lucrurile s-ar contura așa. Cum însă visurile depind de noi în mare parte, mă gândesc doar că n-ar fi rău să fie bine și prind curaj, merg înainte.

sâmbătă, februarie 15, 2020

Scrisul pentru mine este în primul rând bucurie și plăcere

Scrisul pentru mine este în primul rând bucurie și plăcere. Probabil că nu aș scrie un rând dacă nu ar fi așa, nici măcar aici. Îmi place viața, așa că tot ceea ce mi se pare forțat și împotriva ei ocolesc, dau la o parte, îmi scot din minte: intenția de a demonstra ceva, starea de competiție, dorința de succes, descurajările venite în diverse forme, mai directe sau mai subtile, din partea unor semeni. Tot ce am scris a fost din pasiune și din acea motivație interioară secretă pe care nu o poți explica decât în poezii și în romane, uneori, poate, și în câte un eseu dacă prinzi tonul potrivit. Suferința este din lumea noastră și adesea nu o putem evita, dar dacă scrisul ar fi o corvoadă sau un chin eu nu aș butona diminețile la roman, nici nu aș caligrafia poeme cu pixul pe carnete în călătorii și poate că nu mi-aș bate capul nici cu articole și cărți didactic-științifice. Firește că scrisul presupune muncă imensă care are în spate lectură și documentare cât casa, dar asta face parte din ecuația bucuriei de a reseta cumva lumea, de a construi prin scris ceva ce simți că este parte din sufletul tău, așa cum este acum și așa cum speri că va fi până la capăt. La urma urmei, pot spune că scrisul este pentru mine un instrument prin care am șansa de a oferi ceva oamenilor, iar darurile nu există, se știe, decât pe seama bucuriei.

duminică, februarie 09, 2020

Premiul suprem pe care îl primesc de la viață

În călătoria la Leicester de la sfârșitul săptămânii trecute am scris 10 poeme și am încheiat astfel volumul la care lucrez de un an. Încă o dată mi s-a arătat clar că nu e suficient să visezi și să trăiești poetic, ca să zic așa, ci trebuie să scrii pur și simplu. Dacă la roman sunt mai eficient să deschid computerul și să butonez, la poezie îmi trebuie un carnet și un pix la îndemână. Așa am devenit mai precaut și mă înarmez cu aceste instrumente universale ori de câte ori am șansa de a porni la drum. Am auzit de tot felul de tehnici prin care poeții și scriitorii își provoacă inspirația, dar pe mine mă inspiră în ultimul timp schimbările de decor, diversitatea situațiilor și trăirile de tot felul de care am parte în timpul unei călătorii. În avion, dacă schimb telefonul pe "airplane mode", eu trec pe un fel de "poetic mode", scot carnetul, îl pun pe măsuța din față, eventual lângă un pahar de vin, și scriu. Prin orașele pe care le explorez, mă asigur că am carnetul și pixul în rucsac, iar dacă ne așezăm la o terasă sau pe o bancă într-un parc, scriu. Iuliana s-a învățat cu aceste obiceiuri ale mele, așa că nu e nicio problemă din partea ei să aștepte, ceea ce apreciez enorm. La fel și prietenii cu care se întâmplă să călătoresc. Pot spune că am ajuns să trăiesc poezia pe care o scriu, așa cum visam în prima tinerețe, când locurile și orașele pomenite în poeme erau doar plăsmuiri ale minții mele înfierbântate himeric. Este premiul suprem pe care îl primesc de la viață. 

vineri, februarie 07, 2020

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări, iar acum am şi mai puţine. Dacă am avut parte în timp de nişte isprăvi şi semne de recunoaştere, ba chiar de nişte momente şi întâlniri speciale (care îşi vor găsi probabil cândva locul în memorii), aceasta s-a petrecut mai mult pe linia strict umană şi aproape deloc pe aceea oficial-instituţională. Sunt, de altfel, demisionar din Uniunea Scriitorilor de mai bine de trei ani, dacă asta mai înseamnă ceva pentru cineva. Lumea cititorilor s-a restrâns, în bună parte critica tânără s-a refugiat (normal) în cercetare, iar marii scriitori stau pitiţi în bula lor de grandoare provincială aşteptând cuminţi firimituri de atenţie de la grangurii şi baronii literari ai zilei, în timp ce pensionărimea scriitoare aplaudă abulic şi necondiţionat la semnalul de sus. Sunt, aş putea spune, edificat. Pentru ceea ce scriu mai primesc din când în când semne ale unui interes de afară, cum şi pe Facebook sau în mediile prin care trăiesc şi muncesc, ceea ce mă mai încălzeşte cât de cât, dar se vede că situaţia alunecă vertiginos şi cu mare veselie pe tobogan. Suntem un fel de "provincia deserta". Fireşte că scriu mai departe şi continui să public, pentru că ştiu că lumea se va schimba, îşi va reveni, iar interesul pentru poezie şi literatură va urca din nou pe val. Şi chiar dacă nu aş fi optimist tot aş scrie, pur şi simplu pentru că asta e treaba unui scriitor, nu are rost să complicăm lucrurile. Aşa se face că la sfârşitul săptămânii trecute, în călătoria în UK, am terminat volumul de poeme pe care îl aveam de un an în lucru, iar acum mai trebuie doar să mă hotărăsc asupra titlului şi să trimit totul editorului. Poate că e adevărat că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

miercuri, ianuarie 22, 2020

Doar întrebări retorice?

Ce faci când ești scriitor și trăiești într-o țară în care oamenii citesc mai puțin decât în oricare altă țară de pe continent, iar școala nu cultivă lectura? Renunți la scris sau, mă rog, reduci turația motoarelor? Perseverezi fără să-ți pese mizând pe posteritate și idealisme din astea asumându-ți destinul? Încerci, prin comunicarea cu lumea mare, să ai parte măcar din când în când de o brumă de normalitate de "afară"? Emigrezi căutând salvarea într-o altă limbă? Te retragi într-o viață obscură în care nici nu mai spui nimănui că scrii? Iar când nici climatul din lumea literară nu e tocmai sănătos, cum faci față frustrării și amărăciunii de a trăi într-un astfel de mediu în care în mare parte scriitorii sunt prinși în niște ciudate tipare comportamentale atinse de oportunism și spirit de gașcă? Contezi pe cititorii care au arătat, într-un moment sau altul, oarecare interes pentru scrisul tău și speri că vor fi, în timp, mai mulți? Te lupți pentru scrisul tău fluturând, cu tot sentimentul de inadecvare, un stindard al existenței tale pe pământ? Unde este locul tău într-o lume care continuă să-i prețuiască pe creatori mai degrabă după ce mor și chiar și atunci de formă? Sunt acestea doar întrebări retorice, un exercițiu al vorbirii de unul singur în pustiu?.

vineri, decembrie 20, 2019

Trecerea pe "writing mode"

Trecerea pe "writing mode" 
(articol apărut pe Liternautica )

Condiţia de scriitor care nu trăieşte din scris şi trebuie prin urmare să aibă şi o altă profesie, uneori două, pentru a duce cât de cât o viaţă decentă nu este tocmai uşoară. Pe alte meleaguri lucrurile stau mai bine în această privinţă, dar la noi în situaţia aceasta se află probabil 99 % din cazuri.
Bine, ştiu, sunt oameni care fără să fie scriitori au parte cu asupra de măsură de necazuri care pun oricând în umbră aceste „impasuri intelectuale” legate de artă şi tot restul, iar ei merită, fără dubii, toată grija şi atenţia, însă discuţiile se cuvin separate.
Aşadar, pentru scriitor (poet, romancier, eseist, critic) nu este dificil în primul rând din cauză că nu-i mai rămâne prea mult timp şi energie pentru scrisul propriu-zis atunci când nu literatura îi asigură traiul de zi cu zi (deşi şi aceasta este o mare problemă), ci mai ales pentru că mintea nu poate funcţiona ca un computer pe care poţi schimba în câteva secunde programul şi instrumentele.
Oamenii obişnuiţi pleacă de la slujbă şi e ca şi cum ar şterge cu buretele tot ce a fost acolo urmându-şi fără probleme restul zilei, acasă în familie, cu prieteni, la plimbare, la cumpărături, oriunde. Pentru scriitori povestea devine un pic mai complicată pentru că, dacă vor să scrie, trebuie să treacă pe ceea ce se poate numi „writing mode”, aşa cum telefoanele sunt comutate în avion, înainte de decolare, pe „flight mode”. Cu telefoanele e vorba doar de o setare, cu scriitorii e mai mult de atât.

miercuri, decembrie 18, 2019

Poeme în Bordertown

Mă bucură mult publicarea în revista australiană Bordertown editată de Transcollaborate. Sunt acolo mai multe poeme în versiune originală şi în engleză, în traducerea excelentă a Cristinei Savin. Poemele au parte şi de o introducere semnată de traducătoare, în care se vorbeşte şi despre "himerismul poetic". Ce bine este când primeşti astfel de confirmări şi încă dintr-un loc atât de îndepărtat, acum, înainte de Crăciun! :)

luni, noiembrie 25, 2019

Publicat pe blogul "Poetry in Process"

Din nou, o veste excelentă din Sud în legătură cu poezia mea. Un eseu despre "himerismul poetic" scris de Cristina Savin, traducătoare care trăiește în Australia, a apărut în Poetry in Process. Blogul aparține lui Owen Bullock, poet special și profesor de literatură la "University of Canberra". Le mulțumesc amândurora pentru această ușă deschisă înspre cititorii de limbă engleză! 
Aici textul! 



Hello poets and readers,
Welcome to our guest blogpost by Cristina Savin:-
At the heart of Baghiu’s poetry and process there exists a concept coined by the poet himself, chimerism. The concept encapsulates a tendency to escape everyday realities and to create a parallel universe, a counter-reality in which the poet lives. Baghiu remembers the defining moment where it all began. On 21 August 1988, a day that changed his life, he was working as a nurse in a tuberculosis sanatorium in Romania. He was smoking, enjoying Chinese tea and reading Flaubert’s The Art of Travel. In the background, a radio station was broadcasting in Italian. A foreign voice insinuated into his, a voice that seized his throat and his vocal chords making him talk about things he had never lived or seen. The world around him came to a standstill. He was overcome with a sense of tranquillity, inner peace and detachment from everyone and everything. He likes to call it ataraxia, some sort of poetic trance.

joi, noiembrie 21, 2019

Avem un talent înnăscut de a ne strecura pe lângă viaţă

Munca poate fi periculoasă, se ştie, dar ceva ciudat ne atrage la ea. Suntem prinşi într-un miraj paralizant care ne aduce în fiecare dimineaţă la treabă. Şi nu mă refer aici la slujbele de care ne ţinem ca să ne asigurăm existenţa, ci la proiecte şi planuri care mai de care mai "importante". Iar dacă suntem tentaţi cu distracţii, excursii, plimbări, relaxare şi chestii din astea, începem să cârcotim, să amânăm, să zicem că poate la anul, să ne sustragem cu dibăcie şi, până la urmă, să rămânem blocaţi în programul strict care adesea nici măcar nu ne este impus. Pentru că - e limpede - avem un talent înnăscut de a ne strecura pe lângă viaţă şi de a face tot posibilul să ne întâlnim cât mai rar cu ea. E în genele noastre. Pare chiar un fel de religie, mai puternică decât toate la un loc.

miercuri, noiembrie 20, 2019

Idealurile măreţe pot intra fără probleme în vacanţă

Ni se pare uneori că totul ne stă împotrivă, tot aşa cum acest sentiment inconfortabil, deşi mobilizator, se suceşte brusc la o sută optzeci de grade şi nu mai înţelegem dacă ar trebui să rămânem în apărare şi "gata de luptă" sau să considerăm lumea întreagă drept prietena noastră de totdeauna. O modificare de peisaj care face din zilele noastre egale ocazii de reflecţie suplimentară. Suntem oricum în aşteptare, iar misterul vieţii, aşa cum îl tatonăm, prin iubire şi credinţă, prin comunicare şi prietenie, prin călătorie şi artă, rămâne neatins. Şi poate că nu ne este îngăduit, în absolut, decât să primim cu gratitudine ceea ce ni se oferă, bucurii şi tristeţi de zi cu zi, ceea ce nu este deloc puţin, în timp ce visurile şi idealurile măreţe pot intra fără probleme în vacanţă.

marți, noiembrie 12, 2019

Idealiştii

Îmi plac idealiştii. Sunt cam rari în zilele noastre, chiar şi printre artişti. Iar atunci când li se reproşează că nu au pragmatism, îmi vine să râd şi îi deplâng pe cei care îi critică aşa, pentru că nu am văzut oameni mai conectaţi la realitate şi cărora să le pese mai mult de umanitate decât aceşti visători care par aiuriţi tocmai pentru că îndrăznesc să gândească liber, ceea ce vine în contrast cu lumea noastră cea de toate zilele care îşi vede atât de bine de propriile interese.

luni, noiembrie 11, 2019

Luăm de bune etichetele pe care le aplică societatea

Nu prea suntem atenţi la resursele proprii, emoţionale, intelectuale, care vin din experienţă şi în care ar trebui să fim experţi. Le lăsăm uitate, nebăgate în seamnă, nefolosite, prăfuite, într-o margine a vieţii noastre de zi cu zi. Privim mai degrabă spre ceea ce se spune, luăm de bune etichetele pe care le aplică societatea, ne lăsăm purtaţi de trend-uri. Aici s-ar putea afla o cauză a nemulţumirilor şi suferinţelor noastre.

vineri, noiembrie 08, 2019

Secretul de preţ

Scrisul îmi pare în lumina acestei dimineți de toamnă mai limpede decât altădată. Scrisul este o căutare a ceva ce nu ştii dinainte precis ce este, o trăire simultană a trăirii, o poveste care se construieşte în timp ce este povestită, o durere de care vrei să scapi în cel mai puţin dureros mod cu putinţă, "a series of dreams" despre care nu ştii la ce ar putea folosi, pasul pe care îl faci mai departe cu intenţia vagă de a prinde ceva din rostul tău în lumea aceasta, curajul de a afla cine eşti cu adevărat, secretul de preţ pe care nu-l vei putea explica nimănui niciodată oricâte mii de pagini ai scrie.

marți, octombrie 01, 2019

Să înţeleg câtuşi de puţin ceea ce trăiesc

Singura mea preocupare ca scriitor este să înţeleg câtuşi de puţin ceea ce trăiesc, mersul lumii de azi în general şi oamenii pe care am şansa să îi cunosc personal. Mediile literare de la noi, cu toate tresăririle lor sporadice de viaţă, seamănă, din păcate, prea mult cu cele politice pentru a-mi mai stârni interesul de altădată, iar succesul, aşa cum este el văzut în zilele noastre, mă îndeamnă mai degrabă să ies din circuit, să trec pe linii moarte, cu toate dezavantajele, asumate ca resurse potenţiale de poezie şi nu ca semne ale ratării. Sentimentul este ca o plimbare singuratică într-o duminică de toamnă pe o stradă necunoscută dintr-un oraş cu nume complicat dintr-o ţară în care nu am plănuit niciodată să ajung şi în care nu ştiu pe nimeni.

vineri, septembrie 27, 2019

Tinerii de azi sunt la fel ca toţi tinerii de totdeauna

Cei care spun că generaţia tânără de acum nu ar avea valori şi câte şi mai câte nu îşi dau seama, se pare, că se află într-o situaţie de două ori contradictorie. 
O dată pentru că dacă acest lucru ar fi adevărat ei ar fi primii care ar trebui să se învinovăţească şi să-şi facă probleme, pentru că ar fi ca şi cum şi-ar acuza copiii că sunt prost-crescuţi. Suntem responsabili, ca oameni un pic mai trecuţi prin viaţă, de tot ce se întâmplă cu ei, bun sau rău. 
A doua oară pentru că dacă nu ar fi adevărat ar însemna că ei, cei care spun asta, nu au se pare capacitatea de a înţelege lumea din jurul lor.
Eu cred că tinerii de azi sunt la fel ca toţi tinerii de totdeauna, doar că au, poate, nevoie de mai multă încredere şi protecţie din partea noastră, pentru că vremurile sunt cum sunt.
Chiar văzându-i la şcoală pe elevii mei, în aceste săptămâni din urmă, am înţeles că visurile şi planurile pe care şi le fac ei pentru viaţă au în ele aceeaşi scânteie de romantism care mereu i-a pus în mişcare pe oameni, în toate epocile.

miercuri, septembrie 25, 2019

În multe feluri, mă gândesc, suntem tot acolo

Am avut zilele astea maşina în service, aşa că am mai mers şi eu pe jos şi cu autobuzul. Îngrămădeala incredibilă de la orele dimineţii din microbuze, cum li se spune, mi-a adus aminte de anii optzeci. În multe feluri, mă gândesc, suntem tot acolo, nu am evoluat. Vezi peste tot oameni săraci, îmbrăcaţi prost, copii şi adolescenţi maturizaţi înainte de vreme, cu griji de oameni bătrâni în priviri. Doar ici-colo semne ale epocii de azi, cu consumerismul ei: supermarket-uri, circulaţie mare pe şosele, staţii de benzină colorate, arhitecturi de mall. În rest, multă agitaţie şi o atmosferă parcă de ţară sub asediu, cu o lume având aerul că e pe picior de plecare. Suntem, aşa mi se pare, după 30 de ani, încă în căutarea unei stabilităţi care pare să fugă de noi.

miercuri, august 21, 2019

Starea de bine

Starea de bine, mulţumire şi sănătate pe care o trăim uneori o datorăm în cea mai mare parte oamenilor prietenoşi. Ei ne fac viaţa frumoasă şi dau sens zilelor noastre pe pământ. A reuşi să-i cultivăm şi să-i păstrăm în preajmă este în primul rând un dat natural care vine din structura caracterului nostru, dar şi o artă care se învaţă. Tot aşa cum a-i evita pe cei ostili şi invidioşi este un semn de conştientizare a unicităţii trecerii noastre prin această lume, a valorii timpului care ni s-a dat şi a obligaţiei pe care o avem faţă de noi înşine de a nu risipi darurile primite. Încercarea de a-i schimba pe cei incapabili de sentimente pozitive nu e tocmai lipsită de rost, dar s-a dovedit din păcate mai mereu ineficientă. De aceea, cel mai înţelept este probabil să ne înconjurăm, atât cât stă în puterea noastră, de oameni de treabă şi, la fel, să păşim pe partea cealaltă a drumului atunci când suntem pe cale să-i întâlnim pe cei falşi, prefăcuţi sau agresivi de-a dreptul. Este aici, poate, şi ceva din legile autoconservării, dar şi o metodă de limitare a efectelor răului în lume.

marți, august 20, 2019

Minutul de poezie



Am ţinut adesea la începutul orelor de la şcoală ceea ce am numit - mai în glumă, mai în serios - "minutul de poezie" şi foarte probabil voi continua acest obicei şi în anul şcolar care va porni iar în câteva săptămâni. 
Observat prin unele şcoli din Vest, unde m-am aflat ca scriitor invitat, îl consider un mod foarte încurajator de a da startul oricărui curs indiferent de temă şi o cale de a le aduce aminte elevilor mei (care sunt nişte tineri adulţi, pentru că vorbim despre o şcoală postliceală sanitară) că în lumea aceasta a noastră există şi sensibilitate, nu numai interese meschine şi competiţie absurdă. 
În plus, am simţit că momentul umanizează un pic răceala abordărilor tehnice caracteristice domeniului medical şi – de ce nu? – comunicarea dintre mine şi ei. 
Mai mult, o astfel de sensibilizare pe calea poeziei este sigur cu atât mai necesară pentru o profesie precum aceea de asistent medical. 
Pentru ca minutele acelea să se întâmple nu au trebuit decât două mici condiţii: selectarea unui poem bun şi nu prea lung (uneori am citit şi din cărţile mele, dar în general am ales din marii poeţi ai lumii, români şi străini) şi păstrarea liniştei depline pe tot parcursul lecturii cu voce tare. 
A fost de fiecare dată o clipă specială, lucru confirmat de reacţia lor. 
Mi s-a întâmplat şi să uit uneori, luat şi eu de valul preocupării de a trece cât mai repede la discutarea temei, însă chiar ei au fost cei care mi-au amintit că am sărit peste "minutul de poezie" şi că ar fi cazul să revin la ceea ce numeau deja normalitate. 
Am realizat acest mic „performance” uneori şi cu prietenii şi cred că pot spune că a meritat de fiecare dată. Suntem poate prea grăbiţi să ne fixăm în terenul ferm al realităţii materiale şi uităm că viaţa are sens numai pe seama trăirilor emoţionale. Iar dascălii nu pot ignora acest adevăr, ci ar trebui chiar să-l susţină, cu mai multă claritate, programat, cu încredere, cu omenie, cu dăruire.

duminică, august 11, 2019

Poeme și scrisoare către traducătoare în Parallel Texts

Mi se întâmplă lucruri chiar bune în legătură cu scrisul. După Cordite Poetry Review și Aalitra Review, aceasta din Parallel Texts de acum este a treia publicare cu poeme în spațiul australian în ultimii doi ani. 
Și e doar încă o fază a unui proiect care include viitoare apariții. 
Și poate că nu e deloc puțin că România e și ea pomenită evident de bine cu această ocazie. 
Scrisoarea către traducătoare şi poemele sunt atât în română, cât şi în engleză. 
Mulțumesc Cristinei Savin și lui Mati Colarossi pentru interesul arătat poeziei mele și pentru munca lor!


vineri, iulie 26, 2019

Contradicții de-ale scriitorilor

Unii scriitori se plâng de mama focului de "veleitarii, agramaţii şi proştii", cum spun ei, care au invadat, vezi bine, Facebook-ul. Conform acestora un astfel de mediu ar trebui să fie plin numai de deşteptăciuni. Ceea ce mă face să zâmbesc, chiar dacă uşor amar, este că atunci când îi întrebi ce părere au despre prezenţa multora dintre "invadatori" în calitate de membri chiar în Uniunea Scriitorilor (care se întâmplă şi prin tăcerea şi votul lor în favoarea unui fel de politici a porţilor deschise a organizaţiei), atunci o dau cotită, încep cu teorii despre dreptul persoanelor, regulamente şi aşa mai departe. Am înţeles logica... Pe Facebook nu e bine cu veleitari şi ne cuprinde indignarea şi revolta, vorba aceea, intelectuală. În schimb, într-o organizaţie profesională, da.

luni, iulie 22, 2019

O lumină specială

La o mănăstire din Moldova, undeva pe lângă Suceava, la un stand de cărţi în aer liber, pentru că mi-am arătat interesul pentru unele volume de pe masă o doamnă m-a îndemnat să citesc "câteva rânduri" dintr-un anume op ca să mă conving că merita să-l cumpăr. I-am spus că din păcate nu am ochelarii la mine, că pot doar să desluşesc titlurile de pe coperte. A scos atunci cartea şi m-a sfătuit să citesc acel pasaj "într-o lumină diferită, a mănăstirii", zicea, care este specială şi poate face minuni şi aşa mai departe. Chiar a îndreptat paginile înspre lumina aceea care cădea în cioburi pe sub frunzişul copacilor bătrâni şi mi-a făcut semn să mă apropii de ele. Nu ştiu, poate la alţii a mers şi au putut să vadă, cum susţinea, dar în cazul meu nu a funcţionat nici aşa, nu am reuşit să desluşesc niciun cuvânt. Resemnat, m-am gândit că principalul motiv în acel moment a fost că nu mă aflam pe aceeaşi undă de credinţă cu locul, că starea mea şi lumina mănăstirii nu s-au potrivit de nicio culoare, aşa că am plecat un pic mai gânditor de acolo, parcă şi cu unele idei noi pentru viitor.

joi, iulie 11, 2019

Revistele literare, aici și afară

Pentru că au apărut în ultimele luni articole interesante și adevărate despre inflația revistelor literare de la noi, despre nivelul lor foarte scăzut și falsitatea vieții literare în general, m-am gândit la cum se întâmplă povestea aceasta pe alte meleaguri. 
Întâmplarea face să am parte, din când în când, de un oarecare interes din partea unor reviste literare de afară, au apărut poeme, urmează să mai apară, la fel, altele, dar și interviuri, eseuri, comentarii, texte diverse, în fine, fără să mă ambalez aiurea, e ceva, pare-se, pe termen lung.
Vreau să spun că lucrurile acolo își urmeză un drum firesc, adică sunt văzute paginile, se ia un timp pentru reflecție, analiză și decizie finală, apoi, odată decizia luată, se propun modificări, se lucrează pe amănunte și se ajunge la forma finală, totul pe firul unei corespondențe susținute cu autorul. Un proces laborios în care nimic nu e în grabă și nimic nu e trecut cu vederea, o muncă plină de responsabilitate din partea tuturor celor implicați.
Din colaborarea cu acei oameni specializați (poeți, editori, traducători) am înțeles oricum și mai bine ce înseamnă de fapt o revistă literară și cât de mult diferă acel înțeles de al majoritatății celor de la noi.
Mi se pare limpede că o revistă literară acolo nu funcționează pentru a satisface orgoliile unor abonați la tămâieri critice veșnice, nici pentru a pune la dispoziție spațiu de publicare unor scriitori nepublicați în altă parte, nici pentru menținerea în „actualitate“ a unor autori zaharisiți și depășiți, nici pentru tipărirea producțiilor literare ale unei armate de veleitari și nicidecum pentru a oferi satisfacție și instrumente de manipulare unor ștabi literari înstăpâniți abuziv peste tot ce mișcă literar în județe și la „centru“.
Este acolo, totuși, o permanentă vânătoare de contribuții valoroase și o muncă de selecție deosebit de exigentă.
Va merita, poate, să scriu mai mult despre aceste diferențe, mai ales că am văzut recent și ceva reacții încruntate la curajoasele și binevenitele deschideri ale discuțiilor pe acest subiect.

joi, iunie 27, 2019

Merită să visăm cu ochii deschiși

Ideile, conceptele, cărţile, toate au, la fel ca oamenii, drumul lor, aventurile, impasurile şi dramul de noroc. Spun asta pentru că am trăit uneori şi momente bune chiar în legătură cu acelea pe care le-am pus eu însumi cumva-cumva la cale. Fapt este că nu mi-am pierdut niciodată încrederea, nici atunci când nu se întrevedea nimic la orizont, aşa cum abia îl bănuiam din marginea noastră de lume, nici în situațiile cele mai neprietenoase de care am avut parte cu asupra de măsură în România noastră dragă. Foarte probabil că firea mea perseverentă a contat, ceea ce mi-a arătat între altele că merită să visăm cu ochii deschiși. Aşa se face că de ceva vreme s-au deschis din nou - pentru poeziile pe care le-am scris, dar şi pentru himerismul poetic - nişte portiţe de ieșire în larg prin locuri de pe pământ pe unde nu am ajuns niciodată. Întâmplări şi conexiuni cu oameni, niciuna în planurile mele de până acum, par să se mişte de o vreme în această direcţie, iar interesul de care pot să mă bucur acum, atât cât este, vrea parcă să confirme povestea himeristă de reconstruire a vieții în acord cu trăirile sufleteşti și cu viața visată, himerizată. Se pare că voi putea veni și cu lucruri mai concrete curând, cu niște mici-mari isprăvi. Și chiar dacă nici ele nu vor răsturna omenirea, voi fi măcar mulțumit că voi fi mers mai departe așa, fără proptele, pe propria cărare, pe aceea pe care, invers decât în poemul lui Frost, eu o voi fi ales.

miercuri, iunie 26, 2019

Poeme în "Observator cultural"

Șapte poeme scrise în călătoria recentă din Germania și Spania mi-au apărut în "Observator cultural". O onoare pentru mine, nu doar pentru că revista publică rar poezie, dar mai ales pentru spiritul critic pe care îl pune în acțiune în aceste vremuri în care lumea literară a devenit chiar mai obedientă și mai oportunistă decât în dictatură.

Vasile Baghiu: Poeme în "Observator cultural" (Nr. 974)


joi, aprilie 18, 2019

Arcadia Solum (Facebook și O mie de semne), despre "Metode simple de încetinire a timpului"

Pornim să vorbim despre nou apărutul volum de versuri al lui Vasile Baghiu, Metode simple de încetinire a timpului, de la premisa că fiecare cititor, atunci când vorbește despre o carte, este subiectiv. Și cum eu nu sunt critic literar și nici nu intenționez să orientez lecturile nimănui, pot vorbi de capul meu, fără să păgubesc pe nimeni.
Cei care-l citesc pe Vasile Baghiu cunosc deja felul său de a călători, himerist sau aievea, felul său de a vedea, de a simți, de a păstra locurile pe unde umblă. El nu face, ca toți ceilalți atunci când călătoresc, mii de fotografii de depozitat și uitat apoi undeva. El imortalizează în poeme imagini, mirosuri, senzații, trăiri, la care revine și de care dispune apoi după bunul plac. Posibil ca aceste accesibile ”reluări” să fie cheia care explică titlul volumului. 
”Suntem pe drum,/ fără deadline, fără țintă,/ fără hartă/ sau gadgeturi de ultimă oră,/ fără măcar o minimă știință a trecerii timpului,/ fără destin. Doar o veselie suspectă/ care ne cuprinde/ când suntem mai mulți,/ iar asta înseamnă oricum ceva,/ indiferent de situație.”

duminică, februarie 24, 2019

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoşi

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoși, mereu cu interesul la ei și care sunt în stare să șteargă ani de amintiri și de viață pentru te miri ce lucruri din lumea noastră materială, din cauza fricilor lor de a pierde ceea ce nu le ia nimeni niciodată și a incapacității lor de a recunoaște ceea ce este bun și valoros la cei apropiați, la alții în general sau pentru orgoliile lor de doi lei. Viața este cu totul altceva și e păcat să-ți pierzi timpul tot încercând să contracarezi veninul și ura, suspiciunea și agresivitatea învelite în ambalaj diplomatic. Viața este bucuria de a fi aproape de oameni pentru care ai respect sau pe care îi admiri, este mulțumirea comunicării cu persoane a căror prezență îți dau un sentiment de bine și de încredere. Dacă nu este bucurie și încredere, frățietate și prietenie, viața e ceva artificial, fals, lipsit de înălțime sufletească. Evitarea unor oameni cu limite evidente în a înțelege caracterul trecător al aspectelor materiale ale vieții în contrast cu valoarea infinită a sentimentelor, chiar și atunci când situațiile par să o facă imposibilă, este cea mai sănătoasă atitudine, singura care poate să-ți redea libertatea și demnitatea.

vineri, februarie 15, 2019

Timp mai mult pentru trăit

După ce scriu cărțile astea de școală, voi avea, cred, mă gândesc, timp mai mult. Pentru trăit pur și simplu. Pentru citit și scris, dar și pentru stat degeaba. Viața nu e numai cu muncă și proiecte. E și cu viață. Așa trebuie să fie. Cu plimbări și călătorii. Cu întâlniri cu oameni. Va fi și așa, negreșit. Cum a mai fost. Cu poezie trăită și scrisă. E ceva nefiresc uneori în alergătura noastră, ca să nu zic nesănătos, deși tocmai căutarea asta permanentă și febrilitatea țin parcă loc de trăit. Iar dacă nu știm cum e mai bine, poate că e preferabil nici să nu pricepem. Iar drumul pe care nu am mers să fie mereu un fel de stare, ca în acel poem minunat al lui Frost, o chestie așa care ar fi putut să fie și nu va mai fi niciodată în veci, dar care intră în ecuație mai puternic decât tot ceea ce se prezintă în materialitatea cea mai de netăgăduit. Ca banii. Sau ca un pahar cu apă când ți-e sete. Sau ca o fugă până la magazinul din colț pentru o pâine. Ca o cafea într-o cană mare dimineața, când totul are aspectul acela nesuferit-literar de nou început.

marți, februarie 05, 2019

M-am lăsat dus de valul entuziasmului

Munca în exces poate fi nesănătoasă. Şi deşi ştiu foarte bine acest lucru, m-am lăsat dus într-un fel periculos de valul entuziasmului în efortul zilnic de documentare şi scriere a volumului al treilea din "Teoria şi practica nursing", o carte-manual pentru învăţământul care pregăteşte asistenţi medicali şi pentru practicienii din domeniu. Am ajuns să fac asta, adică să pornesc o astfel de carte, pentru că de câţiva ani predau la o astfel de şcoală, ceea ce este, pentru aceste vremuri de rătăciri şi degringolade, dincolo de toate neplăcerile cauzate de sistem şi de unele apucături şi comportamente ale oamenilor, o experienţă dintre cele mai adevărate. Munca aceasta de documentare şi pitrocire a unor realităţi în derivă şi cam scăpată de sub control înspre prea mult mă duce pe nişte poteci abia umblate pe la noi, aşa că nu e de mirare că uit uneori de mine tot căutând şi comparând surse, conţinuturi, idei, abordări, perspective, aplicaţii, tot răsfoind şi scriind şi iar căutând. Simt că sunt aprope de capăt cu ea şi apăs acceleraţia când s-ar impune să mă mai opresc, dar sper că în curând voi putea respira mai în voie şi mă voi putea bucura de anotimp şi de viaţă, voi începe din nou să himerizez, cum îmi este obiceiul, să privesc înspre cele zări apusene pentru incursiuni noi, aşa cum numai prin poezii inspirate din nişte realităţi care păreau scrise am mai reuşit să pun la cale. 

luni, ianuarie 21, 2019

Uite premiul! Nu e premiul!

Prietenul meu, marele poet Constantin Abăluţă, a scris un poem în zilele acestea în care i s-a acordat Premiul Eminescu şi i s-a retras apoi pentru că nu a putut ajunge la Botoşani din motive de vârstă şi sănătate. Aşa ştie un om ca el, demn, să se apere şi să vorbească despre dureri şi umilinţe în lumea noastră. Aşa îl ştiu de mult şi eu, discret, sensibil, înţelept. Pentru mine şi pentru alţi scriitori, el este Laureatul şi aşa va fi mereu indiferent de sforăriile unor oameni din conducerea Uniunii Scriitorilor care au uitat sau n-au ştiut niciodată ce înseamnă să fii uman pur şi simplu.

vineri, ianuarie 18, 2019

Meschinării din lumea literară

Caracterul este, din păcate, cam rar în peisajul nostru literar, se ştie, însă povestea aceasta cu Premiul Eminescu în care un poet valoros precum Constantin Abăluţă este premiat, primeşte şi banii în cont, dar află apoi că nu mai ia premiul din cauză că - atenţie! - nu poate ajunge la Botoşani (are o vârstă şi e bolnav) şi trebuie să returneze suma etc. mi se pare de o urâţenie îngrozitoare. Şi pentru ca meschinăria să fie completă, poetul care a fost "pus în loc" fiind chemat de urgenţă pentru premiere, poet bun altfel, însă în ultimii ani de un oportunism care îi anulează toate eroismele de o viaţă, Liviu Ioan Stoiciu, nu suflă nimic pe scenă despre tărăşenie, se fandoseşte cum ştie el mai bine, joacă monologul modestiei şi aşa mai departe. Şi nici acum, după ce sigur a aflat, nu zice nimic. Poate că purtarea lui îl priveşte mai mult pe el şi nu este la urma urmei un lucru prea important în această ecuaţie, dacă mai aveam aşteptări de vreun fel, însă mi se pare incredibil câtă mojicie, din partea juriului şi a organizatorilor, să umileşti în halul acesta un om, să-i spui practic în faţă că nu merită recunoaşterea dacă nu mai e în stare să se mişte, dacă s-a găsit chiar acum să fie bolnav... Şi câtă lipsă de demnitate elementară din partea unor scriitori în toată piesa aceasta! Să-mi spuneţi voi în ce lume trăim, pentru că eu nu mai ştiu.

sâmbătă, ianuarie 12, 2019

Mă gândesc la cât de mult poţi pierde

Cu omătul ăsta ca din alte timpuri, am dat mult la lopată ieri, pe drumuri pe unde am umblat, pe la țară mai ales. M-am bucurat de ziua de iarnă frumoasă, cu alb de zăpadă și ger, cu lumina ei curată. Am dormit neîntors, dar sunt obosit, fizic, cu febră musculară, dezvățat din păcate în ultimul timp de eforturi și mișcare, mulțumit totuși de stare. Revenit acum de dimineață cu o cafea în față la preocupările intelectuale, ca să zic așa, mă gândesc la cât de mult poți pierde pe toate planurile, psiho-emoțional mai ales, dar chiar în privința creativității, dacă te lași despărțit de realitatea concretă a mersului cu picioarele pe trotuar și nu în mașină pe stradă, de șansa de a admira live un peisaj, de posibilitatea de a auzi zgomotele naturii și de a simți aerul și lumina, de norocul unor discuții banale și prietenoase cu oameni pe care ziua ți-i aduce în cale, de viață. Lucruri prețioase care merită măcar din când în când reconsiderate, chiar scoase în față în viețuirea de zi cu zi.

luni, decembrie 31, 2018

12 poeme și prezentare în revista australiană The Aalitra Review

Excelentă veste la trecerea dintre ani! Sub titlul “Ready for Anything That Comes my Way", un studiu/eseu despre poezia mea și despre conceptul de "himerism poetic", însoțit de versiunile în engleză pentru nu mai puțin de 12 poeme (acompaniate și de textele originale în română), a apărut azi în numărul 13 al revistei academice editate de Asociația Australiană pentru Traducere Literară The Aalitra Review. Studiul și traducerile poartă semnătura Cristinei Savin, care a mai publicat în vară și alte traduceri din poemele mele cu o prezentare în revista australiană Cordite Poetry Review . Îi sunt recunoscător Cristinei pentru acest interes și o felicit pentru munca specială și aplicată pe care o face în incursiunea prin spațiile himerismului. 

duminică, decembrie 30, 2018

Planuri pentru 2019

Nu știu ce planuri aveți voi pentru anul care vine, dar eu mă gândesc la unele schimbări, nu prea radicale, schimbări totuși. 
Vreau să fac mai multă mișcare. Dacă nu voi reuși să alerg din când în când, așa cum mi-ar plăcea, poate că voi fi în stare măcar să las mașina doar pentru deplasările mai lungi și să mă mișc prin oraș pe jos. 
Nu fumez mult, două-trei țigări dimineața la cafea și mai multe la cafenea sau la petreceri, când se întâmplă, însă mă gândesc să mă las de ocupația aceasta sau măcar să o fac să devină rară, cu adevărat ocazională.
Nu beau băuturi tari și nu mă omor nici cu berea, însă vinul, dacă este de calitate și nu prea mult sau băut prea frecvent, se împacă bine cu sănătatea și prietenia, așa că din partea asta niciun plan.
Mi-ar plăcea să mă disciplinez mai mult în muncă, atât în proiectele literare, cât și în cele didactic-științifice, la scris de fapt. Aș vrea să scriu chiar zilnic-zilnic. Pentru acest scop, o consultare a prietenului meu neamț pe acest subiect se va impune, chiar dacă de la el am învățat deja câte ceva.
Nu suport nedreptățile, impostura, tupeul și abuzurile (nici în viața de zi cu zi, nici în plan mai înalt, politic sau social) și în general reacționez la ele, nu tac din gură, ceea ce voi face și de aici încolo, însă în relațiile directe cu oamenii îmi doresc să evit cumva conflictele.
Mai degrabă îi voi ocoli sau ignora cât voi putea pe cei care nu suportă modul meu de a fi, de a gândi, de a munci și de a vedea lucrurile, nu mă respectă ca persoană, nu sunt interesați de părerile și ideile mele sau chiar vor să-mi facă rău. E pierdere de timp și energie să te lupți cu oameni cu mentalități și apucături proaste, dar înțelepciunea aceasta trebuie încorporată în stilul de viață.
Cititul va rămâne în continuare negreșit ceva foarte plăcut cu care să-mi petrec unele ceasuri în fiecare zi.
Vreau să ajung și la biserică mai des.
În fine, voi încerca să am în vedere și pe mai departe călătoriile. Nu numai că știu că mă va ajuta și Iuliana în povestea aceasta, dar voi munci să devină cu adevărat parte din viața mea.
Un An Nou cu sănătate și bucurii vă doresc! 

La mulți ani!