miercuri, aprilie 19, 2017

„Cititorii sunt oamenii fără de care toată agitaţia mea legată de scris nu ar avea niciun sens. „

Vasile Baghiu: „Cititorii sunt oamenii fără de care toată agitaţia mea legată de scris nu ar avea niciun sens.
Interviu realizat de Mela Ruja Diaconu, pentru bloggul „Recenzii cărţi bune” https://recenziicartibune.ro/ (aprilie 2017)


M.R.D.: Bună! Ce ne spuneţi despre dvs.?
Chiar aşa, ce pot să spun despre mine? De multe ori, luat repede, nu sunt în stare să leg două vorbe pe subiectul acesta. Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, aş zice foarte simplu că sunt un om care trăieşte la Piatra-Neamţ, mulţumit de familia lui, un scriitor care a crezut în idealurile lui şi încă se ţine de ele, în fine, cineva care încearcă să trăiască, în condiţiile date din această ţară, în acord cu principiile sale.

V.B.: Ce reprezintă lectura în viaţa dvs.?
O ocupaţie foarte plăcută care mi-a adus numai beneficii, nu numai în munca scrisului, dar şi în proiectele pe care le-am pus la cale, în profesiile pe care le-am practicat şi în relaţiile cu oamenii pe care i-am cunoscut. Lectura mi-a deschis ochii asupra lumii. A însemnat adesea o retragere din toată agitaţia, un aliat în momentele de tristeţe şi descurajare, un companion plăcut pentru perioadele de singurătate, o sursă de energii nebănuite şi un motiv de curaj.

duminică, aprilie 09, 2017

Lectură, cititor, carte

Iulian Boldea mi-a adresat mai demult câteva întrebări în cadrul unei anchete literare despre lectură, cititor, carte. „Povestea” a apărut acum, în numărul 1-2/ 2017 al revistei Vatra. 

- Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta? 
Odată prins în plasa plăcerii de a citi, omul nu mai are scăpare, pentru că lectura este ca un drog. Şi este foarte bine aşa. Important este momentul declanşator, care trebuie să se întâmple în copilărie de preferat, dar e bine şi mai târziu. E important ca părinţii să încerce să-şi influenţeze copiii în acest sens, fără să-i oblige, totuşi, nici să citească în general, nici să citească anumite cărţi. E important să facă în aşa fel încât să existe cărţi bune prin preajma lor, dar să nu forţeze în nici un fel nota. Copiii trebuie să ajungă să descopere singuri şi în mod firesc această plăcere a cititului, care este una dintre cele mai acaparatoare. Dacă unui copil nu-i place o anumită carte, atunci să sperăm că îi va plăcea alta. Este nevoie de un fel de artă a influenţei, care înseamnă, pentru părinţi, să obişnuiască să citească în casă mai întâi ei înşişi în fiecare zi cărţi, în aşa fel încât să fie văzuţi de copii, pentru că – se ştie – copiii îi imită pe adulţi. De asemenea, cumpăratul cărţilor şi îmbogăţirea bibliotecii casei poate fi de mare folos în acest sens. Apoi ar mai trebui ca părinţii să comunice cu copiii, să le vorbească despre cărţi, despre valori, despre idei, dar nu foarte serios, ci mai mult aşa, ca în glumă. Uneori şi serios, fireşte, dar cu mare grijă, oricum, pentru naturaleţea şi firescul dialogului. Lectura este asociată cu confortul, care este unul din ingredientele prin care ne seduce, dar ea urmează şi firul unei motivaţii interioare puternice, al unei dorinţe adevărate de cunoaştere şi de dezvoltare personală. În fine, evaziune, evadare din lumea proprie, atenuarea sentimentului de singurătate, încredere, cunoaştere, plăcerea simplă de a intra în mintea şi gândirea altcuiva, ale autorului, iată alte câteva ingrediente. 

miercuri, martie 29, 2017

Un efort obstinant de a preveni pierderea

Cum cuvintele rostite sunt uitate cu uşurinţă, scriem. Sau, mă rog, cei care facem lucrul acesta. Este în această ocupaţie un efort atât de obstinant de a preveni pierderea, de orice natură ar fi ea, încât poate defini chiar firea umană. Şi chiar dacă într-un fel sau altul ne regăsim pe maluri diferite ale acestui râu imens pe care îl numim timp, ideea că prin cuvintele scrise şi nu doar spuse rămâne ceva cât-de-cât ne dă un fel de siguranţă datorită căreia funcţionăm în parametri normali. Evident că de cele mai multe ori ne amăgim, dar cel puţin în felul acesta viaţa capătă străluciri la care nu ne-am fi aşteptat, iar trecerea apei timpului încetineşte, devine prietenoasă, se integrează în peisajul nostru banal.

miercuri, martie 22, 2017

Cum să faci să împaci lucrurile?

Eşti scriitor, însă cum în România nu poţi trăi din scris trebuie să ai o profesie, o slujbă. Sau mai multe. Aceasta este durerea cea mai mare pentru cei mai mulţi dintre scriitori. A te îndepărta de scris, deşi simţi că este lucrul pe care ştii să-l faci cel mai bine, devine o dramă adevărată care se consumă, adesea, numai în sufletul tău, nevăzută, neştiută, nespusă. Şi singurul scop pe care îl ai în minte este cum să faci să împaci lucrurile, să revii la scris cât mai des posibil şi nu doar aşa, fizic, tu în faţa computerului sau a foii de hârtie, ci cu tot cu mintea din dotare pregătită pentru scris, adică eliberată de solicitările zilelor. A atinge acest scop în condiţiile date devine o performanţă extraordinară. Este, de fapt, o echilibristică riscantă, fără plasă de siguranţă, un sacrificiu pentru o cauză nici măcar ea clarificată.

sâmbătă, martie 11, 2017

Să regăsesc plăcerea de a scrie cu stiloul cu cerneală pe hârtie

Mă gândesc să reîncep jurnalul pe hârtie, să continui, după ani de întrerupere (din cauza Internet-ului, Facebook-ului etc.), însemnările începute în liceu şi care s-au adăugat în timp. Sunt vreo 30 de caiete de tot felul adunând la un loc adolescenţa, perioada sanatoriului, viaţa agitată din anii nouăzeci, rezidenţele literare de după 2000 din Vest. Ştiu, e şi un pic de vanitate în intenţia aceasta de a relua firul, în sensul că s-ar presupune că sunt încrezător că însemnările ar putea însemna ceva, cândva, dar nu mai contează. Ceea ce ştiu sigur este că voi scrie fără să mă gândesc la toate acestea. Îmi doresc să regăsesc oricum plăcerea de a scrie cu stiloul cu cerneală pe hârtie explorând gânduri, emoţii, experienţe, poveşti, situaţii, întâmplări, în fine, viaţa aşa cum este.

duminică, februarie 19, 2017

Realitatea în care trăiesc este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic

Multe proiecte aglomerate, timp limitat, energii pe care trebuie să le iau din neant. Nici disciplina nemţească asimilată cât de cât în rezidenţele pe care le-am avut în ţările în care se vorbeşte germana nu-mi este parcă de niciun folos, pentru că realitatea în care trăiesc este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic. Este o realitate a noastră pe care de multe ori numai noi românii care ne ducem viaţa aici o înţelegem. Foarte probabil, ar trebui să le iau pe rând, să fiu surd la zgomotele de tot felul şi să le duc la capăt orice-ar fi, oricât ar lua, un an, doi, cinci, zece, un veac. Nu am încotro. Ordinea e singura salvare. Şi credinţa că merită tot efortul. Şi bucuria de a lucra. Şi câte şi mai câte.

joi, februarie 16, 2017

Nu reuşim să ieşim decisiv şi limpede din apăsarea comunismului

Îi înţeleg foarte bine pe cei care se gândesc în aceste zile - având în vedere abuzurile, nedreptăţile şi trend-ul politic - să plece din ţară. Am avut şi eu, în timp, astfel de tentative faţă de care, din diverse pricini, nu am fost consecvent. Opţiunile şi deciziile acestea ţin prea mult de motivele personale ale fiecăruia în parte şi de organizarea strict individuală sau familială a vieţii ca să poată fi judecate în termeni etici generali sau de altă natură, patriotică sau cine mai ştie cum. Mă feresc de astfel de judecăţi. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la cei care s-au sacrificat în războaie, în revoluţii sau pur şi simplu în modul adesea eroic în care şi-au trăit şi asumat viaţa aici, în România, tocmai pentru că au considerat că acesta este locul lor şi că nu trebuie să permită nimănui să-i forţeze să-şi ia lumea în cap, o rezistenţă extraordinară, fireşte, care ne permite acum să fim o ţară, în fine, să avem ceea ce avem. Tot aşa cum nu pot să nu mă bucur pentru cei care au reuşit să aibă o viaţă demnă în altă parte, oriunde. La fel cum nu-mi pot reprima sentimentul de imensă tristeţe că lucrurile nu merg cum ar trebui şi cum am merita, că nu reuşim să ieşim decisiv şi limpede din apăsarea comunismului.

duminică, februarie 12, 2017

E o combinaţie de viaţă şi artă

Scriu de obicei pe muzică rock, fie ele piese vechi sau noi. Fraza prinde în unele momente aripi, în special la refrenele acelea în care sălile de concerte sunt în delir, iar eu simt că nu doar scriu, ci şi trăiesc odată cu rândurile care se adună pe ecran. E o combinaţie de viaţă şi artă care îmi place nespus, care îmi dă un sens, chiar dacă doar de o clipă. Însă e clipa mea pe care o preţuiesc şi din care îmi iau energia şi motivaţia.

sâmbătă, ianuarie 28, 2017

La urma urmei, ne identificăm cu poveştile noastre

Lecturi şi gânduri de week-end... Interesantă perspectiva narativă a lui Michael White, fondatorul terapiei narative (împreună cu David Epston), atunci când spune că poveştile oamenilor nu doar reflectă vieţile lor, ci chiar alcătuiesc identităţile lor. La urma urmei, ne identificăm cu poveştile noastre, pe care, în cele mai multe cazuri, le repetăm, le spunem în diferite împrejurări, iar alţii le preiau şi le împrăştie în lume desenând astfel un fel de imagine a noastră. Uneori însă aceste poveşti nu sunt ceea ce ne-am dori, iar ceea ce este chiar mai rău este tendinţa acestor poveşti dominante de a... "domina" şi mai mult peisajul în care ne trăim viaţa şi în care alte poveşti nu mai au, din această cauză, loc. Aceste "alte poveşti" pot răzbi la suprafaţă numai dacă forţăm un pic lucrurile, numai dacă încercăm să fim din când în când "altcineva", numai dacă îndrăznim, singuri sau cu ajutor, să batem cu privirea dincolo de linia orizontului personal. Iar aceasta nu este o amăgire, ci o transformare a poveştii abia gândite în poveste trăită de-adevăratelea.

luni, ianuarie 23, 2017

"Wasn't thinking of anything specific"

Nu mă gândeam la nimic în mod special, vorba cântecului lui Bob Dylan, "wasn't thinking of anything specific", doar scriam lucruri care îmi treceau prin cap la întâmplare când totul a devenit limpede. Scrisul este o căutare a ceva ce nu ştii niciodată dinainte precis ce este. Scrisul este o trăire simultană a trăirii. Scrisul este o poveste care se construieşte în timp ce este povestită. Scrisul este o durere de care vrei să scapi în cel mai puţin dureros mod cu putinţă. Scrisul este "o serie de visuri" sau, mai bine, "a series of dreams", despre care nu ştii la ce ar putea folosi. Scrisul este pasul pe care îl faci mai departe cu intenţia vagă de a prinde ceva din rostul tău în lumea aceasta. Scrisul este curajul de a afla cine eşti cu adevărat. Scrisul este secretul de preţ pe care nu-l vei putea explica nimănui niciodată oricâte mii de pagini ai scrie.

duminică, ianuarie 22, 2017

Ideile răsar din amestecul poveştilor

Uneori vorbesc singur. Nu chiar cu voce tare, nu, pentru că reuşesc, totuşi, să mă abţin, ci mai mult în gând. De fapt, îmi vorbesc mie însumi. Poate fi un ecou de la scris, mă gândesc. Cine ştie? Oricum, e un mod plăcut de a avea o conversaţie cât de cât agreabilă. :) Pentru că ideile vin pe parcurs... Asta e sigur... Acţionează, îmi spun, uneori, ca în zilele acestea, fă nişte paşi în direcţia vag identificată de tine şi vei descoperi că lucrurile se aranjează cum nici nu gândeai sau sperai! Totul este în mişcare, aşa că nu te îngrijora de blocajele pe care le vezi acum, de la distanţa de timp a zilei de azi, pentru că sunt şanse mari ca totul să se combine atunci, în acel viitor apropiat, în aşa fel încât să fie în acord cu dorinţele şi planurile tale, iar drumul tău să fie liber şi fără probleme. Plus că e limpede: gândurile se schimbă... Şi povestea ta de viaţă se modifică... Iar ideile răsar din amestecul poveştilor despre tine pe care le-ai ignorat atâta vreme sau în care nu ai crezut, sau pe care le-ai considerat străine de tine, iar tu nedemn de ele. Constaţi cu uimire că erau chiar poveştile pe care le preferi şi care spun cel mai mult despre cum eşti şi despre cine eşti. Şi despre ce vrei de la viaţă

sâmbătă, ianuarie 21, 2017

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate, la Bucureşti şi înapoi într-o singură zi, pentru interviul de liberă practică în psihologia clinică (autonom) - got it! :), încercam să-mi pun în ordine nişte scene din roman, însă întunericul şi luminile farurilor la început, apoi peisajele limpezite încet ca o fotografie developată, câmpiile ninse, mormanele de zăpadă şi aglomeraţia din marele oraş, oamenii grăbindu-se, întoarcerea pe şoselele uscate, prin orăşelele şi satele noastre împărtăşind aceeaşi viaţă parcă fără viaţă, toate m-au făcut să-mi doresc şi pentru paginile scrise să fie cumva la fel ca toate aceste secvenţe, împreună şi risipite, laolaltă şi aruncate la întâmplare, imaginea unei lumi aparte, aceasta a noastră aici pe meleaguri, plină de viaţă şi anemică în acelaşi timp, însufleţită de speranţe şi lipsită de orizont deopotrivă, doborâtă şi victorioasă parcă, pe cale de a ieşi la liman şi trântită la pământ fără putere. Iar acum, de dimineaţă, ceva din impresiile de ieri s-a strecurat, îmi pare, şi în stingherele pasaje care încearcă să mişte cu un metru mai încolo caravana lumii din roman. Aş vrea ca aceste pagini să ţipe, să strige, să protesteze, să spună, vorba poetului, "ce e rău şi ce e bine", să adune durerile şi să le ofere sub formă de bucurii adevărate pe care nimeni niciodată nu va putea să le uite. Aş vrea, dar ele doar şoptesc fără agitaţii inutile, spun fără patimă ceva despre ceea ce trăim, scot la iveală fără ostentaţie o lume care aspiră (adoră) să semene cu aceasta adevărată şi ficţională în care ne facem veacul.

duminică, ianuarie 15, 2017

Demisia din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor

DECLARAŢIE DE DEMISIE DIN CALITATEA DE MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
(trimisă azi, 15 ianuarie 2017)
Prin prezenta, subsemnatul semnalează acţinile abuzive şi derapajele manageriale recente ale conducerii Uniunii Scriitorilor din România: schimbarea regulamentului pentru crearea posibilităţii pentru al treilea mandat (suplimentar) în funcţia de preşedinte, înfiinţarea unei comisii de „monitorizare, suspendare şi excludere” amintind de perioada anilor cincizeci, excluderile mai multor scriitori (operate deja de această orwelliană comisie, pentru „vina” de a fi exprimat alte opinii decât cele oficiale şi pentru iniţiative perfect legitime în vederea reformării U.S.), oferirea de premii pe criterii clientelare, transformarea revistei „România literară” într-un organ de presă care îi critică pe scriitorii reformişti şi pe cei care nu sunt „pe linie”, cultivarea în fruntea filialelor a unor scriitori obedienţi faţă de actuala conducere, organizarea de „excursii poetice” şi „turniruri” care par mai mult recompense pentru autorii susţinători ai actualei conduceri, lipsa disponibilităţii pentru dialog, relaxarea criteriilor de admitere în organizaţie şi transformarea ei într-o grupare de mii de autori care nu pot proba vreo activitate literară autentică şi care sunt manipulaţi şi şantajaţi pe seama „jumătăţii de pensie”, lipsa proiectelor adevărate de promovare a literaturii române actuale şi a scriitorilor români în Europa, lipsa proiectelor adevărate de cultivare a memoriei literare.
Consider că, prin stilul autoritarist pe care l-a adoptat, actuala conducere prejudiciază imaginea şi statutul scriitorului în România, induce un climat toxic în mediile litarare, descurajează creativitatea şi creatorii şi oferă un model negativ generaţiei tinere de scriitori şi societăţii în general.
Personal, am semnalat aceste probleme, dar conducerea U.S. fie a ignorat demersurile mele (publicistice, civice), fie a căutat, prin mijloace necinstite, să mă descurajeze şi să mă pună la punct. Nu mă mai simt reprezentat de această organizaţie. Dimpotrivă, a mai continua să fiu membru al ei ar însemna să legitimez încălcarea libertăţii de expresie, minciuna, impostura şi bunul plac al conducerii.
Prin urmare, îmi prezint demisia din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Vasile BAGHIU 15 ianuarie 2017
Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România

joi, decembrie 29, 2016

Trăim aceeaşi realitate a României şi a Europei, dar e limpede că nu o gândim la fel

Constat, din nou, şi la acest final de an 2016, că sunt câteva lucruri (teme) nevralgice asupra cărora nu mă înţeleg mai deloc cu majoritatea scriitorilor şi intelectualilor din România. Am şi avut pe parcursul anului şi în toţi anii din urmă tot felul de contraziceri. Va trebui să scriu probabil mai în amănunt despre aceste nepotriviri sau, mai bine zis, să clarific pur şi simplu punctele mele de vedere fără să intru neapărat în dispute directe cu cineva. Trăim aceeaşi realitate a României şi a Europei, dar e limpede că nu o gândim la fel. Nici nu mi-am propus vreodată, în intervenţiile mele, aici sau în unele articole, să schimb perspectiva cuiva. Dacă felul meu de a vedea lucrurile pe un subiect sau altul poate fi de folos cu atât mai bine. Dacă deranjează şi nici nu există cale de dialog, nicio problemă, mergem mai departe, fiecare cu părerile proprii. Şi cam asta-i tot.

marți, decembrie 27, 2016

"Meseria de romancier"

Îmi place cum prezintă Murakami lucrurile în "Meseria de romancier". Mă regăsesc în modul său de a judeca astfel de chestiuni şi, în timp ce citesc, capăt parcă şi mai mult curaj în munca mea. Este important să găseşti repere atunci când îţi propui să scrii romane, mai ales în lumea noastră care pare înclinată să dea tot mai puţină atenţie genului acesta de "obiecte artistice", dacă le pot numi aşa. De fapt, nu prea ştiu ce atrage atenţia oamenilor din zilele noastre, generaţiei tinere sau mai puţin tinere. De fapt, sincer să fiu, nu prea îmi pasă. Cred că este mai important, cum zice şi cel care a scris "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", să nu ai, în toată perioada scrierii unui roman, nici iluzii, nici disperare. Egal, disciplinat, concentrat pe "porţia" zilnică de scris. E mai bine aşa, fără sentimentalisme. E mai eficient.

vineri, decembrie 23, 2016

Aşa e lumea noastră: are uneori o frumuseţe fără egal.

În 2006, în decembrie, mă aflam într-o rezidenţă literară din orăşelul elveţian Stein am Rhein. Lumea de acolo era prietenoasă foarte. De fapt, rareori am fost tratat aşa, ca om în primul rând (cu atenţie adevărată), dar şi ca scriitor (cu preţuire şi interes pentru scrisul meu), ceea ce mă făcea să mă gândesc, cu tristeţe, la diferenţele dintre lumile noastre. În fine, se apropia Crăciunul, iar ei, ştiind că urma să plec înainte de această Sărbătoare a Naşterii Domnului, au organizat ceva, au pus la cale un mic moment, o seară care să devanseze, pentru mine şi în ideea de a fi împreună cumva-cumva în spiritul Crăciunului, lucrurile. Cu nişte crengi de brad şi nişte globuri, cu mâncare gătită, cu atmosferă casnică şi strălucire de Moş Ajun, am petrecut un pic "ca de Crăciun" cu nişte oameni atât de prietenoşi că aproape mi-au dat lacrimile la despărţire, când a venit ziua, de păcătos şi slab de înger ce eram şi încă mai sunt. Aşa e lumea noastră. Are uneori o frumuseţe fără egal.

Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi

Cititul şi scrisul... Mereu mi-a plăcut să citesc, chiar şi de sărbători. Sau poate că mai ales de sărbători. O ocupaţie pe care o simt ca pe una dintre cele mai bune expresii ale libertăţii. Şi scrisul, da, dar scrisul e parcă mult mai mult o confruntare cu propria persoană, într-un fel, mult mai adânc înrădăcinat în nişte străfunduri sufleteşti ca să mai poată fi libertate deplină. Este şi aşa ceva, nu zic nu, dar lectura e o incursiune acompaniată pe drumuri necunoscute. E fraternitatea asumată cu autorul, e împărtăşirea experienţei. De aceea poate, de fiecare dată când văd instrumente de scris, mă cuprind nişte emoţii intense, nu neapărat pozitive. Dimpotrivă, sunt pline de anxietate sau de acel soi de temeri care însoţesc de obicei gândul la viitor. Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi, cum mi s-a întâmplat şi astă-primăvară pe o stradă din Madrid, unde am stat mai mult în faţa acestei vitrine cu peniţe, tocuri, şi călimări, iar gândul la ele mă pune în alertă. Ceea ce nu e cazul cu cititul, în fine, unde mă las condus fără probleme. Şi aşa mai departe.

sâmbătă, decembrie 17, 2016

Soluţia "sună un prieten"

Dacă spun aici că scriu la roman şi aşa mai departe (chestii "plictisitoare", ştiţi, despre cum stau eu dimineaţa în zori în bucătărie şi migălesc la fraze, la scene şi la situaţii, în fine), asta se întâmplă pentru că vreau să-mi mai iau de pe grumaz greutatea grea (da, greutatea grea) a sentimentului dominant că totul poate să fie fără rost, că de fapt nu-i pasă nimănui de nimic şi de nimeni, că degeaba mă agit eu într-o părere că tot aiurea rămâne şi nu mai am cuvinte. Când am astfel de stări şi sentimente, eu recurg la soluţia "sună un prieten". Şi cum de 14 ani am un prieten neamţ-neamţ, îl sun pe el. Cum nu aş profita de un astfel de noroc? Aşa se face că în timp ce îl aud vorbind despre proiectele lui, despre cum se documentează şi cum lucrează (calm şi fără iluzii) la micile-marile lui studii despre istoria oraşului în care trăieşte (este profesor de istorie), despre poveşti ale oraşului (nu numai oamenii au poveşti, dar şi oraşele şi ţările) totul capătă sens şi pentru mine. "Merită, Vasile!", îmi spun în gând atunci, iar clipa conversaţiei devine sursa mea de energie, punctul de sprijin în univers, re-lansarea pe orbită.

miercuri, decembrie 07, 2016

duminică, decembrie 04, 2016

Cum să strâmbi din nas (şi încă în manieră gravă) la aşa ceva fără să fii ridicol?

Îmi pare rău să o spun şi nu vreau să ofensez pe nimeni, dar înţeleg (din nou) că nu prea mă potrivesc cu elita scriitoricească, intelectuală şi aşa mai departe. Simt dinspre ea adiind un aer de snobism pur, care este, de fapt, dispreţ real faţă de restul lumii. Este atitudinea unei clase care se crede superioară într-un fel care ar fi haios dacă nu ar fi chiar trist. Cel mai recent exemplu este reacţia negativă sobră şi încordată la poezia lui Celentano... Cum să strâmbi din nas (şi încă în manieră gravă) la aşa ceva fără să fii ridicol? Oameni buni, este o poezie scrisă şi interpretată de un personaj (beţivul filozof al satului) şi nu un text cu intenţie poetică scris de un poet care vrea să fie poet! Lasă că în bună parte e scrisă mai bine decât ar putea scrie optzeci la sută dintre poeţii-poeţi. A o interpreta altfel, a o scoate din context şi a-i căuta hibe legate de rimă, ritm şi alte chestiuni de acest tip înseamnă a nu pricepe cam deloc despre ce este vorba în acel filmuleţ. Subtilitatea ţine tocmai de rimele şchioape, de ritmul schilod, de improvizaţiile de "hip-hup", de ingeniozităţile, patetismele şi "sincerităţile" de "beţiv genial" care spune deşteptăciuni, de aburii care ies din gura personajului în acea sală neîncălzită, de locurile libere din sală, de câte şi mai câte. Şi ar mai fi de zis câte ceva, dar nu mai zic. E de ajuns pentru o seară oarecare de duminică.

joi, aprilie 14, 2016

Când dau scrisul deoparte

Când dau scrisul deoparte, cel mai adesea din cauza constrângerilor pe care viaţa le presupune mereu, nu mă simt foarte bine. Mă gândesc la timpul scurt al vieţii care ni s-a dat, la răspunderea pe care o avem pentru darurile lăsate de Dumnezeu şi la câte şi mai câte lucruri de acest fel. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că dramatizez, pentru că ştiu că nimic nu se compară cu viaţa propriu-zisă şi că e o prefăcătorie detestabilă să te văicăreşti că n-ai putea trăi fără scris şi aşa mai departe. Aşa că scriu în continuare când pot, mă strecor printre întâmplări, evenimente şi obligaţii, cu program sau la întâmplare, fără să mă plâng prea mult, dacă se poate deloc, întorcând foaia înainte, însufleţit de aceste stări şi sentimente amestecate, nişte expresii mai nelămurite de fapt ale idealurilor acelea măreţe despre care se vorbeşte în cărţi.

sâmbătă, aprilie 09, 2016

Un cântec de propagandă împotriva Catedralei

Am înţeles acum ce-i doare foarte tare pe unii intelectuali, artişti şi oameni de televiziune români: faptul că se construieşte Catedrala Mântuirii Neamului. În rest, nimic, nimic. Şi-au adunat forţele creatoare şi au scos un extraordinar şi nemaipomenit cântec de propagandă împotriva acestui proiect. Montajul lor literar-artistic îmi aminteşte de spectacolele care se dădeau la televiziunea de dinainte de 1989 în care, tot aşa, nişte recitatori repetau întruna, patetic, pătrunşi de importanţa mesajului, cât de mare geniu era Ceauşescu. Aceştia de acum, altfel oameni talentaţi unii dintre ei, repetă cât de convinşi sunt (deşi au vizitat, desigur, catedralele Occidentului) că "Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici". Esenţa propagandistică a atitudinii lor este aceeaşi. Eu nu ştiu ce preferă Dumnezeu şi nici nu contează ce cred eu pe acest subiect, dar versurile acestui cântecel sunt numai bune de pus la gazeta de perete a noilor politici care înfierează (din nou) credinţa şi biserica.

marți, martie 29, 2016

Nu vă mai încurcaţi, numiţi-ne direct "duşmanii poporului", tovarăşi!

Însufleţit de grija pentru soarta Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Alui Gheorghe (membru în celebra de acum comisie fantomatică de excluderi) ne dă o altă mare lovitură, nouă, scriitorilor reformişti. Într-un editorial din cel mai recent număr al revistei "Conta", scriitorul ne compară cu... teroriştii. În viziunea lui Nicolae Manolescu şi a lui Alex Ştefănescu, suntem netalentaţi, vai de capul nostru. Daniel Cristea-Enache caută printre noi, cu lupa corectitudinii politice, "antisemiţi" şi "neo-legionari". Iată că am ajuns, prin grija scriitorului Alui Gheorghe, şi "terorişti". Oare de ce - mă întreb - se chinuie oamenii aceştia să găsească diverse formule incriminatorii pentru noi când au (încă) la îndemână mult mai cuprinzătoarea expresie "duşmanii poporului"? :) AAG: "Asistăm, de ceva vreme, la un atac susţinut împotriva Uniunii Scriitorilor ca instituţie, împotriva celor care o conduc, fie în calitatea lor de “administratori”, fie în calitatea lor de scriitori. Dar atacurile sînt şi împotriva celor care mai cred într-o formă instituţional-sindicală a scriitorilor din România. Planurile se confundă, automat, “administratorul” brusc nu mai are nicio brumă de talent, scriitorul-administrator devine o cîrpă de şters pe jos. Internetul preia umorile şi le transformă în steaguri. Discursul şi gestica în spaţiul public sînt “talibanizate”. “Determinarea umorală” ne dă imaginea teroristului care încins cu centura de grenade se aruncă în aer cu tot cu instituţia numită “uniunea scriitorilor”, cu tot cu cei care o reprezintă. Da, lumea trebuie să se termine azi şi aici!"

sâmbătă, martie 26, 2016

În oraşul meu, Piatra-Neamţ, trăiesc peste 30 de scriitori

În oraşul meu, Piatra-Neamţ, trăiesc peste 30 de scriitori, poate 50, nu ştiu. Cu ocazia intervenţiilor publice, toţi vorbesc despre etică, morală, sensibilitate poetică, dreptate, principii şi aşa mai departe. Când s-a întâmplat însă mişcarea scriitorilor din filiala Iaşi a USR pentru democratizarea organizaţiei, acum mai bine de zece ani, m-am trezit singurul scriitor din acest oraş de partea reformiştilor. Atunci mişcarea nu a reuşit. Am primit, la acea vreme, insulte de la cei care având funcţii în Filiala USR Iaşi aveau ceva de apărat (numai) pentru propriile interese. Inclusiv de la Adrian Alui Gheorghe, membru acum în aşa-numita şi ruşinoasa Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor din România, comisie care dă afară din Uniune, ca pe vremea comunismului, scriitori care "îndrăznesc" să critice conducerea USR în frunte cu Nicolae Manolescu. Din nou, după ani, când Grupul pentru Reformă a USR (al cărui membru sunt) încearcă să aducă normalitatea în Uniunea Scriitorilor din România, constat că sunt singurul scriitor de această parte a "baricadei" în oraşul meu. Dragi colegi scriitori nemţeni, când ne mai întâlnim, nu-mi mai vorbiţi, vă rog, despre cât de mult vă revoltă nedreptăţile din lumea literară din România! Sunt dispus, omeneşte, să vă ascult numai despre nedreptăţile vieţii voastre în general!

Să zâmbim ("contrazicându-ne singuri") cu Nicolae Manolescu...

În cel mai recent număr al României literare (12/2016), criticul Nicolae Manolescu scrie despre poetul Gabriel Chifu. Cronica este, fireşte, o încercare de a-l consola pe contestatul (de către scriitorii cei răi şi haini la suflet care "nu i-au citit poezia") laureat al Premiului Eminescu pentru supărările pricinuite de "revolta absurdă a unor scriitori, unii tinerei, alţii bătrâiori, printre ei, şi câţiva critici" care "s-au mărginit la a-i batjocori poezia". "Recunosc, totodată, că nu-mi face plăcere să mă războiesc cu imbecilii.", spune criticul într-un loc, uitând că numai cu câteva pasaje mai înainte deplângea "limbajul suburban, dincolo de orice închipuire, al unor pretinşi (destui!) poeţi sau critici". Aceştia, se înţelege, au devenit "pretinşi" numai pentru că îndrăznesc să zgârie bronzul statuii "ne-pretinsului" poet atât de nedreptăţit şi urgisit şi, mai mult, chiar să conteste autoritatea marelui critic care - by the way! - nu mai scrie critică de un sfert de veac.

marți, martie 22, 2016

„Strâns uniţi” împotriva reformiştilor USR

Sunt uimit de perseverenţa conducerii Uniunii Scriitorilor din România şi a preşedintelui ei, criticul Nicolae Manolescu, în comiterea abuzurilor faţă de membrii Grupului pentru Reformă a USR şi protestez (atât cât poate însemna un protest aici pe Facebook) împotriva acestui stil de conducere care aminteşte de regimurile dictatoriale.
Pe 21 martie 2016 (de Ziua Mondială a Poeziei!), aşa-numita „Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor” (alcătuită din scriitorii Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) şi Consiliul Uniunii Scriitorilor au decis a doua serie de excluderi. De data aceasta, au fost vizaţi scriitoriiCristian TeodorescuFlorin Iaru, Ioana Crăciunescu, Dan Iancu, Cosmin Perţa, Valeriu Mircea Popa, Cristian Tiberiu Popescu, Octavian Soviany,Adrian SuciuPaul ViniciusDaniel Vorona, care fuseseră aleşi în noua conducere a USR la Adunarea Generală din 19 martie 2016, organizată de o parte dintre scriitorii Grupului pentru Reforma USR.
Faptul că Nicolae Manolescu şi conducerea USR NU iniţiază şi NU acceptă un dialog cu noi, scriitorii reformişti şi au, dimpotrivă, acţiuni de intimidare a membrilor USR care vin cu propuneri de reformare a organizaţiei vorbeşte limpede despre caracterul nedemocratic al intenţiilor şi comportamentelor lor.
În plus, în ultimul timp, revista "România literară" (pe a cărei primă pagină scrie că este „editată de Uniunea Scriitorilor din România”) a devenit un organ de presă în care sunt criticaţi în fiecare număr scriitorii reformişti, aşa cum "Săptămâna" de pe vremuri ataca scriitorii incomozi pentru regimul comunist. De altfel, semnalul că publicaţia urma să devină un instrument de propagandă şi de pedepsire a incomozilor a fost dat chiar de Nicolae Manolescu atunci când i-a interzis celui mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma, publicarea în paginile ei, fiind deja cunoscut ruşinosul său editorial „Adio, domnule Goma!” din 1998. Din păcate, atunci nu prea au existat proteste din partea scriitorilor, ceea ce a agravat, cred, lucrurile până la a ajunge în stadiul acesta al excluderilor, intimidărilor şi abuzurilor.
Abuzurile acestea ale conducerii USR în frunte cu Nicolae Manolescu au atras recent atenţia şi organizaţiei PEN-Club, care a reacţionat printr-un comunicat: "Ne îngrijorează posibilitatea ca asemenea măsuri să afecteze, dacă nu libertatea de gîndire şi exprimare, în orice caz climatul moral şi intelectual de care este nevoie pentru a întreţine respectul faţă de aceste libertăţi. (...) Credem că metodele de intimidare şi de excludere sînt improprii epocii în care trăim. Ele pot sufoca, pe termen scurt sau lung, asumarea libertăţii de opinie şi pot pune în pericol rolul scriitorului român, ca vector al curajului, demnităţii şi democraţiei."
Din nefericire, aceşti scriitori care vremelnic deţin nişte funcţii şi care, împreună, „strâns uniţi”, au luat astfel de decizii de excludere a colegilor lor nu par să-şi facă probleme de conştiinţă. Execută „în unanimitate”, întocmai ca pe vremuri, dorinţele şi ordinele criticului Nicolae Manolescu, un om care a avut suficiente derapaje etice în ultimii ani ca să mai poată fi credibil ca lider.
În fine, sunt uimit, repet, că derapajele acestea de factură comunistă sunt posibile şi în 2016. Şi, evident, sunt solidar cu scriitori excluşi abuziv.

miercuri, martie 16, 2016

Resursele inepuizabile de bunătate pe care mulţi oameni încă le au

Mă minunez - nu am alt cuvânt - de resursele inepuizabile de bunătate pe care mulţi oameni încă le au în condiţiile lumii de azi. Zâmbetul discret de încurajare, acceptarea tacită a unor greşeli din partea celorlalţi, trecerea cu vederea a unor stângăcii, ajutorul lipsit de orice urmă de emfază, atitudinea prietenoasă fără umbră de falsitate, grija de a nu răni sensibilităţi acute, vorba bună spusă în trecere dar care se lipeşte de suflet, umorul cel de calitate care topeşte orice luare în tragic a lucrurilor şi orice puseu individual de infatuare, ştergerea cu intenţie a memoriei rele şi iertarea pentru a îngădui şansa unui cât de cât viitor, recunoaşterea meritelor celorlalţi şi vorbirea lor de bine în absenţă, acceptarea matură şi înţeleaptă a măruntelor umilinţe de fiecare zi, tăcerea salvatoare, vorbirea limpede şi necertăreaţă în apărarea dreptăţii, ignorarea deopotrivă superioară şi la locul ei a răutăţii gratuite. Minunăţii de-ale oamenilor care răsar ca din nimic atunci când ne aşteptăm cel mai puţin oferind plusul acela de speranţă care ne readuce pe linia de plutire.

vineri, martie 11, 2016

Reacţie PEN-Club împotriva excluderilor din USR

Sunt mulţumit că PEN-Club are o reacţie împotriva sancţiunilor decise de USR şi pe care noi, scriitorii membri ai Grupului pentru Reforma USR, le considerăm abuzive, motiv pentru care am şi făcut publică în urmă cu câteva zile o scrisoare deschisă Centrului PEN Român.

PEN-CLUB: "Ne îngrijorează posibilitatea ca asemenea măsuri să afecteze, dacă nu libertatea de gîndire şi exprimare, în orice caz climatul moral şi intelectual de care este nevoie pentru a întreţine respectul faţă de aceste libertăţi. (...) Credem că metodele de intimidare şi de excludere sînt improprii epocii în care trăim. Ele pot sufoca, pe termen scurt sau lung, asumarea libertăţii de opinie şi pot pune în pericol rolul scriitorului român, ca vector al curajului, demnităţii şi democraţiei."
http://www.observatorcultural.ro/articol/reactii-impotriva-sanctiunilor-decise-de-usr/

miercuri, martie 09, 2016

În loc de proiecte, comisii staliniste de excluderi la USR

La urma urmei, chiar în timpul conducerii actuale a Uniunii Scriitorilor din România cumpărarea cărţilor, frecventarea bibliotecilor şi ocupaţia cititului au ajuns în România la cifre care ne situează pe ultimul loc în Europa. O parte din răspundere în această gravă problemă ar trebui să fie asumată - fireşte, alături de ICR, Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, edituri şi mass-media - şi de toţi cei care au vreo funcţie în această organizaţie a scriitorilor, USR, a cărei imagine este în cădere liberă. Unde sunt proiectele reale (nu activităţile de bifat în tabele!) în care scriitorii să aibă dialog real cu adolescenţi şi tineri? De ani şi ani merg prin şcoli (din iniţiativă proprie!) la întâlniri cu elevi pe tema beneficiilor ocupaţiei cititului pentru viaţă în general (am câteva sute de astfel de ore la activ, ca să spun aşa), dar am văzut atât de rar ca USR să iniţieze astfel de activităţi sau să fie interesată să ofere sprijin unor proiecte individuale pe acest subiect. Sunt sigur că dacă USR ar intra cu adevărat în şcoli, prin membrii săi de valoare, în cadrul unui proiect naţional pe termen lung (pus eventual la cale în colaborare cu Ministerul Educaţiei), lucrurile ar arăta altfel, mult mai bine adică, în toată ţara. Mai mult, lipsa de disponibilitate pentru dialog a acestei conduceri a USR (cu tot cu comisiile ei inchizitoriale nou înfiinţate) face ca lucrurile să se înrăutăţească şi mai mult. Este păcat să vezi cum oameni din actuala conducere a USR, în frunte cu criticul Nicolae Manolescu, altfel scriitori cu potenţial de creativitate remarcabil, îşi risipesc energiile într-o îndârjire complet inadecvată vremurilor şi refuză să iniţieze un dialog în spiritul democraţiei şi aşa cum i-ar obliga poziţia în care se află, cu membrii Grupului pentru Reformă a USR. Noi, membrii acestui grup, vrem transparenţă, vrem proiecte adevărate, vrem ca premiile să fie oferite, cum se spune, pe bune, vrem ca forţările statutului şi ale regulamentelor organizaţiei să nu se mai repete, vrem alegeri libere, vrem un climat bun în lumea literară. E atât de mult? Şi e atât de grav încât să fie înfiinţate comisii de tip comunist care să pună la punct scriitorii "nealiniaţi", să pună pumnul în gură celor care exprimă păreri diferite de ale celor din conducere?

marți, martie 08, 2016

Schimb de e-mail-uri cu preşedintele filialei Iaşi a USR

În loc să ofere răspunsuri la semnalările noastre, ale Grupului pentru Reformă a Uniunii Scriitorilor din România, conducerile filialelor USR fac verificări "om cu om" într-un stil care mie îmi aminteşte tot de comunism. Redau mai jos atât email-ul pe care l-am primit de la preşedintele filialei Iaşi a USR, cât şi răspunsul pe care i l-am trimis. :) "Stimate coleg Vasile Baghiu, La ședința extraordinară a Consiliului Uniunii Scriitorilor din România de la sfârșitul lunii februarie 2016 ( comunicatul trimis de Consiliu către USR Filiala Iași îl găsiți în attach), între altele, s-a discutat despre autenticitatea semnăturilor pentru autointitulatul Grup pentru Reformă a USR. Cum printre semnatari în conformitate cu lista expediată de USR vă aflați și dumneavoastră, vă rugăm să confirmați/infirmați corectitudinea informației, pentru a comunica USR afirmația dumneavoastră. Vă mulțumim pentru înțelegere. Președinte USR Filiala Iași, Cassian Maria Spiridon"  "Stimate coleg Cassian Maria Spiridon, Vă mulţumesc pentru e-mail. În discuţiile pe care noi cei din Grupul pentru Reformă a USR le-am avut, au fost abordate, între altele, şi probleme precum lipsa de transparenţă a conducerii USR, modul grăbit în care statutul a fost modificat pentru a permite preşedintelui să candideze pentru al treilea mandat, felul părtinitor în care Premiul Eminescu a fost acordat vicepreşedintelui Consiliului USR, etichetarea membrilor acestui grup de reformă drept "nereprezentativi", "netalentaţi" etc. ca metodă de intimidare, de către preşedinte şi alţi membri ai conducerii USR, în fine, lipsa oricărei iniţiative de dialog a conducerii USR cu grupul nostru. Cum între membrii conducerii USR vă aflaţi şi dvs., vă rog să confirmaţi/infirmaţi dacă din punctul dvs. de vedere problemele semnalate de noi sunt reale şi legitime şi dacă atitudinea noastră critică este sau nu în spirit democratic, pentru a comunica GR-USR "afirmaţia" dvs.. În ceea ce priveşte cerinţa dvs., protestul meu a fost public (preluat de unele ziare şi blog-uri), iar faptul că aparţin acestui grup este o chestiune personală pentru care nu trebuie să dau seamă conducerii USR. Conducerea USR însă trebuie să dea seamă pentru derapajele ei din ultimii ani, în special pentru lipsa de disponibilitate la dialog, pentru modul autoritarist în care înţelege să rezolve o problemă apărută în cadrul organizaţiei. Dvs., conducerea USR, trebuie să oferiţi răspunsuri în privinţa unor deficienţe de gestionare a organizaţiei, nu noi, GR-USR, care semnalăm aceste deficienţe. Vă mulţumesc pentru înţelegere! Vasile Baghiu membru USR, GR-USR, PEN-CLUB"