O antologie româno-australiană.

Am apărut în această frumoasă antologie.

Merită să visăm cu ochii deschiși

Ideile, conceptele, cărţile, toate au, la fel ca oamenii, drumul lor, aventurile, impasurile şi dramul de noroc. Spun asta pentru că am trăit uneori şi momente bune chiar în legătură cu acelea pe care le-am pus eu însumi cumva-cumva la cale. Fapt este că nu mi-am pierdut niciodată încrederea, nici atunci când nu se întrevedea nimic la orizont, aşa cum abia îl bănuiam din marginea noastră de lume, nici în situațiile cele mai neprietenoase de care am avut parte cu asupra de măsură în România noastră dragă. Foarte probabil că firea mea perseverentă a contat, ceea ce mi-a arătat între altele că merită să visăm cu ochii deschiși. Aşa se face că de ceva vreme s-au deschis din nou - pentru poeziile pe care le-am scris, dar şi pentru himerismul poetic - nişte portiţe de ieșire în larg prin locuri de pe pământ pe unde nu am ajuns niciodată. Întâmplări şi conexiuni cu oameni, niciuna în planurile mele de până acum, par să se mişte de o vreme în această direcţie, iar interesul de care pot să mă bucur acum, atât cât este, vrea parcă să confirme povestea himeristă de reconstruire a vieții în acord cu trăirile sufleteşti și cu viața visată, himerizată. Se pare că voi putea veni și cu lucruri mai concrete curând, cu niște mici-mari isprăvi. Și chiar dacă nici ele nu vor răsturna omenirea, voi fi măcar mulțumit că voi fi mers mai departe așa, fără proptele, pe propria cărare, pe aceea pe care, invers decât în poemul lui Frost, eu o voi fi ales.

Poeme în "Observator cultural"

Șapte poeme scrise în călătoria recentă din Germania și Spania mi-au apărut în "Observator cultural". O onoare pentru mine, nu doar pentru că revista publică rar poezie, dar mai ales pentru spiritul critic pe care îl pune în acțiune în aceste vremuri în care lumea literară a devenit chiar mai obedientă și mai oportunistă decât în dictatură.

Vasile Baghiu: Poeme în "Observator cultural" (Nr. 974)

Variațiuni pe o temă dată (Humanitas, 2019) de Ana Blandiana

O poetă aparte, Ana Blandiana, şi o prietenie veche care mă onorează şi care este marcată şi de cărți pe care nu încetăm să ni le trimitem, cumva parcă peste timp, ignorând mersul vremurilor, în admirație reciprocă.

Sunt emoționat să citesc aceste "Variațiuni pe o temă dată" care transformă durerea pierderii omului drag în poezie, dar nu o poezie tristă, ci senină şi parcă împăcată cu tot universul.

Un om iubit şi apreciat de mulți, Romi, cum îi spuneau cei apropiați uriaşului suflet care a fost scriitorul Romulus Rusan, se arată în aceste secvențe afective ca o prezență de totdeauna în mersul zilelor, ca un reper în mişcarea imprevizibilă a stărilor de poezie.

Un om de la care am avut şi eu de învățat, în special optimismul, altfel confirmat şi acum de cuvintele, amintirile, sentimentele şi cărțile care vor rămâne în veci.

La fel cum poezia devine chiar spiritul invizibil care ne ține laolaltă, oameni, momente din memorie, idealuri, ratări, izbânzi şi tot ce face din viețile noastre mai mult decât nişte plimbări obişnuite înspre "marea trecere".

Poezia trăită, vreau să spun. Dar şi poezia scrisă ca şi cum ar fi doar traită, aşa cum o regăsesc şi în această carte adevărată.

Arcadia Solum (Facebook și O mie de semne), despre "Metode simple de încetinire a timpului"

Pornim să vorbim despre nou apărutul volum de versuri al lui Vasile Baghiu, Metode simple de încetinire a timpului, de la premisa că fiecare cititor, atunci când vorbește despre o carte, este subiectiv. Și cum eu nu sunt critic literar și nici nu intenționez să orientez lecturile nimănui, pot vorbi de capul meu, fără să păgubesc pe nimeni.

Cei care-l citesc pe Vasile Baghiu cunosc deja felul său de a călători, himerist sau aievea, felul său de a vedea, de a simți, de a păstra locurile pe unde umblă. El nu face, ca toți ceilalți atunci când călătoresc, mii de fotografii de depozitat și uitat apoi undeva. El imortalizează în poeme imagini, mirosuri, senzații, trăiri, la care revine și de care dispune apoi după bunul plac. Posibil ca aceste accesibile ”reluări” să fie cheia care explică titlul volumului. 

”Suntem pe drum,/ fără deadline, fără țintă,/ fără hartă/ sau gadgeturi de ultimă oră,/ fără măcar o minimă știință a trecerii timpului,/ fără destin. Doar o veselie suspectă/ care ne cuprinde/ când suntem mai mulți,/ iar asta înseamnă oricum ceva,/ indiferent de situație.”

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoşi

Este nesănătos să frecventezi oameni neprietenoși, mereu cu interesul la ei și care sunt în stare să șteargă ani de amintiri și de viață pentru te miri ce lucruri din lumea noastră materială, din cauza fricilor lor de a pierde ceea ce nu le ia nimeni niciodată și a incapacității lor de a recunoaște ceea ce este bun și valoros la cei apropiați, la alții în general sau pentru orgoliile lor de doi lei. Viața este cu totul altceva și e păcat să-ți pierzi timpul tot încercând să contracarezi veninul și ura, suspiciunea și agresivitatea învelite în ambalaj diplomatic. Viața este bucuria de a fi aproape de oameni pentru care ai respect sau pe care îi admiri, este mulțumirea comunicării cu persoane a căror prezență îți dau un sentiment de bine și de încredere. Dacă nu este bucurie și încredere, frățietate și prietenie, viața e ceva artificial, fals, lipsit de înălțime sufletească. Evitarea unor oameni cu limite evidente în a înțelege caracterul trecător al aspectelor materiale ale vieții în contrast cu valoarea infinită a sentimentelor, chiar și atunci când situațiile par să o facă imposibilă, este cea mai sănătoasă atitudine, singura care poate să-ți redea libertatea și demnitatea.

Poeme în Bordertown

Colaborez de ceva timp cu scriitori şi traducători din Australia, pe seama unui interes al lor pentru scrisul meu şi pentru conceptul de "himerism poetic" pe care l-am lansat la noi în 1998.

Am avut în ultimii doi ani apariţii în "Cordite Poetry Review", "Paralleltexts", "The Aalitra Review", "Poetry in Process" şi, foarte recent, în "Bordertown" (revistă editată de "Transcollaborate"), câteva însoţite şi de prezentări amănunţite ale traducătoarei, Cristina Savin, doctorandă pe traducere la Monash University.

De asemenea, am participat - via Skype, din apartamentul meu de la Piatra-Neamţ - la câteva workshop-uri, în care s-au tradus texte ale altor trei autori români, care au apărut deja sau urmează să apară.

În acest număr din „Bordertown” sunt vreo zece pagini în care sunt incluse poeme, în ambele versiuni, din cel mai recent volum pe care l-am publicat, "Metode simple de încetinire a timpului", plus comentariul Cristinei, pagini în care la urma urmei chiar literatura română capătă un pic de atenţie şi importanţă.

Sunt încântat de aceste isprăvi şi le sunt recunoscător tuturor celor implicaţi, mai ales că totul este în spiritul "himerist" care îmi face viaţa, ca să zic aşa, de atâţia ani. Şi mai ales că proiectul pare să aibă un viitor.

Timp mai mult pentru trăit

După ce scriu cărțile astea de școală, voi avea, cred, mă gândesc, timp mai mult. Pentru trăit pur și simplu. Pentru citit și scris, dar și pentru stat degeaba. Viața nu e numai cu muncă și proiecte. E și cu viață. Așa trebuie să fie. Cu plimbări și călătorii. Cu întâlniri cu oameni. Va fi și așa, negreșit. Cum a mai fost. Cu poezie trăită și scrisă. E ceva nefiresc uneori în alergătura noastră, ca să nu zic nesănătos, deși tocmai căutarea asta permanentă și febrilitatea țin parcă loc de trăit. Iar dacă nu știm cum e mai bine, poate că e preferabil nici să nu pricepem. Iar drumul pe care nu am mers să fie mereu un fel de stare, ca în acel poem minunat al lui Frost, o chestie așa care ar fi putut să fie și nu va mai fi niciodată în veci, dar care intră în ecuație mai puternic decât tot ceea ce se prezintă în materialitatea cea mai de netăgăduit. Ca banii. Sau ca un pahar cu apă când ți-e sete. Sau ca o fugă până la magazinul din colț pentru o pâine. Ca o cafea într-o cană mare dimineața, când totul are aspectul acela nesuferit-literar de nou început.

M-am lăsat dus de valul entuziasmului

Munca în exces poate fi nesănătoasă. Şi deşi ştiu foarte bine acest lucru, m-am lăsat dus într-un fel periculos de valul entuziasmului în efortul zilnic de documentare şi scriere a volumului al treilea din "Teoria şi practica nursing", o carte-manual pentru învăţământul care pregăteşte asistenţi medicali şi pentru practicienii din domeniu. Am ajuns să fac asta, adică să pornesc o astfel de carte, pentru că de câţiva ani predau la o astfel de şcoală, ceea ce este, pentru aceste vremuri de rătăciri şi degringolade, dincolo de toate neplăcerile cauzate de sistem şi de unele apucături şi comportamente ale oamenilor, o experienţă dintre cele mai adevărate. Munca aceasta de documentare şi pitrocire a unor realităţi în derivă şi cam scăpată de sub control înspre prea mult mă duce pe nişte poteci abia umblate pe la noi, aşa că nu e de mirare că uit uneori de mine tot căutând şi comparând surse, conţinuturi, idei, abordări, perspective, aplicaţii, tot răsfoind şi scriind şi iar căutând. Simt că sunt aprope de capăt cu ea şi apăs acceleraţia când s-ar impune să mă mai opresc, dar sper că în curând voi putea respira mai în voie şi mă voi putea bucura de anotimp şi de viaţă, voi începe din nou să himerizez, cum îmi este obiceiul, să privesc înspre cele zări apusene pentru incursiuni noi, aşa cum numai prin poezii inspirate din nişte realităţi care păreau scrise am mai reuşit să pun la cale. 

Uite premiul! Nu e premiul!

Prietenul meu, marele poet Constantin Abăluţă, a scris un poem în zilele acestea în care i s-a acordat Premiul Eminescu şi i s-a retras apoi pentru că nu a putut ajunge la Botoşani din motive de vârstă şi sănătate. Aşa ştie un om ca el, demn, să se apere şi să vorbească despre dureri şi umilinţe în lumea noastră. Aşa îl ştiu de mult şi eu, discret, sensibil, înţelept. Pentru mine şi pentru alţi scriitori, el este Laureatul şi aşa va fi mereu indiferent de sforăriile unor oameni din conducerea Uniunii Scriitorilor care au uitat sau n-au ştiut niciodată ce înseamnă să fii uman pur şi simplu.

Meschinării din lumea literară

Caracterul este, din păcate, cam rar în peisajul nostru literar, se ştie, însă povestea aceasta cu Premiul Eminescu în care un poet valoros precum Constantin Abăluţă este premiat, primeşte şi banii în cont, dar află apoi că nu mai ia premiul din cauză că - atenţie! - nu poate ajunge la Botoşani (are o vârstă şi e bolnav) şi trebuie să returneze suma etc. mi se pare de o urâţenie îngrozitoare. Şi pentru ca meschinăria să fie completă, poetul care a fost "pus în loc" fiind chemat de urgenţă pentru premiere, poet bun altfel, însă în ultimii ani de un oportunism care îi anulează toate eroismele de o viaţă, Liviu Ioan Stoiciu, nu suflă nimic pe scenă despre tărăşenie, se fandoseşte cum ştie el mai bine, joacă monologul modestiei şi aşa mai departe. Şi nici acum, după ce sigur a aflat, nu zice nimic. Poate că purtarea lui îl priveşte mai mult pe el şi nu este la urma urmei un lucru prea important în această ecuaţie, dacă mai aveam aşteptări de vreun fel, însă mi se pare incredibil câtă mojicie, din partea juriului şi a organizatorilor, să umileşti în halul acesta un om, să-i spui practic în faţă că nu merită recunoaşterea dacă nu mai e în stare să se mişte, dacă s-a găsit chiar acum să fie bolnav... Şi câtă lipsă de demnitate elementară din partea unor scriitori în toată piesa aceasta! Să-mi spuneţi voi în ce lume trăim, pentru că eu nu mai ştiu.

Mă gândesc la cât de mult poţi pierde

Cu omătul ăsta ca din alte timpuri, am dat mult la lopată ieri, pe drumuri pe unde am umblat, pe la țară mai ales. M-am bucurat de ziua de iarnă frumoasă, cu alb de zăpadă și ger, cu lumina ei curată. Am dormit neîntors, dar sunt obosit, fizic, cu febră musculară, dezvățat din păcate în ultimul timp de eforturi și mișcare, mulțumit totuși de stare. Revenit acum de dimineață cu o cafea în față la preocupările intelectuale, ca să zic așa, mă gândesc la cât de mult poți pierde pe toate planurile, psiho-emoțional mai ales, dar chiar în privința creativității, dacă te lași despărțit de realitatea concretă a mersului cu picioarele pe trotuar și nu în mașină pe stradă, de șansa de a admira live un peisaj, de posibilitatea de a auzi zgomotele naturii și de a simți aerul și lumina, de norocul unor discuții banale și prietenoase cu oameni pe care ziua ți-i aduce în cale, de viață. Lucruri prețioase care merită măcar din când în când reconsiderate, chiar scoase în față în viețuirea de zi cu zi.

12 poeme și prezentare în revista australiană The Aalitra Review

Excelentă veste la trecerea dintre ani! Sub titlul “Ready for Anything That Comes my Way", un studiu/eseu despre poezia mea și despre conceptul de "himerism poetic", însoțit de versiunile în engleză pentru nu mai puțin de 12 poeme (acompaniate și de textele originale în română), a apărut azi în numărul 13 al revistei academice editate de Asociația Australiană pentru Traducere Literară The Aalitra Review. Studiul și traducerile poartă semnătura Cristinei Savin, care a mai publicat în vară și alte traduceri din poemele mele cu o prezentare în revista australiană Cordite Poetry Review . Îi sunt recunoscător Cristinei pentru acest interes și o felicit pentru munca specială și aplicată pe care o face în incursiunea prin spațiile himerismului. 

Planuri pentru 2019

Nu știu ce planuri aveți voi pentru anul care vine, dar eu mă gândesc la unele schimbări, nu prea radicale, schimbări totuși. 
Vreau să fac mai multă mișcare. Dacă nu voi reuși să alerg din când în când, așa cum mi-ar plăcea, poate că voi fi în stare măcar să las mașina doar pentru deplasările mai lungi și să mă mișc prin oraș pe jos. 
Nu fumez mult, două-trei țigări dimineața la cafea și mai multe la cafenea sau la petreceri, când se întâmplă, însă mă gândesc să mă las de ocupația aceasta sau măcar să o fac să devină rară, cu adevărat ocazională.
Nu beau băuturi tari și nu mă omor nici cu berea, însă vinul, dacă este de calitate și nu prea mult sau băut prea frecvent, se împacă bine cu sănătatea și prietenia, așa că din partea asta niciun plan.
Mi-ar plăcea să mă disciplinez mai mult în muncă, atât în proiectele literare, cât și în cele didactic-științifice, la scris de fapt. Aș vrea să scriu chiar zilnic-zilnic. Pentru acest scop, o consultare a prietenului meu neamț pe acest subiect se va impune, chiar dacă de la el am învățat deja câte ceva.
Nu suport nedreptățile, impostura, tupeul și abuzurile (nici în viața de zi cu zi, nici în plan mai înalt, politic sau social) și în general reacționez la ele, nu tac din gură, ceea ce voi face și de aici încolo, însă în relațiile directe cu oamenii îmi doresc să evit cumva conflictele.
Mai degrabă îi voi ocoli sau ignora cât voi putea pe cei care nu suportă modul meu de a fi, de a gândi, de a munci și de a vedea lucrurile, nu mă respectă ca persoană, nu sunt interesați de părerile și ideile mele sau chiar vor să-mi facă rău. E pierdere de timp și energie să te lupți cu oameni cu mentalități și apucături proaste, dar înțelepciunea aceasta trebuie încorporată în stilul de viață.
Cititul va rămâne în continuare negreșit ceva foarte plăcut cu care să-mi petrec unele ceasuri în fiecare zi.
Vreau să ajung și la biserică mai des.
În fine, voi încerca să am în vedere și pe mai departe călătoriile. Nu numai că știu că mă va ajuta și Iuliana în povestea aceasta, dar voi munci să devină cu adevărat parte din viața mea.
Un An Nou cu sănătate și bucurii vă doresc! 
La mulți ani!

Memoria afectiv-emoțională a unei lecturi

Sunt romane ale căror povești le-am uitat pentru că le-am citit demult și pentru că nici nu aveau propriu-zis o poveste în înțelesul obișnuit. Nici tema, nici vreo scenă măcar, mai nimic. Nu le-am uitat însă muzica frazelor și tonul întregii scriituri de la un capăt la altul. Sunt motivele care mă pornesc uneori, în special în zile de iarnă cum sunt acestea, să le caut prin rafturile din casă. Mă gândesc chiar că nu este deloc rău ca un roman să rămână prin ton. Este memoria afectiv-emoțională a unei lecturi. La fel ca memoria legată de unii oameni pe care i-am cunoscut demult. Nimic foarte clar despre ce făceau, ce spuneau și cum era viața lor, în schimb foarte puternic răsună în amintire vocea lor și felul lor unic de a vorbi.

În câteva zile vine Crăciunul

În câteva zile vine Crăciunul şi repede trecem în Anul Nou. A fost un an greu şi dureros pentru mine, dar şi aglomerat, cu multe lucruri amestecate, bune şi mai puţin bune. Lângă durere a încăput chiar și fericire. Am, cred, puterea să merg mai departe cu încrederea că voi avea parte în 2019 de mai multă pace sufletească şi mai mult timp deopotrivă pentru proiectele literare şi cele profesionale, cărţi pe care vreau să le duc la capăt şi să le văd publicate. Şi mai mult timp mi-aş dori pentru a-i vedea mai des pe copii. Şi pentru călătorii cu Iuliana vreau timp. Şi pentru citit de plăcere. Şi pentru prieteni. Şi timp ca să fac mai multă mişcare. Şi mai vreau şi sănătate, măcar câtă a fost până acum. Se înţelege, nu sunt deloc pretenţios, vreau de la viaţă totul şi încă ceva pe deasupra. Crăciun Fericit tuturor! 

Firește că nu știu când au trecut 53 de ani

Firește că nu știu când au trecut 53 de ani. Bine, așa spunem toți când vine vorba despre aniversări, vârstă, trecerea timpului și așa mai departe, dar eu simt la fiecare 5 decembrie cum mă transform parcă mai mult în acel cineva din viitorul îndepărtat la care mă gândeam uneori când eram copil. Partea frumoasă este că privind înapoi dar și la zilele de azi am un sentiment de viață adevărată, de iubire, prietenie, poezie, împlinire. Pentru că uit dificultățile, durerile, tristețile, supărările și impasurile. Le topesc într-un fel de nostalgii, care devin de multe ori pagini scrise sau pur și simplu trăiri intense, așa cum sunt și planurile și aspirațiile care încă îmi bâzâie prin creier și mă fac să pășesc zâmbitor înainte.

La mulți ani, România! La mulți ani, români!

România a supraviețuit unor mari încercări în ultimul secol și chiar și acum, la centenar, prin nu puțini oameni de bun-simț și patrioți, se luptă pentru a rămâne o țară adevărată. Diminuată ca teritoriu față de aceea din 1918, fapt care pune o răspundere serioasă pe noi și urmașii noștri, cu milioane de cetățeni plecați în lume pentru a-și câștiga traiul și o viață în demnitate și dreptate, cu o elită intelectuală în mare parte trădătoare din păcate și o clasă politică provenită în majoritate din structurile regimului comunist sau cu năravuri și interese care încă au legătură cu acea perioadă, fără să fi realizat întru totul dreptatea pe care o merita după extraordinarul moment din 1989 și fără să fi reușit recunoașterea valorilor autentice și punerea în lumină a adevărului istoric, România realizează, totuși, la o sută de ani, performanța de a nu se lăsa doborâtă și găsește miraculos resurse să se țină de lumea occidentală. Este miraculos, aș spune, cum încă se găsesc aici acasă oameni talentați, harnici și conștiincioși care mențin vie speranța. La mulți ani, România! La mulți ani, români!

Acolo unde inteligența nu prea mai are acces

Poezia reușește să ajungă și acolo unde inteligența nu prea mai are acces, a spus la un moment dat ieri unul dintre invitații unei emisiuni literare de pe TV5. Mi-a plăcut. Îl văd ca pe un omagiu subtil și direct deopotrivă adus poeziei, care este - are dreptate acel scriitor - o cale unică de explorare a lumii, de negăsit cu ajutorul științelor, artelor sau credinței. Cât despre ce anume, concret, descoperă poezia din universul nostru care este opac pentru alte instrumente sau tipuri de cunoaștere, văd aici un punct bun de pornire pentru un eseu sau măcar niște reflecții. Nu se știe niciodată cât de departe se poate ajunge.

Un nou volum de poezie

Am încheiat un nou volum de poezie, iar isprava aceasta înseamnă ceva pentru mine în condițiile în care în ultimii patru ani m-am ocupat în principal de punerea la cale a unor manuale de școală. Poemele au fost pitrocite în timp, uneori la intervale mari unul de altul, dar în ultimele luni parcă am fost pus într-un fel de alertă de scris, am trăit niște tensiuni emoționale puternice și așa totul a fost adus la un capăt. Multe dintre ele au putut să fie incluse aici pentru că am fost norocos să fi fost găsit în avion caietul pe care l-am uitat recent într-o călătorie în plasa din fața scaunului și care a fost dus apoi la obiecte pierdute pe aeroportul Beauvais din Paris. Mai mult, au trecut și de cenzura nemiloasă a Iulianei. Cred că pot să consider momentul unul fericit. Voi merge pe optimism și voi ieși curând cu o carte. Oricum nu mai pot da înapoi, faptul este consumat, întâmplările trăite, textele scrise, iar viața își urmează drumul așa cum face ea mereu și fără să se uite peste umăr nici măcar pentru o clipă.