Memoria afectiv-emoțională a unei lecturi

Sunt romane ale căror povești le-am uitat pentru că le-am citit demult și pentru că nici nu aveau propriu-zis o poveste în înțelesul obișnuit. Nici tema, nici vreo scenă măcar, mai nimic. Nu le-am uitat însă muzica frazelor și tonul întregii scriituri de la un capăt la altul. Sunt motivele care mă pornesc uneori, în special în zile de iarnă cum sunt acestea, să le caut prin rafturile din casă. Mă gândesc chiar că nu este deloc rău ca un roman să rămână prin ton. Este memoria afectiv-emoțională a unei lecturi. La fel ca memoria legată de unii oameni pe care i-am cunoscut demult. Nimic foarte clar despre ce făceau, ce spuneau și cum era viața lor, în schimb foarte puternic răsună în amintire vocea lor și felul lor unic de a vorbi.