La urma urmei, ne identificăm cu poveştile noastre

Lecturi şi gânduri de week-end... Interesantă perspectiva narativă a lui Michael White, fondatorul terapiei narative (împreună cu David Epston), atunci când spune că poveştile oamenilor nu doar reflectă vieţile lor, ci chiar alcătuiesc identităţile lor. La urma urmei, ne identificăm cu poveştile noastre, pe care, în cele mai multe cazuri, le repetăm, le spunem în diferite împrejurări, iar alţii le preiau şi le împrăştie în lume desenând astfel un fel de imagine a noastră. Uneori însă aceste poveşti nu sunt ceea ce ne-am dori, iar ceea ce este chiar mai rău este tendinţa acestor poveşti dominante de a... "domina" şi mai mult peisajul în care ne trăim viaţa şi în care alte poveşti nu mai au, din această cauză, loc. Aceste "alte poveşti" pot răzbi la suprafaţă numai dacă forţăm un pic lucrurile, numai dacă încercăm să fim din când în când "altcineva", numai dacă îndrăznim, singuri sau cu ajutor, să batem cu privirea dincolo de linia orizontului personal. Iar aceasta nu este o amăgire, ci o transformare a poveştii abia gândite în poveste trăită de-adevăratelea.

"Wasn't thinking of anything specific"

Nu mă gândeam la nimic în mod special, vorba cântecului lui Bob Dylan, "wasn't thinking of anything specific", doar scriam lucruri care îmi treceau prin cap la întâmplare când totul a devenit limpede. Scrisul este o căutare a ceva ce nu ştii niciodată dinainte precis ce este. Scrisul este o trăire simultană a trăirii. Scrisul este o poveste care se construieşte în timp ce este povestită. Scrisul este o durere de care vrei să scapi în cel mai puţin dureros mod cu putinţă. Scrisul este "o serie de visuri" sau, mai bine, "a series of dreams", despre care nu ştii la ce ar putea folosi. Scrisul este pasul pe care îl faci mai departe cu intenţia vagă de a prinde ceva din rostul tău în lumea aceasta. Scrisul este curajul de a afla cine eşti cu adevărat. Scrisul este secretul de preţ pe care nu-l vei putea explica nimănui niciodată oricâte mii de pagini ai scrie.

Ideile răsar din amestecul poveştilor

Uneori vorbesc singur. Nu chiar cu voce tare, nu, pentru că reuşesc, totuşi, să mă abţin, ci mai mult în gând. De fapt, îmi vorbesc mie însumi. Poate fi un ecou de la scris, mă gândesc. Cine ştie? Oricum, e un mod plăcut de a avea o conversaţie cât de cât agreabilă. :) Pentru că ideile vin pe parcurs... Asta e sigur... Acţionează, îmi spun, uneori, ca în zilele acestea, fă nişte paşi în direcţia vag identificată de tine şi vei descoperi că lucrurile se aranjează cum nici nu gândeai sau sperai! Totul este în mişcare, aşa că nu te îngrijora de blocajele pe care le vezi acum, de la distanţa de timp a zilei de azi, pentru că sunt şanse mari ca totul să se combine atunci, în acel viitor apropiat, în aşa fel încât să fie în acord cu dorinţele şi planurile tale, iar drumul tău să fie liber şi fără probleme. Plus că e limpede: gândurile se schimbă... Şi povestea ta de viaţă se modifică... Iar ideile răsar din amestecul poveştilor despre tine pe care le-ai ignorat atâta vreme sau în care nu ai crezut, sau pe care le-ai considerat străine de tine, iar tu nedemn de ele. Constaţi cu uimire că erau chiar poveştile pe care le preferi şi care spun cel mai mult despre cum eşti şi despre cine eşti. Şi despre ce vrei de la viaţă

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate, la Bucureşti şi înapoi într-o singură zi, pentru interviul de liberă practică în psihologia clinică (autonom) - got it! :), încercam să-mi pun în ordine nişte scene din roman, însă întunericul şi luminile farurilor la început, apoi peisajele limpezite încet ca o fotografie developată, câmpiile ninse, mormanele de zăpadă şi aglomeraţia din marele oraş, oamenii grăbindu-se, întoarcerea pe şoselele uscate, prin orăşelele şi satele noastre împărtăşind aceeaşi viaţă parcă fără viaţă, toate m-au făcut să-mi doresc şi pentru paginile scrise să fie cumva la fel ca toate aceste secvenţe, împreună şi risipite, laolaltă şi aruncate la întâmplare, imaginea unei lumi aparte, aceasta a noastră aici pe meleaguri, plină de viaţă şi anemică în acelaşi timp, însufleţită de speranţe şi lipsită de orizont deopotrivă, doborâtă şi victorioasă parcă, pe cale de a ieşi la liman şi trântită la pământ fără putere. Iar acum, de dimineaţă, ceva din impresiile de ieri s-a strecurat, îmi pare, şi în stingherele pasaje care încearcă să mişte cu un metru mai încolo caravana lumii din roman. Aş vrea ca aceste pagini să ţipe, să strige, să protesteze, să spună, vorba poetului, "ce e rău şi ce e bine", să adune durerile şi să le ofere sub formă de bucurii adevărate pe care nimeni niciodată nu va putea să le uite. Aş vrea, dar ele doar şoptesc fără agitaţii inutile, spun fără patimă ceva despre ceea ce trăim, scot la iveală fără ostentaţie o lume care aspiră (adoră) să semene cu aceasta adevărată şi ficţională în care ne facem veacul.

Demisia din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor

DECLARAŢIE DE DEMISIE DIN CALITATEA DE MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
(trimisă azi, 15 ianuarie 2017)
Prin prezenta, subsemnatul semnalează acţinile abuzive şi derapajele manageriale recente ale conducerii Uniunii Scriitorilor din România: schimbarea regulamentului pentru crearea posibilităţii pentru al treilea mandat (suplimentar) în funcţia de preşedinte, înfiinţarea unei comisii de „monitorizare, suspendare şi excludere” amintind de perioada anilor cincizeci, excluderile mai multor scriitori (operate deja de această orwelliană comisie, pentru „vina” de a fi exprimat alte opinii decât cele oficiale şi pentru iniţiative perfect legitime în vederea reformării U.S.), oferirea de premii pe criterii clientelare, transformarea revistei „România literară” într-un organ de presă care îi critică pe scriitorii reformişti şi pe cei care nu sunt „pe linie”, cultivarea în fruntea filialelor a unor scriitori obedienţi faţă de actuala conducere, organizarea de „excursii poetice” şi „turniruri” care par mai mult recompense pentru autorii susţinători ai actualei conduceri, lipsa disponibilităţii pentru dialog, relaxarea criteriilor de admitere în organizaţie şi transformarea ei într-o grupare de mii de autori care nu pot proba vreo activitate literară autentică şi care sunt manipulaţi şi şantajaţi pe seama „jumătăţii de pensie”, lipsa proiectelor adevărate de promovare a literaturii române actuale şi a scriitorilor români în Europa, lipsa proiectelor adevărate de cultivare a memoriei literare.
Consider că, prin stilul autoritarist pe care l-a adoptat, actuala conducere prejudiciază imaginea şi statutul scriitorului în România, induce un climat toxic în mediile litarare, descurajează creativitatea şi creatorii şi oferă un model negativ generaţiei tinere de scriitori şi societăţii în general.
Personal, am semnalat aceste probleme, dar conducerea U.S. fie a ignorat demersurile mele (publicistice, civice), fie a căutat, prin mijloace necinstite, să mă descurajeze şi să mă pună la punct. Nu mă mai simt reprezentat de această organizaţie. Dimpotrivă, a mai continua să fiu membru al ei ar însemna să legitimez încălcarea libertăţii de expresie, minciuna, impostura şi bunul plac al conducerii.
Prin urmare, îmi prezint demisia din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Vasile BAGHIU 15 ianuarie 2017
Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România

Trăim aceeaşi realitate a României şi a Europei, dar e limpede că nu o gândim la fel

Constat, din nou, şi la acest final de an 2016, că sunt câteva lucruri (teme) nevralgice asupra cărora nu mă înţeleg mai deloc cu majoritatea scriitorilor şi intelectualilor din România. Am şi avut pe parcursul anului şi în toţi anii din urmă tot felul de contraziceri. Va trebui să scriu probabil mai în amănunt despre aceste nepotriviri sau, mai bine zis, să clarific pur şi simplu punctele mele de vedere fără să intru neapărat în dispute directe cu cineva. Trăim aceeaşi realitate a României şi a Europei, dar e limpede că nu o gândim la fel. Nici nu mi-am propus vreodată, în intervenţiile mele, aici sau în unele articole, să schimb perspectiva cuiva. Dacă felul meu de a vedea lucrurile pe un subiect sau altul poate fi de folos cu atât mai bine. Dacă deranjează şi nici nu există cale de dialog, nicio problemă, mergem mai departe, fiecare cu părerile proprii. Şi cam asta-i tot.

"Meseria de romancier"

Îmi place cum prezintă Murakami lucrurile în "Meseria de romancier". Mă regăsesc în modul său de a judeca astfel de chestiuni şi, în timp ce citesc, capăt parcă şi mai mult curaj în munca mea. Este important să găseşti repere atunci când îţi propui să scrii romane, mai ales în lumea noastră care pare înclinată să dea tot mai puţină atenţie genului acesta de "obiecte artistice", dacă le pot numi aşa. De fapt, nu prea ştiu ce atrage atenţia oamenilor din zilele noastre, generaţiei tinere sau mai puţin tinere. De fapt, sincer să fiu, nu prea îmi pasă. Cred că este mai important, cum zice şi cel care a scris "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", să nu ai, în toată perioada scrierii unui roman, nici iluzii, nici disperare. Egal, disciplinat, concentrat pe "porţia" zilnică de scris. E mai bine aşa, fără sentimentalisme. E mai eficient.

Aşa e lumea noastră: are uneori o frumuseţe fără egal.

În 2006, în decembrie, mă aflam într-o rezidenţă literară din orăşelul elveţian Stein am Rhein. Lumea de acolo era prietenoasă foarte. De fapt, rareori am fost tratat aşa, ca om în primul rând (cu atenţie adevărată), dar şi ca scriitor (cu preţuire şi interes pentru scrisul meu), ceea ce mă făcea să mă gândesc, cu tristeţe, la diferenţele dintre lumile noastre. În fine, se apropia Crăciunul, iar ei, ştiind că urma să plec înainte de această Sărbătoare a Naşterii Domnului, au organizat ceva, au pus la cale un mic moment, o seară care să devanseze, pentru mine şi în ideea de a fi împreună cumva-cumva în spiritul Crăciunului, lucrurile. Cu nişte crengi de brad şi nişte globuri, cu mâncare gătită, cu atmosferă casnică şi strălucire de Moş Ajun, am petrecut un pic "ca de Crăciun" cu nişte oameni atât de prietenoşi că aproape mi-au dat lacrimile la despărţire, când a venit ziua, de păcătos şi slab de înger ce eram şi încă mai sunt. Aşa e lumea noastră. Are uneori o frumuseţe fără egal.

Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi

Cititul şi scrisul... Mereu mi-a plăcut să citesc, chiar şi de sărbători. Sau poate că mai ales de sărbători. O ocupaţie pe care o simt ca pe una dintre cele mai bune expresii ale libertăţii. Şi scrisul, da, dar scrisul e parcă mult mai mult o confruntare cu propria persoană, într-un fel, mult mai adânc înrădăcinat în nişte străfunduri sufleteşti ca să mai poată fi libertate deplină. Este şi aşa ceva, nu zic nu, dar lectura e o incursiune acompaniată pe drumuri necunoscute. E fraternitatea asumată cu autorul, e împărtăşirea experienţei. De aceea poate, de fiecare dată când văd instrumente de scris, mă cuprind nişte emoţii intense, nu neapărat pozitive. Dimpotrivă, sunt pline de anxietate sau de acel soi de temeri care însoţesc de obicei gândul la viitor. Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi, cum mi s-a întâmplat şi astă-primăvară pe o stradă din Madrid, unde am stat mai mult în faţa acestei vitrine cu peniţe, tocuri, şi călimări, iar gândul la ele mă pune în alertă. Ceea ce nu e cazul cu cititul, în fine, unde mă las condus fără probleme. Şi aşa mai departe.

Soluţia "sună un prieten"

Dacă spun aici că scriu la roman şi aşa mai departe (chestii "plictisitoare", ştiţi, despre cum stau eu dimineaţa în zori în bucătărie şi migălesc la fraze, la scene şi la situaţii, în fine), asta se întâmplă pentru că vreau să-mi mai iau de pe grumaz greutatea grea (da, greutatea grea) a sentimentului dominant că totul poate să fie fără rost, că de fapt nu-i pasă nimănui de nimic şi de nimeni, că degeaba mă agit eu într-o părere că tot aiurea rămâne şi nu mai am cuvinte. Când am astfel de stări şi sentimente, eu recurg la soluţia "sună un prieten". Şi cum de 14 ani am un prieten neamţ-neamţ, îl sun pe el. Cum nu aş profita de un astfel de noroc? Aşa se face că în timp ce îl aud vorbind despre proiectele lui, despre cum se documentează şi cum lucrează (calm şi fără iluzii) la micile-marile lui studii despre istoria oraşului în care trăieşte (este profesor de istorie), despre poveşti ale oraşului (nu numai oamenii au poveşti, dar şi oraşele şi ţările) totul capătă sens şi pentru mine. "Merită, Vasile!", îmi spun în gând atunci, iar clipa conversaţiei devine sursa mea de energie, punctul de sprijin în univers, re-lansarea pe orbită.

Comentariul favorabil pe care l-am făcut despre poezia lui Celentano stârneşte un interes aparte

Comentariul meu de pe Facebook de acum câteva zile despre poezia lui "Celentano", poezie şi interpretare pentru care am avut cuvinte de laudă, este citat în diferite locuri, e discutat, chiar a stârnit ceva valuri. Chiar actorul Adrian Văncică şi-a exprimat mulţumirea faţă de textul meu pe  pagina sa de Facebook Nu mă aşteptam la acest interes, dar găsesc că e foarte bine.

Poetul Vasile Baghiu despre poezia lui Celentano: „E scrisă mai bine decât scriu 80 la sută dintre poeţii-poeţi!”

“Cum să strâmbi din nas la aşa ceva fără să fii ridicol? E scrisă mai bine decât ar putea scrie 80% dintre poeţii-poeţi”. Un mare autor al României sare în apărarea lui Celentano

Cum să strâmbi din nas (şi încă în manieră gravă) la aşa ceva fără să fii ridicol?

Îmi pare rău să o spun şi nu vreau să ofensez pe nimeni, dar înţeleg (din nou) că nu prea mă potrivesc cu elita scriitoricească, intelectuală şi aşa mai departe. Simt dinspre ea adiind un aer de snobism pur, care este, de fapt, dispreţ real faţă de restul lumii. Este atitudinea unei clase care se crede superioară într-un fel care ar fi haios dacă nu ar fi chiar trist. Cel mai recent exemplu este reacţia negativă sobră şi încordată la poezia lui Celentano... Cum să strâmbi din nas (şi încă în manieră gravă) la aşa ceva fără să fii ridicol? Oameni buni, este o poezie scrisă şi interpretată de un personaj (beţivul filozof al satului) şi nu un text cu intenţie poetică scris de un poet care vrea să fie poet! Lasă că în bună parte e scrisă mai bine decât ar putea scrie optzeci la sută dintre poeţii-poeţi. A o interpreta altfel, a o scoate din context şi a-i căuta hibe legate de rimă, ritm şi alte chestiuni de acest tip înseamnă a nu pricepe cam deloc despre ce este vorba în acel filmuleţ. Subtilitatea ţine tocmai de rimele şchioape, de ritmul schilod, de improvizaţiile de "hip-hup", de ingeniozităţile, patetismele şi "sincerităţile" de "beţiv genial" care spune deşteptăciuni, de aburii care ies din gura personajului în acea sală neîncălzită, de locurile libere din sală, de câte şi mai câte. Şi ar mai fi de zis câte ceva, dar nu mai zic. E de ajuns pentru o seară oarecare de duminică.

Când dau scrisul deoparte

Când dau scrisul deoparte, cel mai adesea din cauza constrângerilor pe care viaţa le presupune mereu, nu mă simt foarte bine. Mă gândesc la timpul scurt al vieţii care ni s-a dat, la răspunderea pe care o avem pentru darurile lăsate de Dumnezeu şi la câte şi mai câte lucruri de acest fel. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că dramatizez, pentru că ştiu că nimic nu se compară cu viaţa propriu-zisă şi că e o prefăcătorie detestabilă să te văicăreşti că n-ai putea trăi fără scris şi aşa mai departe. Aşa că scriu în continuare când pot, mă strecor printre întâmplări, evenimente şi obligaţii, cu program sau la întâmplare, fără să mă plâng prea mult, dacă se poate deloc, întorcând foaia înainte, însufleţit de aceste stări şi sentimente amestecate, nişte expresii mai nelămurite de fapt ale idealurilor acelea măreţe despre care se vorbeşte în cărţi.

Un cântec de propagandă împotriva Catedralei

Am înţeles acum ce-i doare foarte tare pe unii intelectuali, artişti şi oameni de televiziune români: faptul că se construieşte Catedrala Mântuirii Neamului. În rest, nimic, nimic. Şi-au adunat forţele creatoare şi au scos un extraordinar şi nemaipomenit cântec de propagandă împotriva acestui proiect. Montajul lor literar-artistic îmi aminteşte de spectacolele care se dădeau la televiziunea de dinainte de 1989 în care, tot aşa, nişte recitatori repetau întruna, patetic, pătrunşi de importanţa mesajului, cât de mare geniu era Ceauşescu. Aceştia de acum, altfel oameni talentaţi unii dintre ei, repetă cât de convinşi sunt (deşi au vizitat, desigur, catedralele Occidentului) că "Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici". Esenţa propagandistică a atitudinii lor este aceeaşi. Eu nu ştiu ce preferă Dumnezeu şi nici nu contează ce cred eu pe acest subiect, dar versurile acestui cântecel sunt numai bune de pus la gazeta de perete a noilor politici care înfierează (din nou) credinţa şi biserica.

Nu vă mai încurcaţi, numiţi-ne direct "duşmanii poporului", tovarăşi!

Însufleţit de grija pentru soarta Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Alui Gheorghe (membru în celebra de acum comisie fantomatică de excluderi) ne dă o altă mare lovitură, nouă, scriitorilor reformişti. Într-un editorial din cel mai recent număr al revistei "Conta", scriitorul ne compară cu... teroriştii. În viziunea lui Nicolae Manolescu şi a lui Alex Ştefănescu, suntem netalentaţi, vai de capul nostru. Daniel Cristea-Enache caută printre noi, cu lupa corectitudinii politice, "antisemiţi" şi "neo-legionari". Iată că am ajuns, prin grija scriitorului Alui Gheorghe, şi "terorişti". Oare de ce - mă întreb - se chinuie oamenii aceştia să găsească diverse formule incriminatorii pentru noi când au (încă) la îndemână mult mai cuprinzătoarea expresie "duşmanii poporului"? :) AAG: "Asistăm, de ceva vreme, la un atac susţinut împotriva Uniunii Scriitorilor ca instituţie, împotriva celor care o conduc, fie în calitatea lor de “administratori”, fie în calitatea lor de scriitori. Dar atacurile sînt şi împotriva celor care mai cred într-o formă instituţional-sindicală a scriitorilor din România. Planurile se confundă, automat, “administratorul” brusc nu mai are nicio brumă de talent, scriitorul-administrator devine o cîrpă de şters pe jos. Internetul preia umorile şi le transformă în steaguri. Discursul şi gestica în spaţiul public sînt “talibanizate”. “Determinarea umorală” ne dă imaginea teroristului care încins cu centura de grenade se aruncă în aer cu tot cu instituţia numită “uniunea scriitorilor”, cu tot cu cei care o reprezintă. Da, lumea trebuie să se termine azi şi aici!"

În oraşul meu, Piatra-Neamţ, trăiesc peste 30 de scriitori

În oraşul meu, Piatra-Neamţ, trăiesc peste 30 de scriitori, poate 50, nu ştiu. Cu ocazia intervenţiilor publice, toţi vorbesc despre etică, morală, sensibilitate poetică, dreptate, principii şi aşa mai departe. Când s-a întâmplat însă mişcarea scriitorilor din filiala Iaşi a USR pentru democratizarea organizaţiei, acum mai bine de zece ani, m-am trezit singurul scriitor din acest oraş de partea reformiştilor. Atunci mişcarea nu a reuşit. Am primit, la acea vreme, insulte de la cei care având funcţii în Filiala USR Iaşi aveau ceva de apărat (numai) pentru propriile interese. Inclusiv de la Adrian Alui Gheorghe, membru acum în aşa-numita şi ruşinoasa Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor din România, comisie care dă afară din Uniune, ca pe vremea comunismului, scriitori care "îndrăznesc" să critice conducerea USR în frunte cu Nicolae Manolescu. Din nou, după ani, când Grupul pentru Reformă a USR (al cărui membru sunt) încearcă să aducă normalitatea în Uniunea Scriitorilor din România, constat că sunt singurul scriitor de această parte a "baricadei" în oraşul meu. Dragi colegi scriitori nemţeni, când ne mai întâlnim, nu-mi mai vorbiţi, vă rog, despre cât de mult vă revoltă nedreptăţile din lumea literară din România! Sunt dispus, omeneşte, să vă ascult numai despre nedreptăţile vieţii voastre în general!

Să zâmbim ("contrazicându-ne singuri") cu Nicolae Manolescu...

În cel mai recent număr al României literare (12/2016), criticul Nicolae Manolescu scrie despre poetul Gabriel Chifu. Cronica este, fireşte, o încercare de a-l consola pe contestatul (de către scriitorii cei răi şi haini la suflet care "nu i-au citit poezia") laureat al Premiului Eminescu pentru supărările pricinuite de "revolta absurdă a unor scriitori, unii tinerei, alţii bătrâiori, printre ei, şi câţiva critici" care "s-au mărginit la a-i batjocori poezia". "Recunosc, totodată, că nu-mi face plăcere să mă războiesc cu imbecilii.", spune criticul într-un loc, uitând că numai cu câteva pasaje mai înainte deplângea "limbajul suburban, dincolo de orice închipuire, al unor pretinşi (destui!) poeţi sau critici". Aceştia, se înţelege, au devenit "pretinşi" numai pentru că îndrăznesc să zgârie bronzul statuii "ne-pretinsului" poet atât de nedreptăţit şi urgisit şi, mai mult, chiar să conteste autoritatea marelui critic care - by the way! - nu mai scrie critică de un sfert de veac.

„Strâns uniţi” împotriva reformiştilor USR

Sunt uimit de perseverenţa conducerii Uniunii Scriitorilor din România şi a preşedintelui ei, criticul Nicolae Manolescu, în comiterea abuzurilor faţă de membrii Grupului pentru Reformă a USR şi protestez (atât cât poate însemna un protest aici pe Facebook) împotriva acestui stil de conducere care aminteşte de regimurile dictatoriale.

Pe 21 martie 2016 (de Ziua Mondială a Poeziei!), aşa-numita „Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor” (alcătuită din scriitorii Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) şi Consiliul Uniunii Scriitorilor au decis a doua serie de excluderi. De data aceasta, au fost vizaţi scriitoriiCristian Teodorescu, Florin Iaru, Ioana Crăciunescu, Dan Iancu, Cosmin Perţa, Valeriu Mircea Popa, Cristian Tiberiu Popescu, Octavian Soviany,Adrian Suciu, Paul Vinicius, Daniel Vorona, care fuseseră aleşi în noua conducere a USR la Adunarea Generală din 19 martie 2016, organizată de o parte dintre scriitorii Grupului pentru Reforma USR.

Faptul că Nicolae Manolescu şi conducerea USR NU iniţiază şi NU acceptă un dialog cu noi, scriitorii reformişti şi au, dimpotrivă, acţiuni de intimidare a membrilor USR care vin cu propuneri de reformare a organizaţiei vorbeşte limpede despre caracterul nedemocratic al intenţiilor şi comportamentelor lor.

În plus, în ultimul timp, revista "România literară" (pe a cărei primă pagină scrie că este „editată de Uniunea Scriitorilor din România”) a devenit un organ de presă în care sunt criticaţi în fiecare număr scriitorii reformişti, aşa cum "Săptămâna" de pe vremuri ataca scriitorii incomozi pentru regimul comunist. De altfel, semnalul că publicaţia urma să devină un instrument de propagandă şi de pedepsire a incomozilor a fost dat chiar de Nicolae Manolescu atunci când i-a interzis celui mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma, publicarea în paginile ei, fiind deja cunoscut ruşinosul său editorial „Adio, domnule Goma!” din 1998. Din păcate, atunci nu prea au existat proteste din partea scriitorilor, ceea ce a agravat, cred, lucrurile până la a ajunge în stadiul acesta al excluderilor, intimidărilor şi abuzurilor.

Abuzurile acestea ale conducerii USR în frunte cu Nicolae Manolescu au atras recent atenţia şi organizaţiei PEN-Club, care a reacţionat printr-un comunicat: "Ne îngrijorează posibilitatea ca asemenea măsuri să afecteze, dacă nu libertatea de gîndire şi exprimare, în orice caz climatul moral şi intelectual de care este nevoie pentru a întreţine respectul faţă de aceste libertăţi. (...) Credem că metodele de intimidare şi de excludere sînt improprii epocii în care trăim. Ele pot sufoca, pe termen scurt sau lung, asumarea libertăţii de opinie şi pot pune în pericol rolul scriitorului român, ca vector al curajului, demnităţii şi democraţiei."

Din nefericire, aceşti scriitori care vremelnic deţin nişte funcţii şi care, împreună, „strâns uniţi”, au luat astfel de decizii de excludere a colegilor lor nu par să-şi facă probleme de conştiinţă. Execută „în unanimitate”, întocmai ca pe vremuri, dorinţele şi ordinele criticului Nicolae Manolescu, un om care a avut suficiente derapaje etice în ultimii ani ca să mai poată fi credibil ca lider.

În fine, sunt uimit, repet, că derapajele acestea de factură comunistă sunt posibile şi în 2016. Şi, evident, sunt solidar cu scriitori excluşi abuziv.

Resursele inepuizabile de bunătate pe care mulţi oameni încă le au

Mă minunez - nu am alt cuvânt - de resursele inepuizabile de bunătate pe care mulţi oameni încă le au în condiţiile lumii de azi. Zâmbetul discret de încurajare, acceptarea tacită a unor greşeli din partea celorlalţi, trecerea cu vederea a unor stângăcii, ajutorul lipsit de orice urmă de emfază, atitudinea prietenoasă fără umbră de falsitate, grija de a nu răni sensibilităţi acute, vorba bună spusă în trecere dar care se lipeşte de suflet, umorul cel de calitate care topeşte orice luare în tragic a lucrurilor şi orice puseu individual de infatuare, ştergerea cu intenţie a memoriei rele şi iertarea pentru a îngădui şansa unui cât de cât viitor, recunoaşterea meritelor celorlalţi şi vorbirea lor de bine în absenţă, acceptarea matură şi înţeleaptă a măruntelor umilinţe de fiecare zi, tăcerea salvatoare, vorbirea limpede şi necertăreaţă în apărarea dreptăţii, ignorarea deopotrivă superioară şi la locul ei a răutăţii gratuite. Minunăţii de-ale oamenilor care răsar ca din nimic atunci când ne aşteptăm cel mai puţin oferind plusul acela de speranţă care ne readuce pe linia de plutire.

Reacţie PEN-Club împotriva excluderilor din USR

Sunt mulţumit că PEN-Club are o reacţie împotriva sancţiunilor decise de USR şi pe care noi, scriitorii membri ai Grupului pentru Reforma USR, le considerăm abuzive, motiv pentru care am şi făcut publică în urmă cu câteva zile o scrisoare deschisă Centrului PEN Român.

PEN-CLUB: "Ne îngrijorează posibilitatea ca asemenea măsuri să afecteze, dacă nu libertatea de gîndire şi exprimare, în orice caz climatul moral şi intelectual de care este nevoie pentru a întreţine respectul faţă de aceste libertăţi. (...) Credem că metodele de intimidare şi de excludere sînt improprii epocii în care trăim. Ele pot sufoca, pe termen scurt sau lung, asumarea libertăţii de opinie şi pot pune în pericol rolul scriitorului român, ca vector al curajului, demnităţii şi democraţiei."
http://www.observatorcultural.ro/articol/reactii-impotriva-sanctiunilor-decise-de-usr/