Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi

Cititul şi scrisul... Mereu mi-a plăcut să citesc, chiar şi de sărbători. Sau poate că mai ales de sărbători. O ocupaţie pe care o simt ca pe una dintre cele mai bune expresii ale libertăţii. Şi scrisul, da, dar scrisul e parcă mult mai mult o confruntare cu propria persoană, într-un fel, mult mai adânc înrădăcinat în nişte străfunduri sufleteşti ca să mai poată fi libertate deplină. Este şi aşa ceva, nu zic nu, dar lectura e o incursiune acompaniată pe drumuri necunoscute. E fraternitatea asumată cu autorul, e împărtăşirea experienţei. De aceea poate, de fiecare dată când văd instrumente de scris, mă cuprind nişte emoţii intense, nu neapărat pozitive. Dimpotrivă, sunt pline de anxietate sau de acel soi de temeri care însoţesc de obicei gândul la viitor. Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi, cum mi s-a întâmplat şi astă-primăvară pe o stradă din Madrid, unde am stat mai mult în faţa acestei vitrine cu peniţe, tocuri, şi călimări, iar gândul la ele mă pune în alertă. Ceea ce nu e cazul cu cititul, în fine, unde mă las condus fără probleme. Şi aşa mai departe.