Soluţia "sună un prieten"

Dacă spun aici că scriu la roman şi aşa mai departe (chestii "plictisitoare", ştiţi, despre cum stau eu dimineaţa în zori în bucătărie şi migălesc la fraze, la scene şi la situaţii, în fine), asta se întâmplă pentru că vreau să-mi mai iau de pe grumaz greutatea grea (da, greutatea grea) a sentimentului dominant că totul poate să fie fără rost, că de fapt nu-i pasă nimănui de nimic şi de nimeni, că degeaba mă agit eu într-o părere că tot aiurea rămâne şi nu mai am cuvinte. Când am astfel de stări şi sentimente, eu recurg la soluţia "sună un prieten". Şi cum de 14 ani am un prieten neamţ-neamţ, îl sun pe el. Cum nu aş profita de un astfel de noroc? Aşa se face că în timp ce îl aud vorbind despre proiectele lui, despre cum se documentează şi cum lucrează (calm şi fără iluzii) la micile-marile lui studii despre istoria oraşului în care trăieşte (este profesor de istorie), despre poveşti ale oraşului (nu numai oamenii au poveşti, dar şi oraşele şi ţările) totul capătă sens şi pentru mine. "Merită, Vasile!", îmi spun în gând atunci, iar clipa conversaţiei devine sursa mea de energie, punctul de sprijin în univers, re-lansarea pe orbită.