Să zâmbim ("contrazicându-ne singuri") cu Nicolae Manolescu...

În cel mai recent număr al României literare (12/2016), criticul Nicolae Manolescu scrie despre poetul Gabriel Chifu. Cronica este, fireşte, o încercare de a-l consola pe contestatul (de către scriitorii cei răi şi haini la suflet care "nu i-au citit poezia") laureat al Premiului Eminescu pentru supărările pricinuite de "revolta absurdă a unor scriitori, unii tinerei, alţii bătrâiori, printre ei, şi câţiva critici" care "s-au mărginit la a-i batjocori poezia". "Recunosc, totodată, că nu-mi face plăcere să mă războiesc cu imbecilii.", spune criticul într-un loc, uitând că numai cu câteva pasaje mai înainte deplângea "limbajul suburban, dincolo de orice închipuire, al unor pretinşi (destui!) poeţi sau critici". Aceştia, se înţelege, au devenit "pretinşi" numai pentru că îndrăznesc să zgârie bronzul statuii "ne-pretinsului" poet atât de nedreptăţit şi urgisit şi, mai mult, chiar să conteste autoritatea marelui critic care - by the way! - nu mai scrie critică de un sfert de veac.