Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate, la Bucureşti şi înapoi într-o singură zi, pentru interviul de liberă practică în psihologia clinică (autonom) - got it! :), încercam să-mi pun în ordine nişte scene din roman, însă întunericul şi luminile farurilor la început, apoi peisajele limpezite încet ca o fotografie developată, câmpiile ninse, mormanele de zăpadă şi aglomeraţia din marele oraş, oamenii grăbindu-se, întoarcerea pe şoselele uscate, prin orăşelele şi satele noastre împărtăşind aceeaşi viaţă parcă fără viaţă, toate m-au făcut să-mi doresc şi pentru paginile scrise să fie cumva la fel ca toate aceste secvenţe, împreună şi risipite, laolaltă şi aruncate la întâmplare, imaginea unei lumi aparte, aceasta a noastră aici pe meleaguri, plină de viaţă şi anemică în acelaşi timp, însufleţită de speranţe şi lipsită de orizont deopotrivă, doborâtă şi victorioasă parcă, pe cale de a ieşi la liman şi trântită la pământ fără putere. Iar acum, de dimineaţă, ceva din impresiile de ieri s-a strecurat, îmi pare, şi în stingherele pasaje care încearcă să mişte cu un metru mai încolo caravana lumii din roman. Aş vrea ca aceste pagini să ţipe, să strige, să protesteze, să spună, vorba poetului, "ce e rău şi ce e bine", să adune durerile şi să le ofere sub formă de bucurii adevărate pe care nimeni niciodată nu va putea să le uite. Aş vrea, dar ele doar şoptesc fără agitaţii inutile, spun fără patimă ceva despre ceea ce trăim, scot la iveală fără ostentaţie o lume care aspiră (adoră) să semene cu aceasta adevărată şi ficţională în care ne facem veacul.