Şi totuşi, credinţa şi speranţa...

Speranţe pentru viitor, cum se spune, ar mai fi când te uiţi la unii tineri de la noi, dar s-a ridicat în aceşti peste douăzeci de ani de la revolta anticeauşistă din 1989 o clasă atât de ţopârlănească de aşa-zişi politicieni şi aşa-zişi oameni de afaceri încât a reuşit să paralizeze România cu totul. Când te uiţi la evenimentele vieţilor lor, la nunţile şi cumătriile lor sclipicioase, la valorilelor, la aroganţa lor care nu mai încape pe nici un ecran de televizor şi invadează tot spaţiul public, îţi piere orice fir de încredere că s-ar mai putea schimba ceva. Şi pentru că ei controlează totul, programele televiziunilor arată cum arată, viaţa nostră ca popor e de doi bani, oamenii de valoare sunt marginalizaţi şi umiliţi, iar elita culturală împrumută apucăturile lor. Şi totuşi, credinţa şi speranţa... E nevoie de ele acum mai mult ca niciodată.

Am invățat în timp să nu pun în ramă, ca să zic așa, niciun scriitor

Cunosc lumea literară cât de cât, sunt și eu scriitor și îi prețuiesc pe scriitori pentru că știu bine cât de grea e munca scrisului și cât de prost plătită este ea în general în epoca noastră. Știu, de asemenea, că nimeni nu e perfect și încerc să recunosc mereu când greșesc. Totodată, am învățat în timp să nu pun niciodată în ramă, ca să zic așa, niciun scriitor, pentru că e foarte surprinzător și trist să vezi la unii dintre ei - nu puțini, din păcate - un comportament lamentabil.

Pentru când voi începe din nou un roman

Am adunat multe gânduri, multe trăiri în aceste câteva zile prin Olanda şi prin Germania. Le pun deoparte pentru când voi începe din nou un roman, lucru care se va întâmpla probabil atunci când voi primi, prin martie, şi răspunsul editurii în legătură cu cel pe care tocmai l-am încheiat înainte de Crăciun şi pe care l-am predat de vreo două săptămâni, ca să am atunci mai mult elan, oricum ar fi. E uimitor cum călătoria te învaţă mereu. Cel mai important este probabil faptul că, dincolo de aspectul locurilor, ai de a face cu oameni noi, însă ai parte, de fapt, de o confruntare cu tine însuţi, cu cel pe care nu îl cunoşti. Curând, voi ajunge, după vizita de acum patru ani, din nou în Marienplaz. Afară e iarnă germană.

Acest stil de viaţă la graniţa dintre a fi undeva şi a nu fi nicăieri

Călătoriile te pun întotdeauna la încercare. Ai de a face cu emoţii pe care nu le-ai trăit, cu situaţii pe care nu ştii cum să le depăşeşti mai bine, cu tot felul de lucruri care, în general, spun ceva despre tine ce n-ai ştiut. Oamenii călătoresc acum mai mult. Nu ştiu dacă este în natura umană dorinţa de a călători şi acest stil de viaţă la graniţa dintre a fi undeva şi a nu fi nicăieri, dar cred că dacă nu trăieşti mereu între două zboruri, sau între două trenuri, sau la volanul maşinii şi ai parte aşa, doar aşa, din când în când, de câte o călătorie mai lungă, atunci totul poate fi în favoarea ta, pentru că în final, dacă eşti suficient de atent, te alegi, totuşi, cu nişte învăţăminte fara să ai sentimentul că eşti depăşit.

Gouda

Cum aici în Gouda plouă şi nici nu vreau să stau în cafenea mai mult de o oră, m-am retras la mine în cameră ca să-mi pun în ordine atât notele pe care mi le fac pentru un alt roman pe care aş începe să-l scriu propriu-zis undeva prin martie, dar şi însemnările de la workshop-ul despre "storytelling" în educaţie pentru care am venit. Înainte de a începe un alt roman există întotdeauna o bătălie între câteva subiecte care se decide şi în funcţie de ceea ce trăieşti. Cum sunt foarte impresionat de fiecare dintre participanţii la acest workshop şi de atmosfera pe care o crează cei doi organizatori olandezi aici este foarte probabil ca romanul să înceapă cu un astfel de episod, să cuprindă oricum ceva care este dincolo de graniţe şi culturi, care să fie atât de omenesc încât să fie recunoscut de oricine. Sau cel puţin aşa visez... 

Dacă vrei melancolie...

Dacă vrei melancolie ca în poemele adevărate, du-te pe aeroport şi priveşte prin geamurile mari avioanele cum aterizează şi decolează, cum lucrătorii pun în ordine lucrurile, cum totul vine şi pleacă. Şi în gări poate fi la fel, dar zborul e ceva în plus, adăugat, făcut anume să ne prindă pe picior greşit.

Aștept încă nu știu ce

Nu, nu încă, nu am scris prima frază a unui alt roman, nu am pornit din nou mașinăria scrisului de dimineața devreme, pentru că aștept încă nu știu ce, un semn, un sunet, un ton, o stare, o clipă asemănătoare celei în care un avion turează motoarele pentru decolare. Ezitarea este și din cauză că știu că odată pornit scrisul la un roman devine un nonsens să te oprești, devine obligatoriu să te ții de firul poveștii, iar pentru asta trebuie să fii sigur că este exact ceea ce vrei să faci în următoarele luni sau chiar ani. Deși plină de satisfacții, munca la un roman solicită o mare parte din energiile tale sufletești, emoționale și trebuie să fii sigur că vrei să trăiești cu astfel de emoții, că vrei să dai la o parte rutina vieții tale deloc spectaculoase pentru ceva care poate să te ducă în necunoscut. Este o aventură a trăirii mai degrabă decât una a literaturii.

Nimic nu m-a mulţumit, aşa că am abandonat şi am intrat în iureşul zilei

Dimineaţă, devreme, m-am trezit din nou, cum mi-e obiceiul, la 4,30, pentru scris. N-am scris nimic până la şapte, doar am stat în faţa laptop-ului şi am frământat în minte nişte posibile fraze de început de roman. Nimic nu m-a mulţumit, aşa că am abandonat şi am intrat în iureşul zilei: serviciu, lucrul la cartea de psihologia sănătăţii, discuţii cu colegii etc.. Sunt pe poziţie, aştept, caut, încerc fraza de la care să pot porni. Va veni, ştiu. Manuscrisul romanului terminat în decembrie e la lectură la doi prieteni, cu el nu-mi mai bat capul acum. Îl voi trimite editurii curând, în câteva săptămâni. Acum am nevoie de startul într-o nouă "poveste". Iar startul acesta e mai important decât pare. De aici şi ezitările.

Până la urmă ne regăsim mereu refugiul în planurile pe care ni le facem

Până la urmă ne regăsim mereu refugiul în planurile pe care ni le facem, în munca de care am devenit deja dependenți. Și e foarte bine că se întâmplă așa. La urma urmei, consolarea pentru nedreptăți, pentru climatul bolnav, pentru tot ce ar trebui să fie altfel de cum este poate veni și din efortul zilnic de a duce la capăt proiectele. Acum sunt la faza punerii cap la cap a notelor pentru începerea unui alt roman. Am subiectul, am și firul poveștilor, mai trebuie să găsesc momentul potrivit pentru a da startul scrisului propriu-zis. Poate azi, poate mâine, poate într-una din zilele acestea, nu știu... Cert este că pândesc cu înfrigurare acea clipă care să mă pună din nou pe cale.

Canonul literar, cuminte în umbra climatului politico-social

eseu apărut în revista Familia, noiembrie-decembrie 2013

Canonul literar impus de perioada comunistă încă nu a fost clătinat suficient în cei 23 de ani de la mişcarea revoluţionară din 1989 încât imaginea literaturii române de azi să nu mai necesite retuşuri importante. E chiar departe de această prefacere. Terenul este nesigur şi se mişcă în funcţie de puţinele seisme socio-politice, nici acestea foarte adânci. Încercări au tot apărut, susţinute de libertatea de expresie şi de elanul unor voci animate de romanticul simţământ al dreptăţii, dar ele nu au reuşit decât să pornească nişte certuri banale, să stârnească şi mai mult nişte orgolii intensiv susţinute până atunci cu perfuzii de promovare, să plutească deasupra mereu animatelor mese de biliard ale vieţii noastre literare, pe care bilele estetice,  morale şi etice se lovesc între ele mai haotic decât în experimentul brownian.

Un pasaj anume

Recitesc, mai pe sărite, "Muntele vrăjit", în speranţa că voi găsi un pasaj anume căruia i-am uitat locul dar pe care vreau să-l folosesc ca "motto" pentru romanul tocmai încheiat. Centrul lumii acestui roman pe care l-am scris în principal în ultimul an este - la fel ca în capodopera lui Thomas Mann şi fără să fie nepărat acest amănunt singurul punct de interferenţă - un sanatoriu de tuberculoză. Lectura aceasta, chiar şi aşa fragmentară, este ca o călătorie în locuri cunoscute, întotdeauna răscolitoare. Şi este un fel de a mă menţine aproape de un spirit pe care îl admir.

În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit, pot spune că am terminat de scris romanul!

În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit, pot spune că am terminat de scris romanul! Ştiu, am mai spus asta prin septembrie-octombrie şi nu a fost aşa, pentru că de atunci am mai adăugat două capitole şi încă mai repede decât le scrisesem pe celelalte. Acum însă simt că este o încheiere reală. A fost o bătălie a orelor fiecărei dimineţi din acest an, 2013, pentru că, deşi am început lucrul la el prin ianuarie 2012, a trebuit să fac o pauză de câteva luni în acel an impusă de documentarea pentru o altă carte. Anul acesta a fost însă perioada în care pot spune că m-am ţinut de manuscris aproape zi de zi, dimineaţă de dimineaţă. Uneori mi-am depăşit limitele, alteori am fost sub propriile aşteptări. În general însă, m-am ţinut de programul autoimpus. Titlul a venit, de asemenea, tot azi, e format dintr-un cuvânt care are legătură cu lumea sanatorial-spitalicească din majoritatea cărţilor mele, însă cum nu ştiu acum dacă voi rămâne la el, voi mai continua o vreme să fiu secretos asupra lui. Mă simt bine, fireşte, la capătul acestei munci care nu a fost tocmai uşoară, chiar dacă plăcută. Aş îndrăzni să spun că sunt fericit, dar cred că trebuie să mă ţin cu firea. Nu pot să închei această notă fără să vă mulţumesc vouă, celor care aţi urmărit jurnalul scrierii acestui roman aici şi care a devenit, la rândul lui, o carte. Solidaritatea voastră de la distanţă a însemnat mult pentru mine, pentru că nu de puţine ori a fost singurul lucru care m-a pus în mişcare la scris după ce intram într-un fel de pase de neîncredere. Despre publicare şi tot ce ţine de ea vorbim la anul. Sărbători fericite!

Scriu pentru dragii de cititori (y compris critici) de azi

Scriu pentru dragii de cititori (y compris critici) de azi. Și chiar dacă în zilele noastre există o preferință a cititorilor români pentru autori străini și pentru traduceri din motive care încă nu au fost serios studiate, care pot fi măcar bănuite, când scriu mă gândesc, totuși, la cititorii aceștia de azi, vorbitori de limbă română, știind că n-a murit încă interesul pentru literatura română contemporană în țara aceasta a noastră, sperând că lucrurile nu se vor mai degrada încă și mai mult decât sunt. Mai scriu și cu speranța - pe care nu mă feresc să o mărturisesc aici - că odată vor apărea semne de interes pentru ceea ce scriu și din alte locuri de pe pământ, că voi putea proba astfel scrisul acesta al meu de acum și în alte spații. Cel mai mult însă sunt motivat la scris de un fel de voce interioară care îmi spune că merită să scriu chiar și numai pentru mine, pentru plăcerea simplă a scrisului în singurătate, despovărat complet de iluzii, imun la zăngănitul ademenitor al succesului, lămurit asupra viitorului, prins în plasa prezentului etern.

Trebuie să găsesc titlul romanului...

Trebuie să găsesc titlul romanului, să mă hotărăsc de fapt asupra unuia din mai multe. Cel mai probabil nu voi alege dintre cele pe care le am, ci voi căuta altul. Îmi doresc ceva simplu şi cuprinzător ca Planuri de viaţă, numai că operaţiunea nu este tocmai uşoară. Probabil că atunci când voi face din nou, prin ianuarie, o lectură a întregului manuscris voi găsi ceea ce-mi trebuie. Până atunci însă mai sunt câteva pagini de scris. Azi-dimineaţă însă am fost la fel de harnic ca mai în fiecare zi a acestui an, aşa că pot să merg pe încredere în resursele proprii.

Ajungi uneori în lucrul la un roman la câte o scenă...

Ajungi uneori în lucrul la un roman la câte o scenă care te atrage atât de puternic încât nu i te poți împotrivi. Este în fața ta și așteaptă să-i dai viață pe pagină. Simți însă că dacă te lași condus de acest prim impuls vei intra într-o zonă care nu are legătură cu povestea din roman. Dilema se consumă între plăcerea literară, stilistică de a intra în detalii și rațiunile literar-arhitecturale ale cărții care nu permit intruziunea. Ce se poate face în astfel de situații? Eu aleg să scriu scena și să o dau deoparte în speranța că îi voi găsi locul în viitorul roman. Este însă cam frustrant, recunosc, să scrii (a se citi "să muncești"!), fie și numai pentru câteva ore sau câteva zile, cu gândul la o carte despre care nu ai încă nicio idee și pe care nu știi când vei începe s-o scrii. Și asta în timp ce romanul în lucru așteaptă implicarea ta de care depinde totul.

Victimele comunismului şi eroii care s-au opus comunismului nu au încă parte de recunoaştere

Victimele comunismului şi eroii care s-au opus comunismului nu au încă parte de recunoaştere şi nici nu li se dă şansa - oficial, din partea statului - să vorbească despre suferinţa şi despre lupta lor. Cel mai important opozant al comunismului dintre scriitori, Paul Goma, este etichetat în fel şi chip de către "elita" intelectuală, Memorialul Sighet a fost înfiinţat şi funcţionează parcă împotriva autorităţilor, Memorialul Durerii are încă aura unui proiect clandestin, manualele nu vorbesc pe larg, cum s-ar cuveni, despre suferinţele românilor sub comunism, dreptate nu s-a făcut. În aceste condiţii, să invoci argumentul necesitatăţii de a fi audiată şi partea cealaltă, cum se spune în termeni juridici, în încercarea de a legitima nişte demersuri evidente de spălare a unor vinovăţii din acea perioadă, de a umaniza, în fapt, colaborarea cu un regim criminal este un act de cinism care depăşeşte limitele înţelegerii simple, omeneşti. Să fi fost comunist cu funcţie sau securist a devenit în unele acţiuni recente din spaţiul cultural-literar-editorial un foarte drăguţ subiect de dialog şi un bun prilej de reflecţii profunde şi înţelepte. Este, de fapt, încă o diversiune făcută cu scopul de a umili, o dată în plus, vicitimele comunismului şi tot poporul român.

Fericirea stă adesea într-un biscuit

Un personaj din Planuri de viaţă spune că fericirea stă adesea într-un biscuit. Acum, când scriu alt roman, dau din nou peste un personaj care zice că fericirea lui stă în faptul că încă poate respira, chiar și așa, pe un pat de sanatoriu. Ar fi cazul să reflectez și eu mai mult, poate, la lucrurile astea, să încep să învăț de la personajele mele. Azi, de ziua mea, ar putea fi un moment chiar potrivit pentru asta.

Când am citit acum vreo zece ani despre Thomas Mann că a scris toată viaţa cel puţin două pagini pe zi...

Când am citit acum vreo zece ani despre Thomas Mann că a scris toată viaţa cel puţin două pagini pe zi, absolut în fiecare zi, chiar şi în zilele lui aniversare, am înţeles că eram departe de ceea ce trebuie să fie un scriitor. Totuşi, de atunci am încercat mereu să recuperez, să urmez cât de cât un astfel de program, să mă apropii măcar de el. Nu-mi reuşeşte întotdeauna, dar ştiu că azi, în zi aniversară, la 48 de ani, am izbutit fără dubii. M-am trezit dis-de-dimineaţă şi scriu la roman.

Isprava aceasta de a fi găsit resursele pentru un alt roman

Recitirea unei părţi importante din manuscriul romanului - de la patru, când era beznă afară, până acum la opt, când e ziuă - îmi dă motive să mă privesc pe mine însumi cu mai mare îngăduinţă şi să mă uit mai încrezător înainte, pentru că prin aducerea aproape de capăt a acestei cărţi simt că sunt în stare să scriu roman, că "Planuri de viaţă" nu a fost o întâmplare şi că de acum încolo vor mai urma şi altele, aşa cum mi-am dorit şi am visat încă din anii în care poezia îmi ocupa toată inima şi toată mintea, tot arsenalul de emoţii, întreaga viaţă. Isprava aceasta de a fi găsit resursele pentru un alt roman (încă nu m-am hotărât asupra titlului!), mă face să plutesc pe deasupra micilor sâcâieli ale vieţii de zi cu zi. Doar câteva runde de lecturi mai sunt (ultimele trei capitole) şi totul va fi clarificat mai bine. Nu spun încheiat, nu, nu încă, pentru că nu se ştie ce mai poate apărea, vreo idee de adăugire sau de schimbare, poate un capitol în plus. Cred însă că sunt pe drumul cel bun.

Lectura paginilor din urmă ale romanului

La patru dimineaţa, când e linişte deplină, lectura paginilor din urmă ale romanului îmi pare un act conspirativ, o activitate secretă prin care le pregătesc oamenilor o surpriză. Re-lectura, adăugirile, tăieturile, corecturile devin operaţiuni minuţioase şi extrem de precise prin care parcă aş pune la cale o revoluţie. Încerc să alung aceste gânduri ca să pot înainta, însă lucrurile nu sunt la fel de uşoare pe cât par, pentru că totul se amestecă, situaţia mea cu situaţiile din carte, gândurile, simţămintele şi amintirile mele cu acelea ale personajelor. Totul. Nici nu este foarte rău aşa, la urma urmelor. În fond, ar fi cazul să nu mă mai opun cu atâta îndărătnicie mecanismelor naturale ale imaginaţiei doar pentru că mi-am pus în cap să nu ies din cadrele realismului. "Ieşirile" din aceste cadre pe seama fanteziei - observ acum, aşa cum ştiam - pot înaripa întreaga poveste, o pot face să se ridice în aer ca un dirijabil colorat şi suprarealist.