eseu apărut în revista Familia, noiembrie-decembrie 2013
Canonul literar impus de perioada comunistă încă
nu a fost clătinat suficient în cei 23 de ani de la mişcarea revoluţionară din
1989 încât imaginea literaturii române de azi să nu mai necesite retuşuri
importante. E chiar departe de această prefacere. Terenul este nesigur şi se mişcă
în funcţie de puţinele seisme socio-politice, nici acestea foarte adânci. Încercări
au tot apărut, susţinute de libertatea de expresie şi de elanul unor voci
animate de romanticul simţământ al dreptăţii, dar ele nu au reuşit decât să pornească
nişte certuri banale, să stârnească şi mai mult nişte orgolii intensiv susţinute
până atunci cu perfuzii de promovare, să plutească deasupra mereu animatelor mese
de biliard ale vieţii noastre literare, pe care bilele estetice, morale şi etice se lovesc între ele mai haotic
decât în experimentul brownian.
Nu este vorba neapărat despre clătinarea canonului
în aşa fel încât să fie înlocuiţi unii autori cu alţii, cum se teme
establishment-ul literar de la noi, ci să fie adăugaţi şi acei „alţii”, pe care
critica oficială de până acum (există şi aşa ceva) a refuzat sau a fost
incapabilă să-i vadă în lumină, lucru care ar îmbogăţi şi diversifica, evident,
albia acestui canon şi aşa chinuit-canonit. Apoi ar mai fi vorba să fie puşi la
razele Röngen ale spiritului critic adevărat acei „unii”, cărora li se văd deja,
de la distanţă, prin operele scăpate, vezi bine, de sub cenzura fioroasă,
petele ideologice, rămase chiar şi după spălările critic-eseistice post-revoluţionare.
Chiar şi aşa, rezistenţa la schimbare a acestui canon se vede şi din modul
nervos în care unii protagonişti urmăresc orice intenţie de uzurpare a lucrurilor
pe care credeau că le-au fixat pentru vecie. M-a amuzat când după ce am spus
odată, intenţionat-exagerat, pe la începutul anilor nouăzeci, că nici nu ar mai
trebui să ne batem capul cu multe din operele perioadei comuniste decât cel
mult din interes socio-istoric, pentru că ar fi ca şi cum le-am conferi pe
nedrept pentru a doua oară legitimitate, cel mai important hebdomadar literar a
şi reacţionat atunci printr-o punere la punct indignată.
Rezistenţa la schimbare a canonului literar se
sprijină încă pe rezistenţa sistemului comunisto-securist. Frica de
marginalizare şi uitare a unor scriitori şi critici care au săpat până acum cu
trudă prin tranşeele (vorba unui tânăr critic care s-a pornit temerar şi
eficient să descrie acest peisaj belicos) unei literaturi aservite ideologic
sau, în cel mai bun caz, a unei literaturi „şopârlite”, este frica de ieşire
din albia dirijată a canonului. Listele, selecţiile şi pomelnicele (aceleaşi,
cu mici variaţii) scoase mereu din aceleaşi sertare sunt semnul acestei nelinişti.
Se forţează receptarea prezentului pentru a amâna sau a preveni catastrofa de
neadmis a scoaterii pe maluri, a căderii din bărci.
Celorlalţi, încă rătăciţi pe aceste maluri „sauvage”
ale anemicului şuvoi canonic, naivi adesea sau pur şi simplu curaţi la suflet,
nu le mai rămâne decât să mizeze, înduioşător şi utopic, pe cam singurul
refugiu rămas la îndemână: posteritatea. Posteritatea este întotdeauna dreaptă
şi reparatorie, niciodată ingrată. Posteritatea este o consolare ieftină şi
fără obligaţii din partea celui care se încrede în ea. Uneori e suficient şi
atât, omeneşte, pentru conturarea, în oglinda propriei utopii, a unui destin perfect
de scriitor. În definitiv, suferinţelor din frustrare şi marginalizare trebuie
să li se pună capăt în vreun fel. Dacă nu cumva pot fi înlocuite cu acţiunea
individuală: scrisul în altă limbă, contactul cu lumea, publicarea în alte
zări, emigrarea.
Pare să bântuie – fie în tabăra favoriţilor şi
beneficiarilor, fie în cea a marginalizaţilor – o grijă cam excesivă, totuşi,
pentru canon, când prima temere a unui scriitor ar trebui să fie, fireşte,
calitatea scrisului său. Tot aşa cum nici premiile nu ar trebui să fie între priorităţile
sale. Recent, un scriitor britanic, foarte relaxat în privinţa succesului
literar, aşa cum sunt mulţi în Vest, îmi spunea că i se pare că însuşi Premiul
Nobel îl primesc numai cei care nu se gândesc la el. O fi având dreptate, nu
spun nu, dar nici ignorarea completă, pe de altă parte, a mişcărilor din
mediile literare nu este recomandabilă. În special în România, aş zice, aici unde
totul este deformat de reminiscenţele unui politici de bifare de activităţi, în
care persoana scriitorului e atât de puţin importantă încât ar putea fi, la o
adică, înlocuită, la evenimente, cu orice om de pe stradă, numai evenimentul să
iasă. Situaţia e cam descurajantă şi invită la resemnare. Totuşi, tentaţiile scriitorului
nostru de a se raporta la mediile literare în care trăieşte (cu defectele şi
problemele lor) sunt arma cea mai la îndemână împotriva sentimentului că
lucrurile nedrepte reuşesc să învingă în lupta lor cu lucrurile drepte, că, invers
faţă de cum se întâmplă în poveşti, răul cel rău învinge binele, că situaţia aceasta
va împinge în cele din urmă scrierile sale dragi – cele în care şi-a pus toate
speranţele şi toate frământările şi pentru care şi-a cheltuit o parte
importantă din viaţă – înspre o inconfortabilă şi fatală margine a uitării pe
care se ştie că nimeni şi nimic nu o mai poate ameliora.
Probabil că mai înainte de a vedea în ce fel de
lume literară se mişcă, scriitorul român ar trebui să vadă cum arată lumea
propriu-zisă în care trăieşte, societatea, ţara, spaţiul cultural, oamenii. Acesta
este şi argumentul simplu pentru coborârea din „turn” şi pentru implicare. Privirea
dincolo de gardurile confreriilor literare pentru a vedea o parte din cauzele
situaţiei lui de trăgător de targă pe uscat ar fi recomandabilă. Nu se poate
întîmpla nimic bun în planul vieţii literare într-o lume coruptă, distorsionată
valoric, copleşită de şmecheri şi mafioţi. Poate că dacă ne-am concentra mai
mult asupra nedreptăţilor din societate în general şi ne-am implica mai mult în
rezolvarea lor, altfel ar sta lucrurile şi în privinţa climatului literar.
Cu alte cuvinte, felul în care arată lumea
literară (inclusiv canonul literar) va depinde mereu de felul în care arată
societatea. Aceasta nu contrazice teoriile care susţin rolul declanşator al
elitelor în schimbările sociale, ci particularizează mai curând ceea ce în
România, probabil şi în alte spaţii, se întâmplă cu scriitorii şi lumea lor
specifică, cu mişcarea literară în interiorul şi în afara canonului, cu
asumarea sau ne-asumarea rolului lor în provocarea schimbărilor.
Care ar fi soluţia? Fireşte că spiritul critic ar
fi esenţial în această poveste deja învechită, însă iarăşi, din păcate, nici
atunci când apare, mai rar, spiritul critic nu prea funcţionează în mediile noastre
literare. Sau, mai rău şi mai aproape de adevăr, atunci când avem norocul să
existe, spiritul critic este înăbuşit, descurajat, intimidat, pus la punct sau
la colţ de un fel de comandamente care par – şi acest amănunt este cu adevărat
supărător – să vină, fără să fie neapărat conspirative, din zonele
extra-literare. Şi aceasta pentru că mai înainte de schimbarea-îmbogăţirea
canonului, necesară astăzi, este nevoie de schimbarea politică reală, de
substanţă în societate.
Canonul de azi este construit, fabricat în bună
parte, ajustat artificial. În perspectiva oficială, mari scriitori în
literatura română contemporană nu trebuie să fie decât unul sau doi într-o
generaţie, cel mult câţiva număraţi pe degetele de la o mână, ceea ce înseamnă,
automat, că numai aceştia au dreptul la penibilele plimbări cultural-literare
fără miză, la traduceri pe bani publici (câte zece pentru acelaşi autor, în
timp ce alţii sunt lăsaţi să viseze mai departe), la prezentări, lansări etc., ceea
ce devine apoi, în stilul cinic cunoscut, argument nou-nouţ pentru noi
promovări şi relansări, nişte sforţări de ieşire pe căi nenaturale, în fapt, pe
piaţa europeană şi mondială a cărţii. „Cu cine să ieşim în străinătate dacă nu
cu cei deja traduşi?”, spun cu seninătate prefăcută oamenii sistemului.
Varianta încercării şi cu alţii nu intră în calculele lor. Lasă că nici să
aştepţi ca prin aceste mijloace anapoda ale lor să atragi atenţia vreunei edituri
străine nu este chiar înţelept, pentru că ieşirea firească ar fi să stârnim
interesul editorilor adevăraţi prin valoarea literară şi prin comunicare
directă cu ei.
Fără să urzească neapărat acţiuni
conspirativ-premeditate în zona literară, cultivând totuşi nişte centre de
putere influente, sistemul ilegitim şi evident anti-naţional care a reuşit să
se menţină pe poziţie şi după 1989 nu agrează diversitatea în acest spaţiu şi aşa
greu de controlat. Câţiva scriitori cuminţi, la locul lor, „de-ai noştri” sunt
suficienţi pentru el. Ca să pătrunzi – din
poziţia de autor neafiliat vreunei grupări şi având mereu spiritul critic la
purtător, adică comportându-te normal – la
nivelul de recunoaştere al celor de la vârful sistemului (pentru că ai nevoie,
ca autor, să ajungi, totuşi, pe piaţa literară, la cititori, iar drumul până
acolo trece, cel mai adesea, tehnic, şi prin „aprobările” lor neştiute), trebuie
să duci o luptă inegală, consumatoare de timp şi energie, o bătălie de uzură. Dacă
ţi-o asumi şi eşti rezistent la frustrare, e bine. Dacă nu, ai de suferit. Probabil
că aceasta este şi singura atitudine sănătoasă: suferinţa în tăcere şi munca
tenace. Nu vrei şi nu aştepţi nimic de la ei, dar îţi vei cere drepturile, îi
vei critica liber şi îţi vei găsi drumul tău. Demnitatea este importantă în
această ecuaţie şi o miză câştigătoare pe termen lung.
Este util de observat că în timp ce în Germania
avem cincizeci de scriitori contemporani mari, cu cărţi în librării, cu
interviuri şi întâlniri publice permanente, noi ne învârtim de douăzeci de ani
în jurul aceloraşi două-trei nume, cu unele mici variaţii destinate galeriei. Fenomenul
este de o actualitate lipsită de dubii. Partea bună este că între timp au mai
apărut şi unele eforturi ale câtorva edituri particulare înspre diversificarea
peisajului literar, ceea ce mai oferă un pic de consolare şi speranţă. Nici
acestea însă nu sunt suficiente, câtă vreme critica literară nu-şi reia rolul
de selecţie a valorilor (dacă l-a avut vreodată cu adevărat), nu iese din ipostaza
de advertising & promotion pentru o anumită casă editorială sau un anumit grup
şi dacă va ignora conexiunile social-politice-biografice pretinzând, cam
ipocrit, interes exclusiv pentru estetic.
Pentru o astfel de critică literară este nevoie însă
de oameni de caracter. Din păcate, caracterul nu se găseşte pe toate drumurile.
Caracterul se moşteneşte şi se educă. Nu se poate cumpăra sau împrumuta. Având însă
în vedere avatarurile şi presiunile la care tocmai caracterul a fost supus în
comunism şi în post-comunism, sunt slabe şanse să apară acum un curent puternic
anti-sistem în literatura română. Voci izolate vor fi mereu, dar fiind aşa, disparate,
va fi greu să se coaguleze ceva în acest sens. Ar fi nevoie, ca şi în politică,
de o generaţie literară care să ia totul de la zero, care să facă regulile
jocului după criteriile normale ale recunoaşterii valorilor autentice şi care
să iubească pur şi simplu literatura. Generaţia aceasta născută imediat după
1989 pare să întrunească unele calităţi în acest sens, dar a picat din păcate şi
ea în plin fenomen de scădere îngrijorătoare a interesului public pentru
literatură. De aceea, atât mizele, cât şi datele problemei se schimbă. Ei vor
încerca. Aşa este în firea lucrurilor. Pentru că un poet, un scriitor sau un critic
care nu-şi doreşte, mărturisit sau nu, să încerce măcar probarea la suprafaţă a
rezistenţei canonului literar al timpului său trebuie să se întrebe serios ce
înseamnă de fapt scrisul în viaţa lui. Nici nu contează dacă reuşeşte, dar e
important să încerce.
Canonul literar românesc este şubred în interior,
fardat la suprafaţă, ţinut „alive” de toate interesele ideologice şi de altă
natură, oricum mai mereu extra-literare, care se reactiveză din drojdia
comunistă neînlăturată la momentul oportun. Altfel nu se poate explica, de
exemplu, cum un mare scriitor precum Paul Goma este ţinut în afară, la distanţă
de acest canon, prin bolgiile Internetului, pe malurile acestui tulbure şi cam bolnav
şuvoi canonic de care părem să ne bucurăm toţi ca de o moştenire picată din
senin de la o rudă căreia – deşi o uram, pentru că ne-a făcut cândva mult rău
– suntem acum dispuşi să-i găsim şi părţile bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu