Când scrii, e bine să nu te crezi prea scriitor

Când scrii un roman este important să nu pierzi legăturile cu viaţa ta de zi cu zi. Poate părea ciudat, dar scrisul se poate înstrăina de tine la fel de mult cât te îndepărtezi tu de viaţă. Există un mecanism foarte bine pus la punct prin care viaţa îşi cere drepturile în orice situaţie. Altfel spus, atunci când scrii, e bine să nu te crezi prea scriitor şi nici să o faci pe scriitorul desenându-ţi o poză a neînţelesului, însinguratului, damnatului şi aşa mai departe.

Vara s-a dus

Cu Iuliana, ieri am urcat iar pe Ceahlău. Cu prietenii noştri Vasilica şi Sandu Diaconu împreună cu băiatul lor Rareş, şi cu alţi prieteni ai noştri, Mariana şi Mihai Radu. Vreme splendidă. Lumină blândă şi clară, pădurea desfrunzită. Am urcat pe un traseu dificil, nemarcat, pe la aşa-numitele "Zaruri", pe unde se spune că doar zece la sută dintre turişti urcă. A fost o vitejie. Ore întregi de urcuş abrupt, printre pietre şi stânci, peste trunchiuri de copaci căzuţi. Ne-am pornit pe la opt şi am ieşit sus, pe platou, în locul amenajat pentru corturi, pe la unu. Nu era nici un cort acolo. Vara s-a dus. Ne-am oprit pentru câteva clipe să mâncăm merişor, apoi am trecut pe lângă Cabana Dochia, animată la ora aceea, am traversat platoul cu muşchi moale şi iarbă mătăsoaosă şi uscată, printre jnepeni, şi am ajuns la mănăstrire, în partea cealaltă, unde ne-a fost şi masul, la mesele de lemn de lângă biserică. Ne-am întors apoi la cabană, unde ni se pregătiseră cafele. Plăcută privelişte se deschidea de pe terasa cabanei, peste munţi, până departe, până la Piatra Neamţ. Am vorbit, am spus glume, am râs. Coborârea am făcut-o pe la Lutul Roşu. Nu a fost uşor, pentru că frunzele ne făceau să alunecăm şi a trebuit să fim foarte atenţi. Jos, la poalele muntelui, în timp ce încă mai aveam de coborât, ne-a prins întunericul. Excelentă zi! Sandu a făcut şi poze. Mi-a trimis doar câteva, deocamdată.

 

 

O pagină

Dimineaţă de duminică începută ca de obicei la scris. Acasă. Soare cu dinţi tomnatici afară. Pagină de roman biruită. Da, numai o pagină, dar importantă pentru a putea merge mai departe. Încredere, curaj, speranţă.

Lansarea romanului "Planuri de viaţă" la Iaşi

Joi, 24 octombrie, la ora 17.00, vă aştept la Librăria „Orest Tafrali” (Corp A, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi), la lansarea romanului "Planuri de viaţă", apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom. 

Prezintă: criticul literar Bogdan Creţu

Evenimentul va avea loc în cadrul celei de-a V-a ediţii a Conferinţei Internaţionale de Psihologie Aplicată (ICAP) ce se va desfăşura la Iaşi în perioada 24-27 octombrie.

Revedere cu Ioan Es. Pop

Aseară, aici la Piatra Neamţ, revedere după mulţi ani cu poetul Ioan Es. Pop. Nu sunt dintre cei lesne dispuşi să atribuie superlative chiar oricărui produs al imaginaţiei sale poetice şi nici dintre cei care l-au consolat pentru "durerea" de a fi mărturisit colaborarea. Trebuie însă să recunosc că omul este special, iar poetul din el are substanţă. Discuţie plăcută, lămuritoare, relaxantă, umană şi perspectiva bună a unei comunicări mai strânse şi, poate, a prieteniei.

Mecanismul ciudat al evaziunii

Există o parte specială (plăcută, oricum) în chestiunile care privesc scrierea unui roman, dincolo de dificultăți: mecanismul ciudat al evaziunii. Cum să spun? Nu-mi place să evit realitatea, să mă refugiez în lumea mea interioară, pentru că "revenirile" sunt mai greu de suportat decât "plecările" și pentru că, în fond, nu am motive să fug de propria viață. Sunt mulțumit de viața mea așa cum este, cu părțile ei bune (suficient de adevărate încât să-mi găsesc ușor în ele curajul în unele momente de cădere) și cu acelea mai puțin bune. Asta îmi este limpede. Totuși, există ceva cu adevărat special în aventura tatonării unei lumi de roman, ceva ce obții aproape ca pe un premiu tocmai pentru decizia de a face pasul înspre ea. La ce mă gândesc? Ei bine, am în minte mecanismul acesta fascinant și paradoxal prin care, cu cât avansezi mai mult în scrierea romanului, practic în cunoașterea unei lumi exterioare ție, cu atât mai mult te cunoști pe tine însuți, cu atât mai mult afli despre tine lucruri pe care nu le știai. Este ca într-un joc în care interesul pentru altceva decât pentru propria persoană este răsplătit cu limpezirea ungherelor umbroase ale propriei persoane. Un lucru pe care îl primești ca bonus. Nu te așteptai la el, dar îl primești. Rămâi, altfel spus, și cu paginile și cu iluminarea interioară pe care nici măcar nu știai că ți-o dorești.

Demnitatea românilor nu a murit

Sunt încurajatoare protestele, ieșirile în stradă din ultimul timp ale românilor. Cu atât mai mult cu cât apatia și resemnarea păreau că puseseră stăpânire peste tot. Ele arată că demnitatea românilor nu a murit. Ele au o frumusețe morală care impune. Minciunile, manipulările, intimidările, reclamele deșănțate prin care autoritățile forțează lucrurile în favoarea unor interese străine și împotriva opiniei generale - atât în cazul manifestațiilor împotriva proiectului Roșia Montană, cât și în privința revoltei sătenilor din Pungești împotriva proiectului exploatării gazelor de șist - arată și mai limpede că statul român nu este interesat de ceea ce vor proprii lui cetățeni și este surd la doleanțele și durerile lor. Dată fiind această despărțire dintre autoritățile române și oamenii din România (a câta în ultimii șaizeci de ani?), aceste proteste sunt cu adevărat legitime și, poate, salvatoare.

În căutarea unei normalități care ți se refuză în propria țară

Scrierea romanului Planuri de viață mi-a oferit șansa de a pune în bagajul cu care mă mișc prin lumea aceasta a noastră, lângă substanța emoțională a zilelor de acum, și un pic din trecutul familial: anii de prizonierat sovietic din tinerețea tatălui meu, dificultățile care au venit imediat după întoarcerea lui miraculoasă acasă și întemeierea familiei, în fine, câte ceva din viața lagărului comunist care devenise atunci România. Mă gândeam, în timp ce scriam de zor în cuibul protector al rezidenței mele elvețiene din vara și toamna anului 2011, că totul în viață capătă sens numai dacă îți îndrepți puțin atenția și înspre istoria personală, adică înspre ceea ce - cu bune și cu rele - face din tine persoana care ești. Nu poți avea pretenția de a cuprinde și înțelege lumea mare dacă lumea ta interioară - cu trecutul, prezentul și tatonările lucrurilor care vor veni - nu reușește să capete un loc mai la lumină în frământările, planurile și speranțele tale curente. Și cu atât mai adevărat este acest mecanism simplu cu cât nu te afli acasă, ci ești rătăcitor prin țări străine, în căutarea unei normalități care ți se refuză în propria țară.

Încerc să trăiesc ceea ce am de trăit

Sunt tentat în ultimul timp să privesc întâmplările vieții ca pe niște pasaje de roman. Rezist binișor tentației, de fapt, și încerc să trăiesc ceea ce am de trăit, dar mereu un filtru literar modifică lucrurile, le "ficționalizează". Nu este vorba, cred, despre acel tip de deformare profesională pe care îl vedem uneori la psihologi, la medici sau la profesori, ci mai mult despre un fel de ochi al minţii care vede dincolo de aparențe și încearcă să extragă vreun înțeles sau vreun sens din orice. Scrisul - înțeleg aceasta mai bine pe măsură ce mă scufund mai mult în propriile scrieri - devine un instrument eficient prin care se poate ajunge la înțelegere, chiar dacă în mod ciudat intuiesc că la sfârșitul sfârșitului suplimentul de emoției și trăiere căpătat cu ajutorul lui nu-ți dă și sentimentul că deții ceva, ci mai mult că ai pierdut tot.

Două niminalizări şi un premiu la USR Iaşi

Volumul de poezie "Depresie" (Ed. Limes, 2012) a primit ieri, 4 octombrie 2013, la Iaşi, unul din premiile de poezie ale Uniunii Scriitorilor (filiala Iaşi), iar romanul (Ed. Polirom, 2012) a fost nominalizat.

Anchiloza mea sufletească din unele zile

Când scriu mai puţin decât de obicei, deşi respect, ca în fiecare dimineaţă, programul de lucru, nu înseamnă neapărat că nu am inspiraţie. Nu pot pretinde nici că aş avea, pentru că simt cu adevărat un gol în inimă pe care nu reuşesc să-l umplu nici cu aburii cafelei, nici cu ţigara pe care mi-o permit la lucru. Sincopa poate fi de la povestea sau situaţia pe care o am sub observaţie, care ajunge la un moment dat într-un pasaj al ei greu de trecut. Nu este un prag care ţine de stil, ci mai mult o dificultate a ei de a se prezenta cu naturaleţe, ceea ce ţine, bineînţeles, şi de anchiloza mea sufletească din unele zile. Când păţeam asta în timp ce scriam Planuri de viață, ieşeam repede în micul orăşel elveţian în care sălăşluiam ca "writer-in-residence", dădeam o raită pe străzile lui vechi, apoi reveneam şi, ca prin minune, povestea se limpezea. Acum, aici acasă, nu-mi rămâne decât să plec la serviciu (e şi timpul) şi să sper că deseară (sau mâine devreme, când voi reveni iar la paginile în lucru) voi dezlega misterul şi voi putea merge înainte. Şi e minunat că există întotdeauna - fie în lume, fie acasă - o cale de a ieşi din impas.

O cafea dimineaţa şi o stare bună sufletească

Am început un alt roman, dar lucrez şi la îmbunătăţirea celui pe care l-am încheiat acum câteva săptămâni şi pe care îl voi preda editurii, conform unei înţelegeri, anul viitor. Dacă romanul abia pornit e vioi, plin de energie şi elan, cu mult chef de viaţă, ca un tânăr, cel care se află acum la revizuiri şi corecturi se arată calm, echilibrat, oarecum sigur pe el, deşi uşor sceptic, ca un bătrân. Cât despre mine, având şi Planuri de viață (pagină facebook; citiți, comentați, dați like!) pe drumul lui de mai bine de un an, încerc să fac faţă situaţiei. Nici nu e prea greu. O cafea dimineaţa şi o stare bună sufletească îmi sunt de ajuns.

Scrisul devine din ce în ce mai mult o muncă eroică în țara noastră

Scrisul devine din ce în ce mai mult o muncă eroică în țara noastră, pentru că este făcută împotriva trend-ului demoralizant, împotriva climatului descurajant. Editorul din România și, firește, împreună cu el, scriitorul din România se luptă cu o piață din ce în ce mai restrânsă de cumpărători și cititori de carte, pentru că nimeni nu se mai uită la ce se întâmplă în școală (unde nici măcar profesorii de română nu mai vorbesc despre citit și nu există obiceiul invitării scriitorilor pentru dialogul necesar cu elevii), pentru că televiziunile manelizează populația, pentru că scriitorii români nu sunt cultivați în media, pentru că bibliotecarii achiziționează cu precădere traduceri și foarte puțină literatură română contemporană, pentru că librarii nu-și cultivă nici măcar autorii mai răsăriți din orașele lor, pentru că până și acei puțini cititori de la noi au prejudecata că literatura română ar fi de rangul al doilea, pentru că lucrurile din zona aceasta se pare că au luat-o binișor la vale. Din cât se vede, abia acum scrisul de amorul artei își găsește sensul și rațiunea.

La un ceas la care lumea nu s-a trezit încă

La 4,30 e întuneric deplin afară. Scriu două rânduri aici înainte de a trece la roman. Prin asta îmi fac încălzirea, chiar aşa, ca un atlet înainte de cursă. Apropo, extrem de pasionantă confesiunea detaşată din "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" a lui Murakami, citită zilele trecute... Am un sentiment ciudat de uşoară vinovăţie că la un ceas la care lumea nu s-a trezit încă eu trezesc lumea din cartea în lucru, deşi această lume din carte este deja obişnuită cu aceste matinale înviorări ale mele. În timp ce scriu, mă uit din când în când la geam aşteptând să se lumineze de ziuă, ca şi cum aş aştepta să mi se deschidă căi şi cărări, drumuri adevărate, un plus de înţelegere, pentru situaţiile şi personajele din carte. Iar lumina se insinuează greu, încet, parcă trebuind să dea la o parte nişte obstacole, aşa cum şi eu, ca să mă clarific, trebuie să re-intru în atmosferă, să fac drumul înapoi în paginile din urmă, să nu mai fiu eu însumi pentru câteva ore, până când trebuie să plec la serviciu şi să cobor iar în realitatea reală.

"Este o epocă de jaf al resurselor ţării sub protecţia şi oblăduirea politicienilor."

Scriitori împotriva proiectului Roşia Montană, pe HYPERLITERATURA, într-o anchetă izbutită realizată de Tibi Oprea. Iată răspunsul meu:

România nu a avut o viaţă aşezată în ultimii şaptezeci de ani, se ştie, dar este evident că regimul acesta al tranziţiei spre nicăieri de după 1989 s-a aşezat temeinic pe furat, pe furat în interese individuale şi în interese străine statului român, iar aceasta este caracteristica lui definitorie. Şi fură de douăzeci şi trei de ani, constant, fără umbră de ezitare şi mai ales fără să fie împiedicat în vreun fel, uneori chiar cu sprijinul nostru electoral, oricum profitând de lipsa noastră de reacţie. Astfel, pădurile sunt tăiate şi duse peste graniţe, iar în urmă rămân inundaţiile şi seceta. Astfel, rezervele de petrol şi gazele sunt preluate aproape pe ascuns de firme străine, iar noi ne trezim fără niciun control asupra lor. Industria, aşa cum era, a fost tăiată bucată cu bucată şi vândută ca fier vechi, fără să se construiască nimic în loc, fără vreun plan de re-industrializare, iar românii, rămaşi fără locuri de muncă, şi-au luat lumea în cap, lăsând în urmă, de izbelişte, familiile, copiii. Au devenit vizibile, mai nou, şi nişte eforturi de înstrăinare a hidrocentralelor, iar terenurile agricole sunt vândute, se pare, la fel, cu clauze deloc în avantajul României şi oricum împotriva intereselor ţăranilor.

Condiţia precară a scriitorului

SCRIITORUL, UN SUPRAVIEŢUITOR!?

Condiţia scriitorului român, azi (dezbatere, confesiuni, motivaţii)

Răspunsurile la ancheta „Condiţia scriitorului român azi” au apărut în revista Steaua (iulie-august 2013). Au participat: andrei codrescu, Radu Pavel Gheo, Norman Manea, T. O. Bobe, Radu Aldulescu, D. Ţepeneag, Ana Blandiana, Răzvan Ţupa, Andra Rotaru, Liviu Antonesei, Adriana Babeţi, Dmitri Miticov, Laura Pavel, Răzvan Petrescu, Vasile Baghiu, Ovidiu Pecican, Ion Pop, Gheorghe Schwartz, Dan-Liviu Boeriu, Adrian Jicu, Radu Vancu, Mihai Ignat, Ruxandra Cesereanu

Iată răspunsul meu.

Condiţia scriitorului în general nu este deloc bună în România. Se vede cu ochiul liber, iar cei mai mulţi scriitori o ştiu. Doar câţiva dintre ei nu au motive să se plângă pe acest subiect, anume aceia care sunt într-un continuu compromis cu Puterea (indiferent de culoarea ei) şi cu principiile etice. Aflaţi mereu în graţiile mai-marilor zilei, ale sistemului, ei sunt abonaţii la premii, burse, traduceri, sinecuri, călătorii şi privilegii de tot felul. Unii sunt atât de „utili” încât îi găseşti în poziţii importante peste tot, la mai multe instituţii culturale deodată, ca şi cum lumea literară se termină cu ei, iar România nu mai are oameni de valoare.

Ceilalţi, nesupuşi, neînregimentaţi, neconvinşi sau pur şi simplu normali, majoritatea, trăiesc condiţia marginalităţii cu tot ce presupune ea: scriu texte la reviste şi nu primesc niciun ban, nu au acces la edituri chiar dacă scriu uneori mai bine decât privilegiaţii, sunt ignoraţi de critica literară (lipsită în general de spirit critic şi de dragoste pentru literatură, mânată în luptă de interese de găşti şi bisericuţe, fără simţul valorii şi uşor de manipulat de „trend”-uri şi „teme” impuse), sunt omişi din antologiile, clasamentele şi listele oficiale, în sfârşit, sunt daţi la o parte.

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”

„Viaţa unui om este mai presus de orice tip de artă.”

interviu realizat de Constantin Piştea

 interviul a fost postat pe Blogul lui Constantin Piştea şi în revista Observatorul militar (11-17 septembrie 2013) 

Domnule Baghiu, v-aţi făcut cunoscut mai întâi ca poet. Aţi propus chiar şi un concept, sub formă de manifest, o orientare nouă în poezie, pe care aţi numit-o „himerism”. Ce se dorea acest concept şi de ce aţi simţit nevoia lui?

„Himerismul” se dorea mai întâi o glosă teoretică la poemele pe care le scrisesem şi pe care le simţeam – prin evaziunea lor geografică şi temporală şi prin maladivul sanatorial – diferite de acelea care se scriau atunci, dar era, în fond, o reacţie (altfel, declarată chiar în primul manifest din 1998) la ubicuitatea inconsistentă şi dominatoare a paradigmei postmoderniste. În 1988, cu un an aşadar înainte de Revoluţie, când am scris primele poeme în care „călătoream”, în maniera aceasta himeristă, peste graniţe, adică fără paşaport şi fără să-mi pese de comunismul din jur (chiar dacă totul se întâmpla numai în imaginarul poetic), lumea literară era suprasaturată de ironie de dragul ironiei, de intertextualitate şi alte poveşti textualiste. Eu scriam din perspectiva unui om care trăia într-un sanatoriu şi făcea incursiuni prin lume cu aerul cel mai nonşalant posibil. Practic, nu eram pe aceeaşi lungime de undă cu generaţia mea şi nu este nici o umbră de orgoliu în această constatare. Este doar consemnarea unei situaţii pe care am trăit-o. Am simţit nevoia acestui concept pentru că voiam să subliniez diferenţa şi pentru că voiam să ofer lumii literare o perspectivă diferită de paradigma oficială. Postmodernismul era paradigma oficială, acceptată din cât se părea şi de sistem, pentru că nu îngăduia diferenţa. Toţi erau postmodernişti, iar acesta este încă un motiv pentru care am încercat breşa „himeristă”.

Aţi publicat poezie până într-un punct, în care aţi pătruns pe piaţa literară cu un volum de proză scurtă. Ulterior, v-au apărut două romane şi se pare că v-aţi orientat către proză. Ce se întâmplă cu poezia? De ce această schimbare? Este o schimbare profundă sau numai aparentă, numai faţă de public?

Proza exercită o atracţie la fel de puternică asupra mea precum poezia. Prozele scurte din „Punctul de plecare” (Compania, 2004) sunt primele mele tatonări ale prozei realist-existenţiale şi autoficţionale, după ce scrisesem romanul „Ospiciul”, care avea să apără doi ani mai târziu la Editura Vinea, un roman mai îndatorat poeziei, ca stil şi substanţă. Acele povestiri rupte dintr-o realitate trăită au pregătit într-un fel romanul autobiografic „Planuri de viaţă” (Polirom, 2012), scris în totalitate în străinătate, dar şi pe acesta pe care încă îl am în lucru, căruia nu i-am găsit încă titlu şi care va apărea, se pare, anul viitor. Poezia nu a ieşit, totuşi, din atenţia mea în tot acest timp, pentru că în 2008 am publicat volumul de poeme „Cât de departe am mers”, iar în 2012 volumul „Depresie”, ambele la Editura Limes. Schimbarea, dacă avem de a face cu o schimbare, constă mai mult poate în raportarea mea de acum (diferită faţă de altădată) la scris. Privesc cu un ochi mai profesionist relaţia mea cu scrisul, mai tehnic, mai organizat. Proza impune profesionalizarea, disciplinarea, programul.

Deodată, nu mai ai nevoie de imaginaţie, talent şi creativitate, ci de atenţie, simţ al frazei şi al limbii, rezistenţă fizică, răbdare, motivaţie.

De dimineaţă, cum mi-e obiceiul, înainte de a se lumina de ziuă, trec obligat-forţat la romanul meu, mă instalez la masa din bucătărie ca să nu trezesc toată casa, mă aşez la lucru cu o mină serioasă de care încă nu îndrăznesc să râd (ca să nu mă cuprindă renunţarea), apoi îmi dau seama - din nou, ca de atâtea ori - că am devenit un meşteşugar al scrisului, că nu mai sunt scriitorul care se avântă în uitare de sine în teritoriile cărţii sale (aşa cum am fost cât am scris textul propriu-zis), ci un meseriaş care finisează, şlefuieşte. Sunt în acest stadiu cu romanul la care lucrez de ceva vreme. E limpede, primul draft al unui roman este baza de la care porneşti, lucrul cel mai important în această muncă de construire a unei lumi funcţionale prin ea însăşi, dar de aici mai este cale lungă până la final. Revizuirile, adăugirile, corecturile, toate urmează să fie făcute nu numai o singură dată. În acest fel, într-o manieră foarte subtilă, arta literară devine o simplă meserie. Deodată, nu mai ai nevoie de imaginaţie, talent şi creativitate, ci de atenţie, simţ al frazei şi al limbii, rezistenţă fizică, răbdare, motivaţie. Asta e partea "de meserie" (vorba lui Eminescu) căreia trebuie să fii pregătit să-i faci faţă. De fapt, este proba adevărată pentru un scriitor de roman. Dacă o treci, lucrurile au şansa să se limpezească întocmai ca lumina de la fereastra bucătăriei mele.

Pornirea autodistructivă caracteristică scriitorilor de a dramatiza tot ce ține de scris

Deși am avut și am pentru scris o atracție nemăsurată, scrisul nu a reușit să devină, din fericire, urgența numărul unu a vieții mele. El încearcă asta prin toate mijloacele, dar familia, prietenii, viața, felul în care văd eu lucrurile i-o iau mereu înainte. Sunt mulțumit că reușesc să țin la distanță (uneori doar printr-o privire ironică) pornirea autodistructivă caracteristică scriitorilor de a dramatiza tot ce ține de scris, de "pagina albă", de "avatarurile creației", pentru că simt că aceasta e singura cale prin care pot evita falsificarea scrisului însuși și a vieții pe care o trăiesc. Autodamnarea și refugiul în rama fals romantică a "neînțelesului de către contemporani" sunt pentru un scriitor moduri de a se amăgi pe sine și de a-i amăgi pe ceilalți, sunt eschive de la confruntarea cu limitele proprii și ale lumii noastre, un fel de "avoidance strategy" care încearcă să ascundă, poate, epuizarea resurselor creatoare și, până la urmă, conștiința dureroasă a ratării.

Lumea din roman, o lume din lumea noastră

Îmi scot din minte, în fiecare dimineaţă când mă aşez la scris, la scrisul la roman, toate dificultăţile care ar putea apărea ca să mă împiedice să merg mai departe, care să mă demotiveze şi să mă scoată din joc. Le cunosc, ştiu că vor apărea, dar le ignor. Pur şi simplu le alung din minte de fiecare dată când vin. Nu ţin cont de ele. Aşa reuşesc să adaug în fiecare zi paginile pe seama cărora lumea din roman devine şi ea o lume din lumea noastră.