Anchiloza mea sufletească din unele zile

Când scriu mai puţin decât de obicei, deşi respect, ca în fiecare dimineaţă, programul de lucru, nu înseamnă neapărat că nu am inspiraţie. Nu pot pretinde nici că aş avea, pentru că simt cu adevărat un gol în inimă pe care nu reuşesc să-l umplu nici cu aburii cafelei, nici cu ţigara pe care mi-o permit la lucru. Sincopa poate fi de la povestea sau situaţia pe care o am sub observaţie, care ajunge la un moment dat într-un pasaj al ei greu de trecut. Nu este un prag care ţine de stil, ci mai mult o dificultate a ei de a se prezenta cu naturaleţe, ceea ce ţine, bineînţeles, şi de anchiloza mea sufletească din unele zile. Când păţeam asta în timp ce scriam Planuri de viață, ieşeam repede în micul orăşel elveţian în care sălăşluiam ca "writer-in-residence", dădeam o raită pe străzile lui vechi, apoi reveneam şi, ca prin minune, povestea se limpezea. Acum, aici acasă, nu-mi rămâne decât să plec la serviciu (e şi timpul) şi să sper că deseară (sau mâine devreme, când voi reveni iar la paginile în lucru) voi dezlega misterul şi voi putea merge înainte. Şi e minunat că există întotdeauna - fie în lume, fie acasă - o cale de a ieşi din impas.