Mecanismul ciudat al evaziunii

Există o parte specială (plăcută, oricum) în chestiunile care privesc scrierea unui roman, dincolo de dificultăți: mecanismul ciudat al evaziunii. Cum să spun? Nu-mi place să evit realitatea, să mă refugiez în lumea mea interioară, pentru că "revenirile" sunt mai greu de suportat decât "plecările" și pentru că, în fond, nu am motive să fug de propria viață. Sunt mulțumit de viața mea așa cum este, cu părțile ei bune (suficient de adevărate încât să-mi găsesc ușor în ele curajul în unele momente de cădere) și cu acelea mai puțin bune. Asta îmi este limpede. Totuși, există ceva cu adevărat special în aventura tatonării unei lumi de roman, ceva ce obții aproape ca pe un premiu tocmai pentru decizia de a face pasul înspre ea. La ce mă gândesc? Ei bine, am în minte mecanismul acesta fascinant și paradoxal prin care, cu cât avansezi mai mult în scrierea romanului, practic în cunoașterea unei lumi exterioare ție, cu atât mai mult te cunoști pe tine însuți, cu atât mai mult afli despre tine lucruri pe care nu le știai. Este ca într-un joc în care interesul pentru altceva decât pentru propria persoană este răsplătit cu limpezirea ungherelor umbroase ale propriei persoane. Un lucru pe care îl primești ca bonus. Nu te așteptai la el, dar îl primești. Rămâi, altfel spus, și cu paginile și cu iluminarea interioară pe care nici măcar nu știai că ți-o dorești.