Frigul de afară din aceste zile îmi aminteşte de timpul petrecut la Viena, în ianuarie şi februarie 2006. Cu un ghid în rucsac, ieşeam înspre Landstraße-Hauptstraße, printre clădirile înalte, solide, pe o scurtătură pe care o descoperisem încă din prima zi, prin gerul ceţos de ianuarie, printre austriecii de treabă, până înspre metroul de pe strada făcută din două străzi. Îmi amintesc că nu era deloc confortabil să te plimbi, dar eu eram hotărât să mă bucur de decorul Vienei cât mai mult posibil, aşa că mă îmbrăcam bine şi ajungeam întotdeauna până la catedrala Sfântul Ştefan, apoi mai departe, până la Dunăre, singur, cu gândurile mele, cu nişte versuri care îmi răsunau în suflet, uşor mirat că plimbarea era a mea şi nu a personajului meu Himerus Alter, că Viena nu mai era un topos din poeme, ci un loc cu străzi, clădiri, grădini, zgomote şi mirosuri adevărate.

Bucur Demetrian despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Poezia între Mozart şi Goethe
de Bucur Demetrian

în "Ramuri", Nr. 12 (1110), decembrie 2008, pag. 5

Scrisul înseamnă pentru Vasile Baghiu o îndeletnicire ca oricare alta, puţin anacronică, ferită de iluzii, incapabilă să treacă dincolo, în depărtări himerice. Volumul său, „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), conţine o privire ironică asupra aşa-ziselor tehnici poetice sau stări poetice generatoare de metafore textuale. Poetul are încredere în acel punct originar, despodobit, când cuvintele ignoră veşmântul de carnaval al metaforei. Nu vom descoperi limbajul unui artizan în versurile lui Vasile Baghiu, cu dantelării de imagini, şi nici o ipostază vizionară a poetului întemeietor de spaţii nebătătorite. Poetul practică un sistem de comunicare bazat pe reticenţă, pe neîncredere în gestul temerar. Aflat „la limită”, între două stări interioare care pun în mişcare actul poetic („deznădejde nefondată” şi „optimism rupt de realitate”), poetul alege acea cale a înaintării circumspecte, pulverizând imaginarul într-o retorică a scepticismului biruitor: „şi apoi, ar fi mai bine/ să nu mergem prea departe” (Pe punctul de a strica poezia).

Sunt evidente negaţiile din primul vers al poemelor, semn al neîncrederii, al blândei împotriviri în faţa existentului tentacular şi imund. Poetul este un Candid, o fiinţă care se bucură de tot ceea ce vede în cea mai armonioasă dintre lumi. Puţini poeţi sunt atinşi de o stare de fericire în faţa unei rânduieli divine. Nu putem să nu ne aducem aminte versurile coşbuciene: „Aş vrea să plâng de fericit/ Că simt suflarea ta divină”. Iată cum tonul imnic se regăseşte la un poet care nu uită începutul, paradisul cuvintelor şi al bătăliilor egale ale inimii deschise spre univers. Dar acum, la Vasile Baghiu, scrisul are şi o dimensiune polemică, în turnul Babel al imaginilor minimaliste şi dezlânate, al clamărilor impudice sau apocaliptice, al generaţiilor care sparg totulaparent şi nu instaurează decât un strigăt prefăcut în cenuşă. Nici o pretenţie de înnoire nu întâlnim în limbajul maximei prudenţe a lui Vasile Baghiu, pentru care „totul este mai mult ca perfect”, poezia şi viaţa aflându-se în corespondenţă: „Nu, nu vreau să mă plâng deloc/ mai repede aş putea spune/ că sunt fericit,/ ca să nu mai adaug/ că banii nu sunt printre priorităţile/ vieţii mele”. Trăind „cea mai aventuroasă viaţă”, Vasile Baghiu renunţă la convenţii, respinge vechi teme (excesiva latură concentraţionară a universului): „Nu mai vreau să aud de comunism”, sau curajul călătoriei prin lumi inextricabile („...nu sunt atât de brav/ să merg prea departe”).

Poetul, cunoscător al limitelor sale, nu este un cuceritor de spaţii poetice, un descălecător întâmpinat cu ovaţii de vocile admiratorilor, dimpotrivă, este semenul retras printre cititori, neştiutor şi puţin curios să vadă spectacolul lumii acesteia: „Rămân în culise/ şi mă uit printr-o fantă a cortinei” (Reprezentaţie).

Puţini poeţi au curajul să privească din culise reprezentaţia cotidiană. Cei mai mulţi preferă scena, masca, jocul de lumini care schimbă fizionomia, decorul, veşmintele. Vasile baghiu nu merge aşa de departe. El călătoreşte, cunoaşte „un şir de bucurii mici”, vizitează casa lui Freud, îşi păstrează echilibrul, nu-şi iese din carapace. El ştie că viaţa poate fi trăită cu voluptate camusiană („viaţa nu e ceva aşa filozofic”), că departele e ruptură într-o stare de echilibru pe care poetul o etalează pulverizând pretutindeni semnele negaţiei, ale unei detensionări interioare. Cel care spune: „nu ştiu cine sunt” sau „nu caut noul” trăieşte cu luciditate clipa cea repede, nu are timp să vorbească despre „chestii din astea”, despre stări inefabile sau despre ieşiri necugetate în larg. Vocea poetului („tonul potrivit”) se află mai aproape de ţărm, acolo unde „mă simt în siguranţă”. Plecarea în lume este şi ea un prilej de a trăi în simplitatea ieşirilor, într-un spaţiu ferit de spaimă, înstrăinare, abis, de goluri interioare. Anxietatea este înlocuită cu siguranţa aflării drumului căutat: „Cred că sunt pe drumul cel bun”. Pagini de jurnal, oraşe străbătute, spaţii vizitate sunt puncte de legătură cu viaţa, prelungiri ale echilibrului lăuntric în teritorii pline de armonie, de echilibru. Chiar optimismul poate declanşa stări contradictorii: „scriu aceste cuvinte/ cu un optimism care mă pune pe gânduri”. Poetul se simte „conectat” (clişeu al indiferenţei sau al golului contemporan) şi chiar se amestecă „în diversitatea de culoare a turiştilor” (aluzie la stereotipia jurnalelor de călătorie desprinse dintr-o limbă de lemn), se comportă ca orice turist (ascultă Bocelly, priveşte fântâni arteziene, alungă aluzii culturale, renunţă la stări de mare profunzime, citeşte pe Internet, îmbrăţişează viaţa cea de toate zilele).

Înaintând cu prudenţă, poetul nu încetează să privească subteranele existenţei, să întoarcă pe toate feţele cuvintele, să stabilească limite, între apropiere şi depărtare, să transfigureze lumea chiar din spatele cortinei sau a tranzitivităţii limbajului: Dacă statuia lui Mozart „pare că zboară”, statuia lui Goethe „este parcă mai aşezată,/ mai stabilă”, semn că „miracolul inexplicabil” al aventurosului compozitor poate supune reţinuta şi impersonala gravitate goetheană, că poezia poate mina echilibrul aparent al lumii şi că viaţa şi arta nu pot să treacă indiferente pe lângă teritorii celeste sau telurice: „Mă întreb de ce oamenii/ nu se adună şi în faţa bătrânului.// Aşa cum stă în fotoliu, ar putea oferi o lecţie nepreţuită.” (Statui)

Cititorii sunt totuşi cuceriţi de tinereţea nevralgică a lui Mozart şi uită, pentru o clipă, măreţia prudenţei netulburate a lui Goethe.

„Cât de departe am mers” este o carte matură, o regăsire a poetului în spaţiul textual dar şi în cel al vieţii trăite şi mărturisite.

Ramuri, Nr. 12 (1110), decembrie 2008, pag. 5

Constantin Abaluţă despre volumul "Cât de departe am mers" de Vasile Baghiu

Fericirea confuză a celui care a ajuns departe
de Constantin Abăluţă
în "Ziarul de duminică" (supliment al "Ziarului Financiar"), nr. 50 (432), 19 decembrie 2008

Marii poeţi merg direct la esenţă. Esenţa este de obicei atinsă prin simplitate şi prin tonul degajat. Simplitatea sperie uneori. Toate aceste aserţiuni se potrivesc lui Baghiu, şi acestei cărţi* în special.

Întrucât poetul face aici un pariu cu sine însuşi: vrea să încerce limitele a ceea ce numim poezie. De fapt, el nu vrea nimic. Aceste teste i se impun, sunt intrinseci evoluţiei sale si evoluţiei poeziei pe meridianele lumii. Şi, în cazul acesta, cuvantul limite e consubstanţial cu acela de orizonturi, asa cum cele doua feţe ale unei medalii. Pivotul volumului e constituit de reflecţiile asupra dihotomiei artă-viaţă, poemele mai mari tinzând spre eseu, iar cele mai mici spre un lirism paradoxal.

Există însă aproape în fiecare bucată un punct de întoarcere neaşteptată, când fraza eseistică face o buclă şi prefigurează un nucleu liric. Poemul ca reflecţie asupra lui însuşi ne aminteşte de Wallace Stevens (din Omul cu ghitara albastră, dar si din alte poeme), doar că la himeristul român tonul este mai cald, mai calin. De altfel, prin unitatea de ton, volumul pare a constitui mai degrabă un singur poem şi “fericirea confuza” este acea stare care-l legitimează, apropiindu-l de euforia potolită a poemelor franceze ale lui Ilarie Voronca: "Sufletul din mine va inflori/ când mă voi intoarce/ cu aceeaşi cursă British Airways,/ într-o zi care va fi pentru mine/ una din primaverile mele personale,/ în care pot inflori discret si adevărat,/ învaluit în fericirea confuză/ de care nu mă pot desparţi niciodată".

La rândul lui discursul e atât de alb, iar comparaţiile atât de elementare şi de aeriene totodată încât senzaţia limită/orizont se impune şi nelinişteşte: "Absenţa ta este o permanentă prezenţă,/ ca şi cum aş fi cu tine, dar singur într-un fel,/ ca în zilele în care ne certam. (...) Absenţa ta mă sprijină de la distanţă,/ aşa cum norii par sa stea/ pe ceva invizibil care-i ţine" (Verdele căprui din ochii tăi e acasă). Banalitatea şi chiar tautologia sunt valorizate la maximum, după exemplul Pessoa. Pe de altă parte, experienţa haiku-ului japonez este şi ea asimilată şi descrierea umilităţii faptelor zilnice induce un sentiment stenic, o melancolie reţinută. Forţa poemelor lui Baghiu stă în aceea că ne face întradevăr să simţim Gustul Înstrăinarii (în spaţiu şi în timp), tema recurentă în opera sa: "ştiu preţul pâinii, al laptelui,/ am stat mult timp în locuri străine.// De aici chem anii/ care vor sa vină - / slabe ecouri primesc.// La rândul lor, privirile din trecut/ pot răni mai mult decât/ micile ironii de fiecare zi." (Nesfârşitul azi).

In treimea finală a cărţii există un număr de capodopere, viziuni penetrante ale omului părăsit într-un cadru natural care nu-l recunoaşte şi în care nu se recunoaşte : "Am simţit cum timpul meu/ ramâne în urmă,/ undeva pe un trotuar,/ în primăvara/ anilor timpurii/ ai acestui al treilea mileniu,/ într-un spaţiu marginal,/ virtual,/ ca moartea." (Spaţiu virtual). Spaima rece a disipării în mulţime, a pierderii personalităţii este magistral recreată în scurtul poem În mulţime, care s-ar mai putea intitula şi Fotografie cu anonim: "Un bărbat japonez/ făcea poze mulţimii/ sur le Quai de Mont Blanc/ in Geneva.// M-a prins şi pe mine/ cum admiram/ imensa fântână arteziană.// M-am gândit atunci/ pentru o clipă/ că voi rămâne/ într-un album,/ într-o casă din Tokio/ sau din altă parte,/ şi nimeni nu va şti/ cine sunt".

"Mă bucur de viaţă cu multă amărăciune" e perspectiva ilimitată a acestui autor de zile mari. Mioapă în bună măsură, critica literară nu-i poate, vai, surprinde elanul vizionar.

*) Vasile Baghiu, Cât de departe am mers, Editura Limes, 2008, 74 pag.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/fericirea-confuza-a-celui-care-a-ajuns-departe-3667179/

Zile dinaintea Crăciunului... Pregătiri, vizite, o emoţie care vine de undeva de departe, din copilărie, un pic de magie care se adaugă, imaterial, vieţii de zi cu zi, o aşteptare nedefinită... Copiii care repetă colinde... Naşterea Mântuitorului, un dar nepreţuit pe care îl primim an de an... Crăciun fericit tuturor!

O zi în care s-a mai adăugat un an, 43 la număr deja... Timpul trebuie întârziat, trebuie îmblânzit... Timpul trebuie pus sub control, înscris pe liste de aşteptare... Ca să nu poată să-şi facă de cap... Personal, am încercat toate metodele, însă doar una singură pare să aibă efect: scrisul. Şi nici măcar scrisul nu are eficienţă sută la sută... La mulţi ani!

Ce zi minunată azi! Am dat o fugă până la Bacău (la 60 km de Piatra Neamţ) pentru a onora o invitaţie din partea liceului meu, fostul Liceu Sanitar, care a devenit colegiu naţional cu numele lui Mihai Eminescu, o invitaţie la festivitatea organizată pentru acest moment. Mă rugaseră să le scriu imnul. L-am scris. L-au pus pe muzică şi au ţinut - dragii de ei, profesori şi elevi! - să-mi facă o surpriză, să nu-mi spună până în ultimul moment dacă reuşiseră sau nu cu partea muzicală. A fost atât de emoţionant să-i aud cântând! Nici acum nu mi-am revenit, după ce am revăzut câţiva profesori, puţini, după ce am vizitat şcoala, holurile, unele clase, după ce am încercat să-mi adun amintirile... Am crezut mereu că timpul îmi este aliat, dar ar fi cazul poate să încep şi eu să mă întreb cum am putut să fiu atât de credul şi naiv atâţia ani...

Sunt din nou pe drum, în căutarea poeziei. Sunt din nou, ca de atâtea ori, în căutarea acelui simţământ care seamănă cu tot ceea ce se află în spatele corpului de cuvinte şi litere al poemului, ceva ce încă nu e uşor de definit, ceva ce ar putea fi "semnificatul" lingviştilor sau "conţinutul" cititorului simplu, dar pe care eu îl simt ca pe un liant al vieţii, ceva imaterial care dă sens nu numai vieţii celui care scrie, ci şi vieţilor celorlalţi. Poezia este un bun comun, este un aer pe care îl respirăm toţi, indiferent dacă suntem sau nu interesaţi de cititul poeziei pe hârtie. Nu ştiu dacă voi mai găsi, ca în alte dăţi, ceea ce caut, dar văd că sunt pe drum, văd că peisajul rămâne familiar. Oricum, încerc să mă bucur de această drumeţie, mai înainte de a cunoaşte bucuria regăsirii poeziei, bucuria de natură divină care îmi dă putere şi curaj, care mă încredinţează pe deplin că merită. Merită să scrii poezie într-o lume care îşi urmăreşte interesele, merită să te ţii mai deoparte când toţi se bulucesc să se arate, să fie, să-şi semnaleze prezenţa, merită să fii doar un om care înţelege şi zâmbeşte fără urmă de infatuare într-o lume a exceselor, într-o lume a imaginii golite de conţinut şi infinit multiplicate, într-o lume a lejerităţii morale... Sunt din nou pe drum.

Emil Nicolae despre "Cat de departe am mers" de Vasile Baghiu

La puţin timp după ce şi-a lansat „Manifestele Himerismului”, Vasile Baghiu a găsit ocaziile potrivite să parcurgă şi la propriu contururile imaginarului dezvoltat şi teoretizat în ele. Măcar două dintre cărţile sale mai vechi (Himerus Alter în Rheinland – poeme, 2003 şi Punctul de plecare – proză scurtă, 2004), la care se adaugă prezenţa în antologii publicate în SUA şi Marea Britanie, denotă acest lucru. Astăzi el revine cu volumul de poeme „Cât de departe am mers” (Editura Limes, Cluj, 2008), care nu pare să fie o „concluzie”, ci doar o consemnare de etapă a itinerarului respectiv.

Simplificând lucrurile, se poate spune că discursul poetic distilează acum tablouri şi reflecţii:

„La Viena n-am putut scrie
din cauza muzeelor şi a cafenelelor.

Acasă m-au copleşit
cei dragi cu dragostea lor.

În Glasgow am reuşit
să pun pe hârtie ceva-ceva, nu cine ştie ce,
pentru că ţărmurile Loch Long erau
prea romantice şi prea poetice.

Întors din nou acasă, am scris un pic,
dar încă nu am arătat nimănui acele texte.

A doua oară în Viena
m-am bucurat pur şi simplu
de bucuria soţiei şi a copiilor
care vedeau prima oară o ţară din Vest.

La Firenze am fost aşa de grăbit
să văd Domul
încât am ratat starea poetică...”

(Experienţe literare)

În consecinţă, complicând lucrurile, ar trebui să ne întrebăm dacă trecerea lui Himerus Alter din imaginar în realitate nu limitează/ închide cumva orizontul poeziei. Sau dacă translarea visului din lăuntru spre afară nu-i reduce anvergura. Poetul însuşi e bântuit de asemenea angoase:

„Tot ce scriu
pare să fie parte a vieţii.

Tot ce trăiesc
arată ca scris.

Curând,
nu va mai fi nevoie
să-mi bat capul
cu asta. „

(Curând)

Şansa depăşirii acestui impas, la Vasile Baghiu, o reprezintă – paradoxal! – intruziunea autoreferenţialului: lumea reală devine o prelungire a visului când e „citită” prin recurs la codurile memoriei („tata, care cunoscuse Gulagul Sovietic...”), ale afectelor („sunt iubit de femeia/ pe care o iubesc,/ am doi copiii minunaţi”), ale lucidităţii chiar („nu sunt un scriitor din Est”) etc. Astfel lumea e re-alcătuită şi pregătită să-l primească din nou pe Himerus Alter.

De aceea spun că, în pofida aparenţelor, volumul „Cât de departe am mers” nu cred că reprezintă un final. Atât limbajul poetic, cât şi resursele imaginare pe care se sprijină conţin provocări pe care Vasile Baghiu le va explora în continuare.

Realitatea, 13 octombrie 2008

Dan Cristea despre volumul “Cât de departe am mers” de Vasile Baghiu

Într-o poezie de notaţie, directă, lapidară, refuzând tentaţiile prelucrării metaforice sau ale aprofundării psihologice, Vasile Baghiu consemnează cam tot ceea ce s-ar putea consemna într-un jurnal poetic de călătorie: peisaje şi locuri turistice, stări de spirit şi mici evenimente, experienţe şi întâlniri, revelaţii şi regăsiri. Un poem-artă poetică, deloc zgomotos, deschide volumul, afirmând modul cum poetul înţelege să privească atât viaţa şi poezia, cât şi raporturile care se susţin între ele în scriitura poemului:

« Când nu sunt inspirat, trăiesc doar,
unul din avantajele vieţii
în comparaţie cu poezia,
pe care o simt ca pe un partener
într-o afacere pe care nu o înţeleg prea bine.

Când sunt inspirat,
asta nu înseamnă neapărat că pot scrie poezie,
pentru că lucrul acesta simplu şi complicat
pe care îl numim “poezie”
scapă întotdeauna dorinţei mele patetice
de a vedea esenţa vieţii.

Esenţa poeziei este viaţa, ştiu,
dar viaţa nu e în stare să ofere un efect poetic de una singură.

Ar fi nevoie de mai mult, sau de mai puţin,
ceva ce câştigi atunci când pierzi,
şi numai când eşti la pământ.

Când trăiesc,
ştiu că poezia este undeva pe aproape,
încercând din greu să se menţină în viaţă,
doar pentru mine,
doar pentru acele zile în care sunt trist şi aproape inspirat,
în aşa fel încât să pot scrie un vers
sau măcar să spun nişte cuvinte inteligente.

Viaţa mă inspiră,
dar poezia nu-mi este de nici un folos la trăit,
nici în lupta mea de scrie ca şi cum aş trăi
şi nici în dorinţa de a trăi ca în poeme.

Când încă respir şi sunt chiar conştient de asta,
ştiu că poezia poate apărea în orice moment,
şi ştiu că nici o lacrimă nu este de ajuns
să înlocuiască o pierdere de care sufăr
în acelaşi fel în care aş simţi o durere necunoscută
care vine dinăuntru,
unde poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru. »


Ceea ce urmează în volum intră în liniile acestei poetici realiste, frumos formulate, şi care ignoră, în acelaşi timp, faptul că “poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru” doar în insondabilele spaţiului lăuntric. În această tonalitate discretă, cu mare economie de mijloace şi scrutare lucidă de sine însuşi, Vasile Baghiu nu ezită să spună “lucruri simple” din micul univers care îi aparţine, din ceea ce trăieşte şi din ceea ce gândeşte. Plimbările în peisajul străin constituie totodată excursii în sine, căci vedem ceea ce dorim să vedem. Cufundat în viaţă, poetul vrea să se bucure de viaţă. Lumea, cum afirmă, “foşneşte” în propria lui interioritate umană. Poatul ştie astfel să asculte şi să vadă, să se confunde cu “cântecul păsării de afară”, să reverbereze la privelişte ca la o descoperire de sine, să se bucure dând atenţie bucuriilor mărunte ce fac farmecul existenţei:

“o ploaie de globule roşii, zglobii
peste un câmp neted de creier amorţit,
un pâlc de case cu oameni în ele,
un ţipăt obişnuit de pasăre,
în timp ce te gândeşti la tablouri şi poeme,
expus,
în mijlocul curentului rafinat de artă contemporană
amestecat cu viaţa brută”.

Un peisaj marin şi un loc pustiu, printre “bucăţi de lemne şi alge uscate”, îl încredinţează că s-a întâlnit cu poezia; nişte armuri de cavaleri dintr-un muzeu vienez îi atrag atenţia că “viaţa rămâne până la urmă/ cu armura ei invizibilă”; obiceiul de a sta, de a asculta şi de a se gândi îi spune că “viaţa are sens”. Fondul optimist şi echilibrat al naturii poetului, care îşi proclamă “pacea şi înţelegerea” ce există între sine şi lumea din jur, nu-l scuteşte totuşi de încercările stărilor de anxietate, de nimicurile care îl pot face “aproape trist”, de crizele de stres când se simte “pustiit şi inutil”. Lucrurile sunt păstrate la limita spunerii şi poetul nu insistă asupra lor.

Volumul lui Baghiu oferă o poezie plăcută, conservând adeseori farmecul simplităţii şi al realităţilor de zi cu zi. E poezia unui spirit inteligent şi sensibil, care se dovedeşte capabil să se privească pe sine şi cu umor şi cu o protectoare distanţă critică.

Luceafărul, nr. 35 / 22 octombrie 2008

A fi pur şi simplu normal a devenit în zilele noastre cea mai mare extravaganţă.

Nu mă plâng că devine uneori atât de greu să scrii două rânduri pe hârtie (sau la computer, în fine) în condiţiile vieţii de azi din ţara noastră, nu mă plâng că a fi scriitor azi în România este o asumare personală a unei vieţi dificile (în beneficiul public, fără dubii) sau că a alege să fii liber în gândire şi atitudine înseamnă să-ţi blochezi singur drumul afirmării, nu mă plâng că nu există fair-play sau că lumea îmi pare uneori ca un organism debilitat în inconştienţa zâmbitoare cu care uită, trece indiferentă, râde, nu mă plâng că epoca mea este atât de avansată şi progresistă încât nu vede că şcolarii muncesc zi-lumină ca să memoreze tone de informaţii fără să se aleagă cu nimic (în sensul formării) la sfârşitul şcolii, nu mă plâng că toţi cei de sus uită de viaţa oamenilor imediat ce ajung sus sau că valorile esenţiale - familia, credinţa, patria, eroii - au ajuns subiecte de băşcălie, nu mă plâng de nimic din ce-i rău, şi crud, şi absurd în timpul meu. Nu, nicidecum. Mă resemnez şi eu, după cum se vede, ca un om slab, slăbit, doborât, pus la punct, ca un om dat deoparte de iureşul lumii noastre victorioase.

Azi am revenit la sentimente mai bune pentru toată lumea. În fond, scrisul trebuie să rămână cu ale scrisului, iar oamenii cu ale oamenilor. Şi e păcat şi de vremea de afară, aş zice, splendidă, de toamnă adevărată, plină de culoare.

Nu-mi place că se întâmplă aşa, dar mă simt tot mai străin de lumea literară de la noi. Există câţiva scriitori pe care îi admir şi îi stimez, există câţiva, de asemenea, pentru care am sentimente de prietenie, dar simt că idealismul - în forma lui pură şi romantică - a devenit o floare atât de rară încât uneori e foarte dificil să mai distingi azi între un scriitor şi un veros afacerist.

Poezia îmi face viaţa mai uşoară uneori. Alteori, am de suferit din cauza poeziei. Influenţa provine cel mai probabil din faptul elementar că nu există nici o formă de artă adevărată - şi nici poezie - fără participarea reală, fără implicarea creatorului/poetului în tot ce presupune operă de artă sau operă literară. Creaţia cere întotdeauna un tribut vieţii. Cu atât mai de înţeles mi se pare cercetarea operei pe filiera biografiei, o metodă adoptată şi abandonată, preţuită şi desconsiderată pe rând de-a lungul timpului. În ce mă priveşte, pot spune că poezia îmi face viaţa mai uşoară atunci când îmi oferă consolarea unei vieţi trăite cu intensitate tocmai pe seama tensiunii poetice, iar dificultăţile pe care le am din cauza poeziei ţin de tristeţea provocată de înţelegerea pe care tot poezia mi-o aduce.

Nu ştiu cum se face, dar în ultimele zile am scris patru poeme numai în versiunea lor engleză, fără să simt nevoia unei oglindiri în limba română. Pe de o parte, sunt fericit că mi-au ieşit patru texte (chiar bune, spun prietenii mei americani şi britanici), iar pe de altă parte sunt un pic trist pentru că par a mă îndepărta de limba română. Probabil că lucrul cel mai înţelept pe care ar trebui să-l fac este să merg înainte fără-prea-multe-gânuri, să scriu pur şi simplu fără să inventez probleme şi dileme morale sau sufleteşti. Ar fi înţelept, nimic de zis, aş adăuga, dar înţelepciunea nu face întotdeauna casă bună cu toate aceste tensiuni legate de poezie.

Se pare că Poşta Română mi-a rătăcit nişte plicuri cu exemplare din volumul meu "Cât de departe am mers". Le-am pus simple, ne-recomandate şi tăiate la colţ, cu înscrisul "imprimate", pentru că aşa este mai ieftin, dar unii destinatari îmi spun că nu le-a parvenit nici un plic de la mine. Cît de descurajante sunt aceste neplăceri... Of, când o să intri în rând cu lumea, România mea dragă?

Jean-Marie Gustave Le Clézio spune - in interviul telefonic pe care îl are cu Adam Smith, pe 9 octombrie, imediat dupa ce fusese anunţat că a primit Nobel-ul - că scrie în principal pentru a se exprima pe sine însuşi, că un scriitor este un martor (nu un profet, nu un filozof), că nu este obişnuit să transmită mesaje, să ţină discursuri, că preferă să fie citit, că una dintre cele mai mari plăceri ale vieţii lui este să stea la masa de scris. Mai adaugă - în acea scurtă discuţie - că se simte într-o situaţie stânjenitoare gândindu-se că va trebui să ţină un discurs în decembrie, dar că speră că se va descurca el cumva. L-am auzit râzând apoi în acea înregistrare, iar râsul lui, reţinut oarecum, aristocratic, spre finalul interviului, mi-a părut a fi cel mai simplu semn al normalităţii.

Poezia devine tot mai mult în zilele noastre "materialiste" un reper de umanism şi sensibilitate, uneori la fel de puternic precum credinţa, o şansă de a ne retrage din când în când deoparte, de a privi din afară agitaţia acestei umanităţi obosite şi derutate, manipulate şi agresate.

Vineri şi sâmbătă m-am aflat printre invitaţii "Zilelor Revistei Transilvania" de la Sibiu. M-am bucurat să îi cunosc pe Radu Vancu, Dragoş Varga, Corvin Lupu, gazde ospitaliere, să-i cunosc pe Bogdan Creţu, Andrei Terian, Ioan Radu Văcărescu, Bianca şi Paul Cernat, Călin Crăciun, să-i revăd pe Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Dumitru Chioaru, Alexandru Muşina, în atmosfera de toamnă a Sibiului, m-am bucurat să asist (şi la un moment dat chiar să intervin) la dezbaterea pe tema "Canonul literar şi dosarele Securităţii", iar vizita la mormântul lui Iustin Panţa mi-a dat şansa să-mi aduc aminte de un coleg de scris drag inimii mele, un neliniştit, un poet care trăia cu intensitate relaţia sa cu poezia. La plecare, cu poetul Dumitru Chioaru şi familia sa (care au fost foarte drăguţi şi m-au luat la Cluj cu maşina lor), ne-am oprim la Lancrăm, unde am vizitat casa şi mormântul lui Lucian Blaga, pe care nu le mai văzusem. Ajungem la Cluj pe la amiază, duminică. Mergem direct la poetul Mircea Petean acasa, unde suntem primiţi cu căldură de el şi de soţia lui Ana, unde cu emoţie văd cartea "Cât de departe am mers" şi primesc exemplarele de autor. Sunt preluat apoi de Iuliana şi Ioana, care au venit de la Piatra Neamţ cu maşina ca să găsim loc de cazare pentru Ioana, fetiţa noastră care îşi ia zborul din cuibul părintesc, îşi începe studenţia la Psihologia de la "Babeş". Umblăm prin Cluj (eu încă sub impresia puternică a apariţiei cărţii), ne cazăm pentru o noapte la o pensiune, aşteptăm, sperăm că se va face o redistribuire pentru locurile din cămin, iar minunea se întâmplă cu adevărat, da, Ioana primeşte loc la cămin. Mergem cu ea, fericiţi, o ajutăm să se instaleze, apoi plecăm acasă, melancolici un pic... Am, fireşte, toate motivele să spun că am umblat cu spor pe drumurile Ardealului. Cât despre carte, ei bine, trăiesc sentimentul că am dat la spate o greutate, că am trecut o probă, că am mai înaintat pe un drum pe care trebuie să merg şi mai departe...

Dimineaţă l-am auzit la radio pe George Bacovia recitând poezia "Liceu". Emoţie totală. "Azi nu mai sunt eu/ Şi mintea mă doare..." Ce apariţie stranie acest poet de geniu pe meleagurile româneşti!