Nu mă plâng că devine uneori atât de greu să scrii două rânduri pe hârtie (sau la computer, în fine) în condiţiile vieţii de azi din ţara noastră, nu mă plâng că a fi scriitor azi în România este o asumare personală a unei vieţi dificile (în beneficiul public, fără dubii) sau că a alege să fii liber în gândire şi atitudine înseamnă să-ţi blochezi singur drumul afirmării, nu mă plâng că nu există fair-play sau că lumea îmi pare uneori ca un organism debilitat în inconştienţa zâmbitoare cu care uită, trece indiferentă, râde, nu mă plâng că epoca mea este atât de avansată şi progresistă încât nu vede că şcolarii muncesc zi-lumină ca să memoreze tone de informaţii fără să se aleagă cu nimic (în sensul formării) la sfârşitul şcolii, nu mă plâng că toţi cei de sus uită de viaţa oamenilor imediat ce ajung sus sau că valorile esenţiale - familia, credinţa, patria, eroii - au ajuns subiecte de băşcălie, nu mă plâng de nimic din ce-i rău, şi crud, şi absurd în timpul meu. Nu, nicidecum. Mă resemnez şi eu, după cum se vede, ca un om slab, slăbit, doborât, pus la punct, ca un om dat deoparte de iureşul lumii noastre victorioase.