Dan Cristea despre volumul “Cât de departe am mers” de Vasile Baghiu

Într-o poezie de notaţie, directă, lapidară, refuzând tentaţiile prelucrării metaforice sau ale aprofundării psihologice, Vasile Baghiu consemnează cam tot ceea ce s-ar putea consemna într-un jurnal poetic de călătorie: peisaje şi locuri turistice, stări de spirit şi mici evenimente, experienţe şi întâlniri, revelaţii şi regăsiri. Un poem-artă poetică, deloc zgomotos, deschide volumul, afirmând modul cum poetul înţelege să privească atât viaţa şi poezia, cât şi raporturile care se susţin între ele în scriitura poemului:

« Când nu sunt inspirat, trăiesc doar,
unul din avantajele vieţii
în comparaţie cu poezia,
pe care o simt ca pe un partener
într-o afacere pe care nu o înţeleg prea bine.

Când sunt inspirat,
asta nu înseamnă neapărat că pot scrie poezie,
pentru că lucrul acesta simplu şi complicat
pe care îl numim “poezie”
scapă întotdeauna dorinţei mele patetice
de a vedea esenţa vieţii.

Esenţa poeziei este viaţa, ştiu,
dar viaţa nu e în stare să ofere un efect poetic de una singură.

Ar fi nevoie de mai mult, sau de mai puţin,
ceva ce câştigi atunci când pierzi,
şi numai când eşti la pământ.

Când trăiesc,
ştiu că poezia este undeva pe aproape,
încercând din greu să se menţină în viaţă,
doar pentru mine,
doar pentru acele zile în care sunt trist şi aproape inspirat,
în aşa fel încât să pot scrie un vers
sau măcar să spun nişte cuvinte inteligente.

Viaţa mă inspiră,
dar poezia nu-mi este de nici un folos la trăit,
nici în lupta mea de scrie ca şi cum aş trăi
şi nici în dorinţa de a trăi ca în poeme.

Când încă respir şi sunt chiar conştient de asta,
ştiu că poezia poate apărea în orice moment,
şi ştiu că nici o lacrimă nu este de ajuns
să înlocuiască o pierdere de care sufăr
în acelaşi fel în care aş simţi o durere necunoscută
care vine dinăuntru,
unde poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru. »


Ceea ce urmează în volum intră în liniile acestei poetici realiste, frumos formulate, şi care ignoră, în acelaşi timp, faptul că “poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru” doar în insondabilele spaţiului lăuntric. În această tonalitate discretă, cu mare economie de mijloace şi scrutare lucidă de sine însuşi, Vasile Baghiu nu ezită să spună “lucruri simple” din micul univers care îi aparţine, din ceea ce trăieşte şi din ceea ce gândeşte. Plimbările în peisajul străin constituie totodată excursii în sine, căci vedem ceea ce dorim să vedem. Cufundat în viaţă, poetul vrea să se bucure de viaţă. Lumea, cum afirmă, “foşneşte” în propria lui interioritate umană. Poatul ştie astfel să asculte şi să vadă, să se confunde cu “cântecul păsării de afară”, să reverbereze la privelişte ca la o descoperire de sine, să se bucure dând atenţie bucuriilor mărunte ce fac farmecul existenţei:

“o ploaie de globule roşii, zglobii
peste un câmp neted de creier amorţit,
un pâlc de case cu oameni în ele,
un ţipăt obişnuit de pasăre,
în timp ce te gândeşti la tablouri şi poeme,
expus,
în mijlocul curentului rafinat de artă contemporană
amestecat cu viaţa brută”.

Un peisaj marin şi un loc pustiu, printre “bucăţi de lemne şi alge uscate”, îl încredinţează că s-a întâlnit cu poezia; nişte armuri de cavaleri dintr-un muzeu vienez îi atrag atenţia că “viaţa rămâne până la urmă/ cu armura ei invizibilă”; obiceiul de a sta, de a asculta şi de a se gândi îi spune că “viaţa are sens”. Fondul optimist şi echilibrat al naturii poetului, care îşi proclamă “pacea şi înţelegerea” ce există între sine şi lumea din jur, nu-l scuteşte totuşi de încercările stărilor de anxietate, de nimicurile care îl pot face “aproape trist”, de crizele de stres când se simte “pustiit şi inutil”. Lucrurile sunt păstrate la limita spunerii şi poetul nu insistă asupra lor.

Volumul lui Baghiu oferă o poezie plăcută, conservând adeseori farmecul simplităţii şi al realităţilor de zi cu zi. E poezia unui spirit inteligent şi sensibil, care se dovedeşte capabil să se privească pe sine şi cu umor şi cu o protectoare distanţă critică.

Luceafărul, nr. 35 / 22 octombrie 2008