Privesc înspre anul care va trece la noapte

Privesc înspre trecutul apropiat, înspre anul care va trece la noapte. Ştiu, toată lumea face exerciţiul acesta, dar pentru mine e un motiv în plus să dau filmul înapoi, pentru că astfel mă simt oarecum în rând cu această lume pe care o admir, de la distanţă sau de aproape, cum îşi croieşte viaţa din zi în zi, cum visează uneori cu ochii deschişi, cum se bucură din nimic, cum îndură suferinţele şi decepţiile cu un soi de demnitate care depăşeşte condiţionările de moment şi rămâne în timp ca un reper al rezistenţei comune. În primul rând, am trecut cu bine de primul meu an în învăţământ, cu examene şi inspecţii, cu toate încurcăturile şi aiurelile sistemului, dar şi cu momentele extraordinare la clasă. Apoi, am reuşit isprava unei călătorii de opt mii de kilometri cu maşina prin Europa, în care am revăzut nişte prieteni dragi şi am vizitat pentru prima oară nişte locuri speciale precum Normandia sau Coasta de Azur. Am dus cu bine un an de zile, săptămână de săptămână, emisiunea TV Cultura sănătăţii, pe care însă postul Est-Tv a scos-o din grilă din cauze financiar-economice. Sper că va fi posibilă o revenire, pentru că prinsesem drag de noua profesie pe care începusem s-o deprind binişor din mers. Am scris la romanul în lucru, dar munca aceasta mi-a fost dată peste cap un pic nu numai de aglomerarea proiectelor, dar şi de schimbările de situaţii, de modificările de personaje şi de o nouă perspectivă narativă pe care a trebuit să le operez. M-am bucurat nespus, în vară, la fostul liceu sanitar din Bacău, de întâlnirea cu mai mulţi colegi şi profesori. Am primit vizitele entuziaste ale unor prieteni dragi de departe şi am simţit îndepărtarea tot mai mare a unor prieteni de aproape. Am fost invitat la FILIT şi încă împreună cu fiul meu, un moment cu o rezonanţă sufletească aparte pentru mine. Am reuşit şi isprava primului curs de terapie narativă (nivelul I) şi chiar dacă deocamdată nu-mi foloseşte (pentru că nu e uşor să începi o activitate pe cont propriu ca terapeut azi în România) lucrurile învăţate acolo îmi vor fi sigur de ajutor în toate proiectele, inclusiv la scris, dar şi la şcoală. Mai presus de toate însă, familia îmi este bine, iar eu sunt de asemenea cât de cât sănătos, lucruri pentru care îi mulţumesc în mod special lui Dumnezeu. Un An Nou cu bucurii vă doresc tuturor! La mulţi ani!

Ieri s-au încins discuţiile pe Facebook...

Ieri s-au încins discuţiile pe Facebook la un text (pe care l-am postat şi aici sub titlul "O critică la criticile lui Andrei Pleşu") în care încercam să arăt lipsa de legitimitate a criticilor eseistului şi filozofului la adresa lui Dan Puric. Şi nici nu mai are importanţă dacă articolul d-lui Pleşu este sau nu recent, pentru că problemele în discuţie rămân actuale. Cu unele excepţii, intervenţiile au fost civilizate, pe un ton echilibrat, ceea ce mi-a plăcut. Citindu-le şi încercând să ofer un răspuns fiecăreia (chiar şi aşa, în fugă, având în vedere criza permanentă de timp), am remarcat faptul că metoda securistă a etichetării şi intimidării partenerului de dialog a fost binişor lăsată deoparte (tot aşa, cu unele excepţii), iar obiceiul schimbării subiectului cu scop manipulator şi diversionist, altădată frecvent, si-a potolit, de asemenea, focul. Se pare că trecem într-o altă etapă. Susţinătorii sistemului post-comunist sunt în căutare de instrumente mai subtile şi mai adecvate acestor vremuri internautice pentru compromiterea şi reducerea la tăcere a opozanţilor şi incomozilor. Chiar şi cei care nu slujesc niciun interes de grup sau de altă natură şi se bazează doar pe ingenuitatea şi onestitatea propriilor idei şi opinii înţeleg că trebuie să pună surdină înflăcărării întru apărarea cauzei şi să se limiteze la argumente. Aceasta e partea bună a lucrurilor. Partea mai puţin bună este că nu puţini cred în continuare că ideile, părerile, opiniile şi atitudinile sunt acceptabile şi onorabile numai şi numai dacă aparţin establishment-ului oficial (aşa cum este văzut de lumea românească) al intelectualităţii de la noi, respectiv unor scriitori precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, H.R. Patapievici, Nicolae Manolescu şi alţii, aflaţi mai mereu în siajul celor de la putere în ultimii 25 de ani. Conform acestei convingeri, românilor trebuie să li se spună numai dinspre "farul lor călăuzitor" pe cine să admire, cum este "corect" să gândească, ce să observe, ce să critice şi ce să laude, ce cauze merită susţinute şi aşa mai departe. Orice altă alternativă e suspectă, neonorantă. Nu altfel parcă, însă într-un alt plan, se întâmplau lucrurile în anii cincizeci. Când Paul Goma a atras atenţia asupra perpetuării sistemului comunist după 1989 chiar prin comportamentul unor astfel de intelectuali, i s-a lipit din nou eticheta Securităţii cum că nu ar avea talent, apoi, dacă s-a văzut că se găsesc intelectuali care susţin că, dimpotrivă, este un mare scriitor, s-a trecut la alte atacuri, între care şi povestea antisemitismului. Când marele duhovnic Iustin Pârvu a vorbit despre valorile credinţei şi despre patriotism, despre răul pe care comunismul l-a făcut românilor, iar cuvântul lui a avut ecou, s-a spus că e asociat ideologiei legionare. Când Ana Blandiana şi Romulus Rusan au construit la Sighet cel mai important muzeu al rezistenţei împotriva comunismului, s-a spus mereu că România are nevoie de un astfel de muzeu la... Bucureşti, iar proiectul lor a fost ignorat de presă. Sunt nu puţine exemplele de acest fel. Când un actor precum Dan Puric reuşeşte acum să exprime, cu talent şi carismă, durerile poporului român făcând trimitere la memoria recentă, la valori adevărate (credinţa, familia, ţara, demnitatea), acuzând jaful material şi spiritual ale cărui victime suntem acum noi românii, se spune că nu ar avea cultură temeinică sau că ar fi (iată, eticheta pusă de Ion Iliescu manifestanţilor anticomunişti din 1990!) filo-legionar. Interesant este că un pericol imaginar precum legionarismul este perceput de susţinătorii (conştienţi sau nu) ai sistemului post-comunist ca fiind mai acut decât pericolul real al neo-comunismului care, prin oamenii săi, conduce de fapt România. Personal, prin aceste păreri, nu fac altceva decât să încerc, alături de alţi români, să gândesc cu propria minte, să analizez mai întâi cât de cât ideile care ni se livrează şi pe care suntem îndemnaţi să le adoptăm automat şi refuz, cu mijloacele pe care le am, să mă aliniez comandamentelor, "corecte" sau cum or fi. De aceea, sunt atent, între altele, şi la raporturile cu Puterea pe care le-au avut şi le au cei care emit astfel de "comandamente". Ele spun mai mult decât orice discurs. Un an bun să vă dea Dumnezeu tuturor celor care veţi citi aceste rânduri! Sper să avem parte toţi de mai multă normalitate, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în bietele noastre discuţii. La mulţi ani!

O critică la criticile lui Andrei Pleşu

Bine, o fi aşa cum zice Andrei Pleşu, cum că Dan Puric ar fi lipsit de cultură temeinică, lipsit de umor şi câte şi mai câte, numai defecte, dar mă întreb de ce nu preia pur şi simplu domnia sa temele acestui actor (căruia măcar îi recunoaşte talentul) ca să le confere, cum doreşte, cultură autentică, umor adevărat şi să le susţină cu citatele potrivite în contextele cele mai potrivite, aşa cum ne spune cu superioritate că ar trebui să fie. De ce nu vorbeşte domnia sa mai apăsat (şi mai autoritar, desigur) despre perfidele mecanisme "legale" de devalizare a ţării, despre perpetuarea securiştilor la putere, despre atacul la adresa credinţei şi a Bisericii (pe care nu-l poate nega), despre politica antiromânească pe care o fac politicienii români, despre marii oameni politici interbelici ucişi de comunişti în închisori, despre martirii închisorilor, despre lipsa de dreptate? Bine, Puric nu este Ţuţea, am putea fi de acord şi cu această observaţie, dar am putea zice, la rândul nostru, că nici Pleşu nu este Noica. La urma urmei domnul Pleşu a fost politician, a făcut politică, a susţinut politicieni şi nu dintre cei mai onorabili, în toată perioada post-decembristă, iar ţara este acum aşa cum este, la coada Europei. Domnul Puric doar a susţinut conferinţe şi a scris nişte cărţi pe nişte teme pe care intelectualii de la noi se feresc să vorbească. Bine, bine, domnul Dan Puric are obsesiile lui, stilul lui, naţionalismul lui (nepotrivit poate cu gusturile mai noi, "corecte", revizuite cu ordin de la Bruxelles), mai are şi momente în biografie sub semnul întrebării, e limpede, dar nu despre aceasta este vorba. Este vorba despre faptul că subiectele pe care Dan Puric îşi ţine conferinţele nu fac parte din agenda "elitei" intelectuale româneşti de azi. Mai mult, cei care vorbesc în spaţiul public pe aceste teme sunt marginalizaţi şi bruiaţi, cum se întâmplă cu Paul Goma, ca să nu dau decât exemplul cel mai cunoscut. Dacă domnul Pleşu ar vorbi public pe aceste teme, cu autoritatea pe care crede că o are, mă gândesc că poate nu ar mai fi nevoie atunci ca domnul Dan Puric să-şi ţină conferinţele cu tentă populistă (aşa cum crede domnul Pleşu că sunt) şi poate că nici d-l Gigi Becali (a cărui prezenţă în spaţiul public o deplânge, la urma urmei cu temei) nu va mai încăpea în această "pătrăţică". Despre îngeri, de exemplu, e foarte şic, intelectual şi nu mai ştiu cum să vorbeşti, dar despre unele dureri acute ale acestei naţii nu e chiar la îndemâna oricui. Sunt convins că în loc să critice "pompa profetică" a domnului Puric, ar fi mai onest din partea domnului Pleşu să ţină pur şi simplu domnia sa conferinţe pe aceleaşi teme şi fără pompă.

Andrei Pleșu: Dan Puric citează mai mult decât citește. A făcut un sindrom de guru

E reconfortant să te regăseşti în pătrăţica ta

Aceste zile de Crăciun, binevenite, îmi dau sentimentul retragerii pe o insulă imaginară. Aşa e anul acesta cel puţin. Dacă altădată umblam în stânga şi în dreapta, la unii şi la alţii, ne agitam şi ne zbuciumam, acum am stat, cu excepţia unor drumuri scurte şi rapide la Târgu Neamţ şi la Mastacăn pe o vreme splendidă, liniştiţi acasă. E reconfortant să te regăseşti în pătrăţica ta, cu cei dragi, cu gândurile tale, cu imaginea de la ferestre, pe care o ştii pe de rost dar căreia îi găseşti mereu nuanţe inedite, cu unele cărţi pe care doar le răsfoieşti în preajma bradului, cu amintirea lucrurilor bune sau mai puţin bune de peste an şi cu planurile reînnoite pentru anul care vine, chiar cu televizorul, pe care îl butonezi mult ca să găseşti ceva cât de cât autentic, cu uitarea binefăcătoare a agitaţiei pe care ne-o aduc în restul timpului munca, slujbele, proiectele în care ne implicăm şi de care sunt momente în care am vrea cu adevărat să scăpăm, deşi ne e greu s-o recunoaştem, în fine, cu micile bucurii ale Sărbătorii. Nu zic, ne-am văzut cu cei dragi din familie, dar parcă zilele Crăciunului de anul acesta sunt cumva mai ale noastre ca oricând, iar eu nu pot decât să mă bucur, pentru că mă conectează la mine însumi, mă ajută să mă regăsesc, fie şi numai pentru o vreme, aşa cum mi-am dorit, mă sprijină în efortul de a mă ajunge din urmă, pentru că în ultimul timp, prins în proiecte fel de fel, n-am putut scăpa de o supărătoare tendinţă de a trece dincolo de propria umbră, care rămâne mereu cuminte la locul ei, fireşte, şi parcă şi râde un pic de agitaţia mea şi de pornirea de copil neastâmpărat de a ieşi din cadru şi a strica poza. Crăciun fericit!

Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare...

Am petrecut într-un an Crăciunul la sanatoriul de tuberculoză unde am lucrat ca asistent medical şi am locuit, undeva în munţii din apropiere de Piatra Neamţ, în prima tinereţe. Eram de gardă, aşa că am stat în secţie cu bolnavii. Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare, eşti absolut nimeni şi ai numai nişte visuri şi planuri, cam confuze şi ele, în legătură cu viitorul, amestecul de sentimente, stări şi emoţii pe care le trăieşti văzând oameni rămaşi singuri într-un sanatoriu izolat într-o astfel de seară, nevizitaţi de nimeni, părăsiţi, în noaptea de Crăciun, îţi revizuieşti drastic ideile despre condiţia omului pe pământ. Şi te gândeşti că nu vei uita niciodată cum în saloane, chiar şi în acele condiţii, se încropise, totuşi, o idee din spiritul Sfintei Sărbători, cu nişte bucate scoase de prin sacoşe, cu o creangă de brad proaspătă adusă din pădurea de la doi paşi, cu o lumânare pâlpâind ca un semnal extraterestru într-o lume pământeană care îşi vede mai departe de viaţa ei, înainte, fără ezitări şi regrete. Crăciun fericit tuturor!

Cred în munca cinstită şi în realizarea în viaţă prin propriile forţe

Cred în munca cinstită şi în realizarea în viaţă prin propriile forţe, în atitudinea prietenoasă (chiar şi în aceea pe care politeţea şi educaţia o explică mai mult decât simţămintele reale), în modestia alimentată de conştientizarea limitelor personale, în lipsa de prefăcătorie deopotrivă în situaţii banale şi excepţionale şi în despovărarea de fiţe, în entuziasmul implicării pentru binele altora, în bucuria necenzurată, în tristeţea neascunsă, în gesturile de recunoaştere a meritelor şi valorii celorlalţi, în viaţa trăită pentru rostul ei de zi cu zi, în viaţa trăită pentru un ideal, în emoţiile împărtăşite, în poveştile povestite cu detalii şi umor, în prietenia care nu are nevoie să se justifice prin cuvinte niciodată, în dragostea care depăşeşte marginile posibilului, în Dumnezeu care le cuprinde pe acestea şi încă un milion de lucruri frumoase pe care ni le dăruişte.

Wilkins Micawber despre romanul Fericire sub limite

Wilkins Micawber

18 noiembrie 2015

pe blogul Ce am mai citit

Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides, 2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”
Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu, dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980, ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte promiţător, să recunoaştem.
Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului), bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie „Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme, atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal, înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.
Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.

Am dreptul şi la puţină proză în viaţa mea

Romanul pe care îl am în lucru înaintează greu din cauza timpului limitat. Nu-i nimic. Merge şi aşa. Poate chiar mai bine, pentru că - se ştie - graba strică treaba. Dimineaţa devreme e spaţiul lui de timp. Am uneori senzaţia că personajele sunt chiar deranjate un pic de acest program al meu prea matinal, dar acesta e doar un gând de scriitor care nu trebuie luat în seamă. După acea pătrăţică de timp din bucătărie în care bocănitul la taste aduce lumina zilei încetul cu încetul în universul meu domestic, părăsesc totul şi plec la serviciu. Şi părăsirea e cam pentru toată ziua. Nu ştiu alţii cum sunt (şi e fix treaba lor, ca să spun aşa), dar situaţia mea actuală nu-mi permite să trăiesc din scris. Cum nu mă consolează să ştiu că din păcate nici scriitori mai cunoscuţi nu reuşesc asta, merg înainte cu slujbele, cu viaţa. Recunosc că mi-ar plăcea să fac numai acest lucru în viaţă, să scriu, dar acesta este un ideal de care mă simt cam departe şi despre care nu prea îmi place să vorbesc, pentru că, la urma urmei, toţi visăm să avem numai ocupaţii care ne plac. Sigur, privit dinafară, stilul acesta de viaţă poate părea chiar prozaic. Nu mă deranjează această posibilă impresie, pentru că - slavă Domnului! - am avut şi perioade mai aventuroase, cu sanatoriul, cu toate călătoriile. Am dreptul şi la puţină proză în viaţa mea. E doza mea de boemă şi sunt mândru de ea.

Adrian G. Romila despre romanul Fericire sub limite

Sanatorium

de Adrian G. ROMILA

07 Noiembrie 2014

Există o preocupare constantă a prozatorului Vasile Baghiu pentru câteva teme cu încărcătură thanatică. Ele au fost ilustrate în volumele Ospiciul și Planuri de viață: condiția scriitorului (cu problematica postcomunismului și a confruntării cu Occidentul visat înainte de 1989), singurătatea, boala, spațiul prolific al sanatoriului. Ultima constituie chiar un teritoriu literar slab fructificat, la noi, dacă excludem romanele lui Max Blecher, iar Baghiu o leagă, thomasmannian, de celelalte amintite, într-un ansamblu de intercorespondențe.

În Planuri de viață personajul era un scriitor a cărui existență se desfășura, simultan, în mai multe spații și timpuri, dar în special în intervalul unei rezidențe literare occidentale. În Fericire sub limite (Charmides, 2014) avem doi intelectuali care par chipurile aceluiași personaj, construit bifrontal: un profesor de biologie și un scriitor asistent medical, apoi profesor de română. Prieteni, ei traversează timpul de dinainte și de după 1989 în formele dramatice ale marginalizării sociale.

Primul, Victor Savu, e un dascăl provincial ratat, ca intelectual, cu o existență anostă, ce descoperă, la un moment dat, că e bolnav de tuberculoză și e internat la sanatoriul din preajma orașului său, între munți. Părăsit de nevastă (cuplată ulterior, ambiguu, cu prietenul său), uitat de copiii ajunși mari, devine alcoolic, depresiv, resemnat în fața unei eventuale morți. Își redescoperă prietenul citindu-i manuscrisul și însoțind o pereche de elvețieni veniți să viziteze sanatoriul și să vadă locurile în care a trăit cel ce i-a fost, cândva, alături. Plecat acum pentru totdeauna din țară, pentru a-și împlini visul de scriitor în afară, și-a lăsat memoria în administrarea fostului companion de efuziuni politice și culturale.

Celălalt e Grigore Despa, asistent medical, în tinerețe, la vechiul sanatoriu de tuberculoși, scriitor prin vocație, dar necunoscut, ca atare, în spațiul vieții sale cotidiene. Ratează trei căsnicii și pleacă în Italia, unde se îmbolnăvește, la rându-i, și e internat. Comunică cu prietenul rămas acasă prin internet și mai ales prin manuscrisul unui roman, lăsat în grija lui.

Lumea aceasta a noastră nu e numai atât cât se vede

Infiltrat insidios printre cursurile de la şcoală şi realizarea de emisiuni tv de sănătate şi alte proiecte civic-educaţionale pornite dintr-un imbold provincial-romantic-paşoptist-idealist cam în dezacord cu vremurile, printre programul de la serviciu şi obligaţii gospodăreşti, amiciţii & inamiciţii schimbătoare şi fel de fel de momente prea adesea risipitoare, scrisul la roman îmi dă gura de oxigen de care am nevoie ca să mă pot menţine pe linia de plutire a acestor timpuri. Nu ştiu cum se face, dar, cum-necum, ajung la scris, fie şi numai pentru o oră, pe parcursul unei zile, cel mai frecvent dimineaţa, iar acolo, aici de fapt, la taste, în faţa monitorului, a textului care aşteaptă să fie continuat, în bucătăria cu fereastra care dă înspre dealurile împădurite de dincolo de Bistriţa, emoţiile capătă contur şi claritate, viaţa îşi ia sensul ei cel mai adevărat şi rostul de bază, iar eu mă lipesc parcă mai mult de convingerea că tot ce trăim are un ecou şi în alte lumi, că lumea aceasta a noastră nu e numai atât cât se vede, că trebuie să existe o raţiune mai presus de gândurile noastre terestre şi că merită să împărtăşim, prin scris, dar şi prin simpla discuţie la o cafea, sentimente şi idei, frământări şi speranţe, în perspectiva timpului, în ocheanul întors, vorba unui mare scriitor, un ochean care dilată orizontul în urmă, îngustează totul înainte şi prin care suntem cercetaţi, de la celălalt capăt, cu interes special şi curiozitate entomologică.

Inflaţia de comisii lipsite de rost

Cred că Şcoala ar trebui să se apropie din nou de carte, să revină la cultura cărţii, dacă, fireşte, suntem de acord că a fost vreodată aproape cu adevărat în ultimii şaizeci de ani. Spun acest lucru pentru că am observat câtă întâietate au prin şcoli "activităţile" şi rapoartele despre activităţi în timp ce cartea şi evenimentele legate de carte sunt ignorate. Un soi de activism gol, consumator de timp şi energii se învolburează din timp în timp prin cancelarii. În legea educaţiei regăsim fraze care sună excelent, numai că din păcate ele rămân nişte cuvinte goale. "Idealul educaţional al şcolii românesti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală...", se spune acolo, însă toate vorbele bune parcă se pierd pe drum, mâncate de birocraţie şi lipsă de orizont. La fel, între finalităţile principale ale educaţiei, în aceeaşi lege, regăsim vorbe frumoase precum "formarea unei concepţii de viaţă bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală...". Pe "teren" lucrurile stau altfel. În loc de valorile umaniste şi ştiinţifice, avem bifariada tabelelor, în loc de cultura naţională şi universlă, avem rigiditatea ascunsă în spatele regulamentelor de tot felul şi inflaţia de comisii lipsite de rost şi de sens. Şi cred că orice am fi, dascăli, părinţi sau elevi, ar trebui să ne trezim şi să oprim acest trend nesănătos.

FILIT 2015

FILIT-ul de anul acesta mi-a plăcut din mai multe motive, dar valul de tineri pe care l-am văzut la câteva momente de poezie şi la câteva dezbateri mi s-a părut de departe cel mai puternic dintre ele. Oraşul Iaşi a fost pentru câteva zile cuprins de un fel de trezire la viaţă. Şi nu era doar impresia aceea de entuziasm general care apare în fiecare toamnă când se întorc studenţii din vacanţă, ci însuşi plusul de interes pentru evenimente cu scriitori. Dezbaterile, recitalurile, conferinţele, în fine, întâlnirile scriitorilor între ei şi ale scriitorilor cu cititori mi s-au părut, toate, sub semnul unei libertăţi lipsite de ostentaţie. Prietenoşi, organizatorii au fost atenţi ca lucrurile să funcţioneze normal, dar ceea ce găsesc cu adevărat deosebit şi spre lauda lor este discreţia cu care au făcut asta, un amănunt care, alături de altele, îi face comparabili cu orice manager de evenimente literare din Vest. M-am întors de la Iaşi cu speranţe reînnoite şi - mărturisesc - parcă şi cu mai mult chef de scris.

Pe drum, fără deadline

Aproape de nicăieri venind ajungi uneori,

deşi e prea literar şi nu se potriveşte

cu nimic din ce trăieşti la limită, iar partea

mai dificilă nu e aici, în dimineaţa

care-ţi promite o bună înţelegere a lucrurilor complicate,

cu tot cu tristeţea în plin anotimp al bucuriei,

cu discuţiile fără rost în cotloane domestice

care n-au cunoscut disperarea,

şi nici durerea despre care nu poţi spune nimic

în favoarea ta, un impas sufletesc strigat

la portavoce pe străzi din Erevan,

în festivaluri de poezie cu nume care trimit la marele potop,

nici măcar în armeana bătrână,

dar nici în limba ta est-europeană,

ci în graiul universal al omenirii călătoare de azi.

Vezi partea scrisă a trăncănitului continuu

din locurile publice unde se pune la cale viitorul?

Ştiu, cuprinsă de aura ta ştiută de frumuseţe,

ai fi în stare să treci peste nimicuri,

dar ai graţia de a le lua în seamă,

ceea ce dă un plus de speranţă

lumii noastre aduse la limită.

Suntem pe drum, fără deadline, fără ţintă,

fără hartă sau gadget-uri de ultimă oră,

fără măcar o minimă ştiinţă a trecerii timpului,

fără destin. Doar o veselie suspectă care ne cuprinde

când suntem mai mulţi, iar asta înseamnă oricum ceva

indiferent de situaţie. 

Nu este niciodată momentul

Scrie în ziare şi pe Net despre schimbări climatice,

iar dacă ştim să zărim printre rânduri
prindem şansa de a afla amânunte
chiar şi despre modificări sufleteşti în plan personal,
în care starea de bine lipotimică se întâlneşte
cu starea de rău înfloritoare,
tocmai când suntem pe şosea,
între Lisieux şi Mont Saint-Michel parcă,
unde bate un pic vântul ca o trecere mai rapidă
a timpului vâjâind la oglinda retrovizoare.
Vezi cât de departe s-a retras marea,
acum când mi se pare că lumea ar fi
mai amatoare ca oricând
de zgomot de valuri sparte de ţărm?
De nicăieri se iscă înţelesul cel limpede,
în care planuri, regrete şi ezitări se împacă de minune,
precum nişte paşi, care pot fi ai noştri, imaginari,
fără memorie şi fără perspective,
lăsând şiruri de urme în mâlul proaspăt din preajma insulei.
Nu au rost întrebări suplimentare, nu se cuvin
reproşuri, nu e potrivit să împărtăşim gânduri secrete,
nu e momentul, nu e momentul dezvăluirilor-şoc,
cum nu este parcă niciodată momentul
pentru trăirea pur şi simplu a vieţii aşa cum e.

Lecții de viață

Povestea aceasta a vieţii trăite sufleteşte pe mai multe planuri mă preocupă. Te uiţi, vezi, nu eşti de acord cu ceea ce vezi şi nici cu ceea ce auzi, dar nu zici nimic pentru că îţi dai seama că pentru moment cel puţin nu poţi schimba nimic. Trebuie să taci în multe împrejurări, pentru că oamenii vor să se audă doar pe ei vorbind, iar dacă atunci când, totuşi, vorbeşti şi părerea ta e în dezacord cu a lor, apar repede şi etichetările. Trebuie că vorbeşti din cărţi dacă spui ceva ce ţine de observaţia directă, banală. Contrazici aşa, de-amorul artei şi nu pentru că îţi susţii punctul de vedere în care crezi. Ai toate defectele. Cu tine nu se poate discuta, deşi abia dacă ai apucat să zici două cuvinte. Şi deşi nu te simţi nici rupt de realitate, nici "Gică-contra", cum ţi se spune de-a dreptul în faţă că ai fi, continui să accepţi să primeşti lecţii în tăcere. Lecţii de viaţă. De pragmatism. De inteligenţă în ofensivă. De tot ce vrei. În tăcere. Retras, resemnat, în viaţa ta din alt plan, acolo unde rezervele de bun-simţ ţin loc de baterii de supravieţuire.

A te plânge că nu poți să-ți scrii cărțile

Condiția scriitorului nu este dintre cele mai bune. Nicăieri în lume, aș zice. Sigur că în țări cum este România problemele sunt un pic mai complicate decât în Vest. A te plânge însă că nu poți să-ți scrii cărțile din cauza situației sociale, politice, materiale, financiare etc. este fără rost și nerealist. M-am plâns și eu uneori, recunosc, însă în ani și ani am învățat cel puțin două lucruri în legătură cu acest subiect. Mai întâi că este cam imoral să faci asta. Nici condiția țăranului nu este mai bună, nici a profesorului, nici a doctorului. E o chestiune, așadar, de climat local. Apoi, în problema aceasta a scrisului motivațiile externe nu au nicio relevanță. Dacă nu ești motivat interior nu prea se înțelege de ce scrii și cu atât mai mult de ce te plângi că nu poți scrie. Dacă lipsa de succes sau blocajele de pe la edituri te pot opri din scris, ar fi cazul chiar să nu mai scrii. Sigur că succesul este binevenit oricând și este încurajator, dar numai motivația ta secretă și personală te trezește în fiecare dimineață și te pune la lucru. Și modelele pe care vrei să le urmezi. Restul e, aș zice, justificarea comodității și a lipsei de disciplină, care găsește mereu vina în exterior, la alții, în orice altceva în afară de propria persoană. Și toate astea au particularitățile lor, firește, de la caz la caz, cum se spune. La fel ca în viață, și în artă/scris fiecare se descurcă cum poate. Cu o singură condiție: motivația să fie internă și autentică, ceea ce e cam același lucru.

Scânteia de umanitate sclipeşte peste tot prin lume

Cum să-ţi învingi teama de necunoscut într-o călătorie? Cauţi pur şi simplu să te întâlneşti cu oameni ai locului. Pentru mine nu înseamnă aproape nimic vizita într-un oraş în care nu am mai fost dacă nu cunosc pe nimeni de acolo. Aşa se face că atunci când sosesc într-un loc nou în care nu ştiu pe nimeni am obiceiul să întreb pe câte cineva de pe stradă despre cum se poate ajunge la nu ştiu care muzeu sau în nu ştiu care zonă şi fac lucrul acesta nu neapărat ca să aflu (de cele mai multe ori ştiu foarte bine punctele pe care urmează să le ating), ci mai mult ca să schimb două fraze cu un localnic. Uneori, discuţia se prelungeşte şi, din vorbă în vorbă, ajungem să facem cunoştinţă cu adevărat. Este partea care-mi place, între altele, atunci când călătoresc. Scânteia de umanitate sclipeşte peste tot prin lume, iar oamenii sunt - se ştie - aproape genetic programaţi să comunice între ei mereu şi mereu, toată viaţa.

Călătoria e şansa de a sări un pic peste propria umbră

Una dintre cele mai minunate bucurii ale vieţii este călătoria. Şi cititul este grozav şi nemaipomenit, dar să umbli prin lume şi să vezi mereu alte şi alte peisaje şi aşezări, să cunoşti oameni din locuri îndepăratate, să stai de vorbă cu ei, să legi prietenii, acestea mi se par cu adevărat nişte daruri de care ar trebui să profităm cât se poate de mult în trecerea noastră pe Pământ. Călătoria e şansa de a sări un pic peste propria umbră, e un nesfârşit poem care cuprinde stări şi sentimente mai rafinate decât cele mai bune poeme care s-au scris vreodată.

O promenadă însuflețită de speranță

Partea bună atunci când ai mai multe proiecte în lucru este că mai uiți de tine. Uneori, a te gândi mereu la propria persoană, la situația ta etc. este bolnăvicios. Ieșirea din propriul univers, întâlnirea cu alți oameni, comunicarea sunt ca o plimbare prin locuri care îți plac, o promenadă însuflețită de speranță. Iar planurile de călătorii sunt cel mai bun remediu la tendința, omenească altfel, de repliere permanentă în interior. Pot spune că ideea călătoriei mi-a fost mereu aliat, fie că s-a topit în poemele himeriste, fie că s-a convertit, nu de puține ori, în incursiuni adevărate prin lume.

Împiedicarea proiectului FILIT sau sindromul lipsei de recunoaștere

Stăm cam prost, se vede, la capitolul cultura recunoașterii. Este probabil și ceea ce ne împiedică să ne dezvoltăm ca țară, să fim în acord cu potențialul neobișnuit pe care în realitate îl avem. Prea adesea proiectele bune nu numai că nu sunt sprijinite, dar sunt șicanate, iar oameni care ar trebui recompensați public și prezentați drept modele pentru implicarea lor lucrează într-un climat ostil, numai ei știu cât de greu, cheltuind timp și efort pentru binele celorlalți și neavând uneori nici măcar consolarea unei vorbe bune. Iar fenomenul acesta se întâmplă atât la nivelul cel mai de jos al fiecărui loc de muncă, unde poți întâlni oameni extraordinari, conștiincioși și mai ales creativi, marginalizați din păcate în cele mai multe cazuri, cât și în zona publică a inițiativelor cu impact asupra societății întregi, unde, la fel, niște oameni valoroși trebuie mereu să se lupte cu un sistem nărăvit în rele și pur și simplu cu atitudini ostile, gratuite și prostești. Recent, a apărut știrea că Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași ( FILIT ) nu va mai avea ediția de anul acesta. Încă un lucru bun pus la pământ, te gândești. Pentru că după primele două ediții acest festival e deja considerat în plan internațional cel mai important din Europa de Est. Organizatorii au hotărât gestul radical al suspendării din cauza imixtiunilor politicianiste în acest proiect și a tracasărilor absurde pe care le suportă. Dincolo de interesele meschine, politice și de altă natură, care stau în spatele tracasărilor și văzând cum în general nu puține proiecte mari - care ar fi în stare să pornească rotițele sociale mai bine decât orice dispoziție guvernamentală în țara noastră - sunt înăbușite și anihilate, nu poți să nu te întrebi, conspiraționist chiar, cine este deranjat de fapt de aceste exemple bune pentru o societate întreagă. Îmi pare rău, firește, că s-a ajuns aici în cazul FILIT și sunt de partea organizatorilor în ceea ce numesc ei pe bună dreptate "rezistența culturii împotriva politicului și a banului", dar mă tem că avem de a face cu un sindrom social, cu o boală care necesită intervenții educaționale urgente, dincolo de fiecare situație de acest fel în parte. Până când elementara recunoaștere a valorii individuale și a muncii nu va fi pusă la locul ei, între valorile de bază ale lumii noastre românești, nu vom reuși să căpătăm meritata refacere a demnității ca nație, nici în proprii ochi, nici în ochii străinătății.

Niciodată nu te poți întoarce cu adevărat

Scris din nou, după o vreme de sincopă, la romanul în lucru, azi dimineață, când m-am trezit pe la 5 cu o frază în cap. Și am fost mulțumit că în timp ce păsările ciripeau harnice afară eu bocăneam la taste, la masa din bucătărie, cu spor. M-am dus cu rândurile departe, la München, unde eroina mea se învârtea cu metroul, într-o dimineață de iarnă geroasă, ca să se facă ora de deschidere la spitalul unde avea programat interviul pentru slujbă. Vocea calmă care repeta în fiecare stație înainte de închiderea ușilor "Bitte, zurück bleiben!" îi suna demobilizator, îi spunea că ar fi fost poate mai bine să fi rămas acasă, să fi rămas, să nu fi plecat, să fi stat la locul ei, în casa ei din orășelul din Moldova, cu bărbatul și copiii ei. Se pare însă că niciodată nu te poți întoarce cu adevărat. Totul se schimbă. Așa merg lucrurile.

Am fricile mele, momentele proaste, stângăciile...

Am fricile mele, momentele proaste, stângăciile. Iau şi decizii greşite. Lungesc uneori vorba când ar trebui să tac. Câteodată nu zic nimic când ar trebui să vorbesc cu voce tare. Şi deşi se presupune că un scriitor ar trebui să ştie să ţină speech-uri, nu de puţine ori intervenţiile mele publice sunt aiurea şi am sentimentul că toate gândurile şi ideile mi se îmbulzesc simultan în cap ca să capete expresie, ca o mulţime de oameni stând să rupă uşile la un market unde s-au anunţat reduceri. Sunt eu optimist cât de cât, e adevărat, dar recunosc că în unele situaţii trebuie să-mi adun chiar toate energiile pentru menţinerea încrederii şi speranţei. Dacă ar fi să fiu chiar sincer, mă şi mir că lucrurile capătă coerenţă şi sens în viaţa mea, iar altă explicaţie decât că sunt norocos să am parte în viaţă de oameni binevoitori şi prietenoşi nu am acum la îndemână.

Întâlnirea magică şi ireală cu propria clipă

Sclipirea lacului printre crengi, zărită ieri din mersul bicicletelor, pe şoseaua plină de maşini cu şoferi cam nervoşi pentru o zi de week-end, mă urmăreşte şi azi, mai ales că la un moment dat s-au arătat - ca într-un tablou impresionist - şi culorile vii ale unor canotori vâslind, acolo jos, pe apa încreţită de un vânticel venit nu se ştie de unde, pe căldură şi sub soare, sub imperiul acestei secete pentru care oamenii sunt deja îngrijoraţi şi se roagă împreună cu preoţi vrednici, prin biserici, sau chiar pe câmpuri uscate unde au scos icoanele, cu speranţă şi credinţă. Îmi stăruie în minte imaginea apei răcorind uşor aerul, mai jos, în frunzişul neliniştit, dar şi poza trecerii noastre, a Iulianei şi a mea, pedalând, turistic, dar şi firesc ca un "buna ziua", cu sentimentul că nu străbăteam curenţii blânzi din această vale a Bistriţei şi pe nişte drumuri mai concrete decât tastatura la care bocănesc acum, ci parcă timpul nostru cumva, care ne vine în întâmpinare şi el, nerăbdător să avem întâlnirea magică şi ireală cu propria clipă, aceea care îngheaţă totul aşa cum este şi pune la păstrare pentru albume de nimeni deschise în viitor niciodată.

"Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi trecut în porţie!"

Nu ştiu de ce mi-am adus adineaori aminte de o dimineaţă la spital, din vara trecută. Dormisem o noapte în patul lor după ce îmi puseseră la loc mâna sărită din umăr după o căzatură urâtă cu bicicleta. Doctorul se purtase duşmănos, lamentabil, ca medic şi ca om. În fine, după toată tevatura (durere, indiferenţa şi ostilitatea omuleţului în halat alb, anestezie generală, reducerea luxaţiei), venise dimineaţa. Eram bucuros că vedeam lumina la geam. Nu-mi mai doream nimic altceva. Şi totuşi... O femeie de serviciu a venit cu ceaiul. A dat fiecărui năpăstuit din salon câte o cană aburindă. Mie nu. Pur şi simplu. Ajunsă la uşă după ce-şi făcuse serviciul şi cuprinsă parcă de remuşcare, s-a întors către mine şi mi-a spus: "Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi trecut în porţie!" Rămas fără cuvinte, am zâmbit amar şi strâmb. Mărturisesc că îmi doream cana aceea cu ceai nu numai ca să-mi ostoiesc setea şi să mă bucur în tihnă de lumina dimineţii, ci şi pentru a fi şi eu în rând cu ceilalţi. M-am simţit pentru câteva clipe scos din toate porţiile lumii noastre minunate.

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

În Revista VATRA​, într-un număr special dedicat poetei  Ana Blandiana​, a fost inclus, la pagina 100, între zeci de contribuţii interesante, şi un text al meu despre domnia sa, solicitat de redacţie şi scris acum doi ani, însă valabil în absolut, asemenea prieteniei noastre literare care nu s-a stins din 1988 până acum.
Articolul în Vatra

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

  

Există, se pare, pentru fiecare scriitor o întâlnire literară care contează cel mai mult între toate, atât în planul propriu-zis al scrisului, cât şi în drumul lui în literatură şi în viaţă. Pentru mine, acea întâlnire a fost atunci când am avut şansa să o cunosc pe scriitoarea Ana Blandiana.

Era cu puțin înainte de 1989 și mi-am dat seama imediat nu numai că sunt pe aceeași lungime de undă, ca să spun aşa, cu domnia sa, dar că întâlnesc, în sfârșit, un scriitor care, deși este important, nu are orgoliul și infatuarea atât de răspândite, din păcate, în lumea noastră literară. Atitudinea acestei mari poete exprimă de fapt o cunoaștere reală a vieții. Am înțeles aceasta atunci și mereu în anii care au urmat și în care m-am bucurat deopotrivă de prietenia domniei sale și a scriitorului Romulus Rusan, amândoi niște oameni cu totul speciali, un cuplu unic în literatură.

Această înțelegere adevărată a vieții este, cred, și cheia poeziei pe care Ana Blandiana o scrie, una de cea mai adevărată substanță și a cărei calitate principală – evidentă încă de la prima lectură, asemenea poeziei lui Eminescu sau celei a lui Blaga – este naturalețea. Mi se pare că în persoana scriitoarei Anei Blandiana se întâmplă o rară potrivire a omului-scriitor cu scrisul său. Pe cât de deschisă este autoarea memorabilelor poeme, pe atât de firesc sună fiecare vers. La fel şi paginile de proză și eseurile sale. Pentru că modul în care Ana Blandiana se consumă sufleteşte în proiecte care ţin de viaţa noastră comună de români este nu altceva decât poezie trăită, un acord între scris şi trăit, o trăire poetică a propriei epoci.

Prin timbrul unic al poeziei pe care ne-o dăruieşte și, mai mult, prin calitățile sale umane, prin atenţia pe care am văzut că o acordă fiecărui om cu care stă de vorbă într-o împrejurare sau alta, prin normalitatea atitudinii care nu lasă nici o clipă să se insinueze, repet, vreo umbră de orgoliu de scriitor, prin exuberanţa, altruismul, tenacitatea de a duce la capăt proiectele, prin atitudinea prietenoasă, prin spontaneitatea cu care limpezeşte lucrurile în situații care par tuturor complicate și nu în ultimul rând, fireşte, prin prezenţa sa de o feminitate cuceritoare, Ana Blandiana este o personalitate cu totul aparte în peisajul literar românesc. Există în atitudinea, comportamentul, felul de a fi al Anei Blandiana o atât de umană deschidere înspre celălalt şi o generozitate atât de manifestă încât toate barierele de comunicare dispar în compania sa ca şi cum nu ar fi fost niciodată.

De fapt, şansa mea de a o cunoaşte personal, de a discuta în atâtea rânduri cu domnia sa, de a fi putut fi alături de lupta sa civică din anii nouăzeci a venit după ce am avut un schimb de scrisori, prin 1988, şi după ce mi-a citit primele poeme pe care i le trimisesem atunci, la sfârşitul anilor optzeci, din sanatoriul de tuberculoză în care munceam şi trăiam, undeva în munţi, izolat, nu foarte departe de Piatra Neamţ. Nici nu a trecut o lună și, imediat, am avut bucuria să văd publicate acele poeme pline de călătoriile mele „himerist”-imaginare, în Familia, în rubrica sa pe care chiar începând cu acel număr nu a mai avut voie s-o semneze, regimul ceaușist interzicându-i semnătura. Nu le-a publicat însă oricum, ci cu o prezentare foarte elogioasă care i-a făcut invidioşi pe mulţi dintre colegii de breaslă.

Din acei ani am rămas prieteni, iar prietenia s-a consolidat în timp, în așa fel încât prin 1994, după ce marii editori ai țării refuzaseră publicarea memoriilor din lagărele sovietice ale tatălui meu (memorii scrise în anii cincizeci, nu după 1989!), numai ei doi, Ana Blandiana și Romulus Rusan, au înțeles că manuscrisul trebuia oferit publicului. Și s-au luptat pentru aceasta. Astfel, memoriile au fost difuzate în patru episoade la Radio Europa Liberă, în lectura Ioanei Măgură-Bernard și a lui Ștefan Pisoschi, apoi au apărut fragmentar în revista Memoria, apoi, în sfârşit, integral, la Editura Axa. Au urmat anii de activism civic la Alianța Civică și ai începuturilor proiectului Memorialului Sighet. Le mulțumesc amândurora și aici pentru șansa pe care mi-au oferit-o atunci de a fi aproape de frământările și zbuciumul lor pentru instaurarea democrației în România și pentru refacerea memoriei, o luptă dusă practic împotriva noilor vechi reprezentanți ai statului și nu de puține ori, din păcate, împotriva unei mari părți a elitelor scriitoricești și culturale.

Anii aceia au însemnat mult în formarea mea şi m-am referit aici un pic la câteva momente în care drumul meu ca scriitor s-a intersectat cu al domniei sale pentru a încerca să arât, atât cât se poate, atât cât sunt în stare nişte cuvinte, fie şi în parte, generozitatea şi altruismul unei scriitoare emblematice pentru epoca noastră.

Pentru că am văzut pe viu la acest cuplu literar de legendă ce înseamnă să duci la capăt proiectele, să dai din timpul vieţii tale şi din timpul tău de scris pentru a schimba lumea din jurul tău, pentru a o apăra, pentru că am văzut cât de important este să îţi urmezi drumul pe urmele dreptîţii şi, adesea, să suporţi, în acelaşi timp, atacuri, insulte, ameninţări, să suporţi toate mârşăviile şi calomniile fără să răspunzi, fără să ai replică.

            Ana Blandiana este o poetă recunoscută parcă mai mult în străinătate. Din păcate pentru noi, aș zice, care nu prea știm să ne susținem valorile, deși vrem, pe de altă parte, să fim recunoscuți „afară”. Nici nu mai ştiu de când nu am mai citit o cronică sau un eseu despre poezia sa (cronică sau eseu scris de un critic adevărat, vreau să spun), iar prezența sa la televiziunile noastre – extrem de atente, altfel, cu tot felul de personaje care mai de care mai dubioase – este atât de rară încât, atunci când se întâmplă, devine un act de demnitate și de probitate profesională pentru acei jurnaliști care o invită.

E limpede că atitudinea sa în favoarea democrației din ultimii douăzeci de ani, coagularea Alianţei Civice (cu protestele din Piaţa Universităţii din 1990 și anii care au urmat) ca mişcare de opoziţie la tendinţele anti-democratice ale regimului neo-comunist și pledoaria pentru memorie prin proiectul Memorialului Sighet au transformat-o într-un inamic al sistemului. De aici şi nerecunoaşterea, respingerea, marginalizarea.

Deși Memorialul Sighet este o operă pentru care statul român ar trebui să fie recunoscător scriitorilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan (tocmai pentru că este, în fapt, ceea ce statul însuşi, auto-declarat democratic, ar fi trebuit să inițieze şi să susţină), lucrurile se întâmplă invers, adică proiectul este marginalizat. Iar marginalizarea va continua, din păcate, câtă vreme rămăşiţele sistemului comunist vor mai fi puternice şi vor mai face legea şi jocurile lor imunde în România.

Indiferent însă de felul în care este condusă această ţară, rămâne o certitudine faptul că atât prin opera literară, cât și prin opera civică, Ana Blandiana este pentru mulţi români un reper, unul din acei scriitori care nu ar putea fi contemporani cu nici o altă epocă decât a lor. Este modelul de scriitor căruia îi pasă de lumea în care trăieşte. Iar acest model ar putea fi vizibil cu adevărat, aşa cum merită şi cum merităm toţi, dacă și lumea noastră românească ar reuși, în sfârșit, să capete un pic de normalitate. De fapt, dacă şi noi, fiecare în parte şi împreună, am face un pas mai hotârît pe acest drum al normalităţii.

                      

Octombrie 2013

Ieri am vizitat sanatoriul

Ieri am vizitat sanatoriul de tuberculoză Bisericani, locul care m-a inspirat, încă din prima tinerețe, în scrierea majorității cărților. Poezia sanatoriului pe care am pus-o la cale și "himerismul" de acolo se trag. Lumile din romanele "Ospiciul" și "Fericire sub limite"​ acolo își au spațiul de mișcare și respirație. M-am întristat să văd, în parcul din față, clădirile în care am locuit în vremea în care îngrijeam bolnavi lăsate acum să se năruiască, năpădite de vegetație până la ziduri. Nu mai este ordinea și nici curățenia din anii optzeci. Totul arată delăsare și indiferență. Am făcut și câteva fotografii. Voi posta câteva curând, zilele acestea. Uneori, timpul ne este aliat și prieten, alteori nu ține chiar deloc cont de noi.

"Writing is work! Writing is work!"

Apropo de muncă... Mă aflam în 2006 pentru prima oară pe Heathrow. Urma să stau două luni în Scoţia, unde fusesem invitat ca bursier "writers-in-residence". Pe vremea aceea trebuia viză. O obţinusem după ce rezemasem zidurile o zi întreagă la ambasadă. În fine, o aveam lipită în paşaport, iar pe aeroport stătusem la coadă destul de multişor până am ajuns la ghişeu. Acolo, doamna care verifica paşapoartele se uita şi se tot uita la viza mea. M-a întrebat cu ce scop călătoream în UK. I-am spus că sunt scriitor şi urma să scriu o carte în ţara lor sau ceva asemănător. A tot dat din cap parcă a nedumerire şi a spus: "Nu înţeleg de ce nu v-au dat o viză de muncă, ci una turistică..." Apoi a adăugat: "Scrisul e muncă, nu?" Şi a tot repetat: "Writing is work! Writing is work!" I-am spus: "Doamnă, habar n-am de ce nu mi-au dat o viză de muncă, dar îmi place foarte mult să vă aud spunând că scrisul e muncă. Vă mulţumesc! Un scriitor nu aude prea des chestia asta..." A zâmbit profesional şi uman în acelaşi timp, aşa cum numai britanicii ştiu să o facă, a trântit ştampila pe paşaport şi mi-a urat cel mai frumos bun-venit care mi-a fost adresat vreodată pe vreun aeroport. Scrisul e muncă! Trăiască munca! :)

Umbra lui Monet

Nori decorativi peste verdele întunecat al grădinii, la Étretat,

şi părţi din teritoriul raţiunii încep răfuiala cu fragmente

din ceea ce a fost odată un suflet chinuit

în lumea fiinţelor vii.

Nimic din trecut, prea puţin din viitor,

numai un zgomot acut al clipei de faţă,

peste conversaţia potolită

la mesele ude după aversă, între clienţi preferând

să stea numai cu faţa spre mare,

pentru efectele binefăcătoare ale brizei,

spre ţărmul englez invizibil, cu ochii închişi

spre o lume a lor, interioară.

Poate că atunci când Monet îşi căra trepiedul şi instrumentele

pe aceste plaje de pietricele sferice şi ovale

nu se simţea nicăieri căderea în gol

pe care noi o adulmecăm la fiecare întorsătură de frază

a chelneriţei amabile recomandând cel mai bun calvados ever.

Avem încă, păstrate împreună cu zeci de cochilii

într-un pahar ciobit uitat pe nişte rafturi prin casă,

trei mostre ca suvenir, dar e greu de spus când le-am cules, 

cum despre orice e dificil de adăugat ceva

în zilele noastre iluminate la întâmplare din te miri ce.

Şi asta tot înseamnă mai mult decât nimic.

Avem tot dreptul legal de a critica

Îmi exprim indignarea şi revolta, protestul public împotriva deciziei Consiliului U.S.R. din 30 martie 2015 de a-i sancţiona prin avertisment pe scriitorii Rita Chirian​, Peter Sragher şi Dan Mircea Cipariu​ pentru ceea ce Consiliul în frunte cu Nicolae Manolescu consideră a fi „atacuri concertate împotriva Uniunii Scriitorilor ca instituţie şi ale unora dintre membri săi”. Având în vedere disfuncţionalităţile legate de acordarea Premiului Eminescu (de la care au pornit, de fapt, criticile noastre, ale celor aproximativ 100 de scriitori), faptul că regulamentul a fost modificat în sensul de a permite dlui Manolescu să candideze a treia oară la funcţia de preşedinte, lipsa de transparenţă a conducerii U.S.R. (din cât ştiu, nu ni s-a răspuns punctual cererii noastre depuse acum mai mult de o lună la secretariatul instituţiei), comportamentul autoritarist al preşedintelui (reacţiile sale publice au fost încercări clare de intimidare a celor care îl criticăm) şi imaginea proastă a instituţiei, consider că sancţiuni ar trebui date de fapt conducerii U.S.R. şi nu celor care îşi exercită dreptul la libertatea opiniei. Criticile pe care noi toţi (nu numai cei trei scriitori sancţionaţi) le-am adus şi le aducem conducerii U.S.R. sunt în fapt dovada că nouă ne pasă în mod real de felul în care este condusă şi în care funcţionează U.S.R, că nu ne sunt indiferente derapajele care se petrec în cadrul ei. Mai mult, avem tot dreptul legal de a critica şi orice încercare de intimidare a noastră este de fapt un act de încălcare a spiritului democraţiei. Îmi exprim totodată solidaritatea cu cei trei scriitori şi îi îndemn pe toţi scriitorii, indiferent dacă au semnat sau nu petiţia, să protesteze împotriva acestui gest de sancţionare (care seamănă cu abuzurile din perioada comunistă) prin care ni se încalcă drepturile democratice privind libertatea de expresie.
Articol pe acest subiect pe Agenţia de carte

Niște simple exerciții de zâmbet

În posturile, serviciile, slujbele, profesiile în care ai de a face cu oamenii (profesorii, doctorii, asistentele medicale, funcționarii intră sigur aici) prima condiție este să ai atitudine prietenoasă. Dacă nu ai de la mama și de la tata de-acasă așa ceva sau dacă dificultățile vieții te-au făcut să-ți pierzi zâmbetul, politețea și minima căldură umană, atunci mai devreme sau mai târziu vei deveni o cauză a disfuncționalităților de tot felul, a atmosferei tensionate, a nervilor și a stresului. Dacă numai îți plouă și îți ninge, dacă vezi numai rău și găsești numai defecte și lipsuri celor din jur, e limpede că nu ești făcut pentru munca cu oamenii. Dacă stai încruntat mai mereu și mai ești și șef sau șefuleț pe undeva, devii o pacoste pentru toți. Oamenilor de acest fel trebuie să li se spună că au o problemă. Mai direct sau mai diplomatic, mai tranșant sau mai aluziv, acestor persoane trebuie să li se amintească adevărul că nu sunt veșnice pe unde sunt și că nu e nimeni dator să suporte toanele lor. Și apoi, această atitudine prietenoasă despre care fac eu vorbire, ca să spun așa, aici, un pic cam iritat (recunosc :) ), se mai poate și învăța. Chiar mă gândesc că în loc de mai noile și vestitele cursuri de comunicare care pregătesc practic pe bandă rulantă oameni parcă mai încruntați decât înainte, ar fi mai bune, poate, niște simple exerciții de zâmbet la locul de muncă. Zâmbet adevărat, autentic, sincer, netrucat. Zâmbet gratis. Și o vorbușoară bună ca bonus. Să fie oare așa de greu de atins acest vis?

Tinereţe petrecută în lagăr

Azi tatăl meu, Vasile Gh. Baghiu, ar fi împlinit 93 de ani. A făcut frontul un an, când avea 21 de ani, apoi a trecut prin iadul sovietic siberian, ca prizonier de război, timp de şapte ani. Tinereţe petrecută în lagăr. A supravieţuit. Întors acasă în 1951, şi-a refăcut, cum se spune, viaţa: s-a căsătorit, ne-a avut pe noi, surorile mele şi cu mine şi a înfruntat viaţa în România devenită, la rândul ei, un lagăr. În anii cincizeci, când în literatura noastră se zbenguia proletcultismul, el a scris, riscându-şi libertatea şi viaţa, despre ceea ce păţise în lagărele din Karaganda. A murit în 1974 într-un accident de muncă. Eram atunci un copil de opt ani, dar am găsit caietul lui şi l-am păstrat. Cu greu l-am publicat după 1989, pentru că regimul comunist, aşa cum se ştie, doar se cosmetizase. Memoriile lui sunt unice, dar recunoaşterea lor încă nu şi-a găsit epoca. Dumnezeu să-l odihnească!
Prizonier în U.R.S.S. la Cărtureşti

Rezervele de idealism nevindecat din prima tinereţe

Doi sau trei ani îmi mai trebuie, cred, ca să duc la capăt două cărţi din domenii diferite de literatură pe care le am de ceva vreme în lucru, în paralel cu proiectele literare. Ele sunt, de fapt, la graniţa dintre psihologie, îngrijiri medicale şi educaţie. Abia atunci când le voi vedea încheiate îmi voi putea scrie mai departe romanele, poemele şi eseurile aşa cum îmi doresc, nestingherit, în voia cea bună. Nu-i vorbă, lucrez şi aşa la romanul pe care îl am acum la priorităţi aproape în fiecare dimineaţă, chiar dacă un pic cam încet, dar atunci sunt sigur că îmi vor creşte nişte aripi. Sănătate, răbdare, disciplină, ambianţă prietenoasă în jur sunt lucrurile de care am nevoie ca să trec cu bine acest prag. Şi îmi pun toate rezervele de speranţă şi credinţă în funcţiune. Şi toate rezervele de idealism nevindecat din prima tinereţe. 

De scris tot scrii, mort-copt, până la capăt

De ce e totuşi cam greuţ-greuşor-greu să fii scriitor în România? În primul rând pentru că între scriitorii adevăraţi şi potenţialii cititori adevăraţi se aţin permanent un fel de vajnici păzitori ai sistemului, fie ei moşteniţi din comunism sau şcoliţi din mers la şcoala tranziţiei. Mai mult, cei puşi să apere interesele scriitorului acţionează exact pe dos decât ar trebui. Hai, să zicem că problema aceasta s-ar mai putea rezolva, adică sistemul acesta nevăzut-şi-totuşi-prezent-peste-tot ar mai putea fi păcălit şi chiar clătinat binişor, prin perseverenţă, muncă îndârjită şi sacrificiu individual până la marginile lehamitei, dar ce te faci cu această cultivare deliberată a non-valorilor şi cu ofensiva discreditării cărţii şi a cititului în care se folosesc toate mijloacele, oficiale, neoficiale, directe sau subtile? Ca să scrii şi încă pe termen lung, de fapt cam-toată-viaţă, poezii, romane, eseuri, studii şi aşa mai departe în acest peisaj trebuie să fii construit dintr-un material greu de concasat de fălcile drăguţului de sistem. Că oricum de scris tot scrii, mort-copt, până la capăt. Cu preţul final, asumat sau nu, tot una.

Ratarea este nu de puţine ori o formă sofisticată a împlinirii depline şi absolute

Viaţa de zi cu zi nu ţine cont de aspiraţiile literare ale unui scriitor. Ea îşi urmează cursul, aduce necazuri şi bucurii, umple timpul cu întâmplări, trăiri, sentimente, cu alergătură domestică. Nu este deloc interesată de partea legată de creaţie, ca să spun aşa. De aici şi lipsa de temei în invocarea condiţiilor grele în cazul ratării. Eşecul se poate întâmpla din cauze diverse, însă ratarea e altceva. Eşecul - în special în înţelesul lui limitativ (şi adecvat, până la urmă) de lipsă a unei cariere sau de trai în sărăcie - are diferite cauze care nu ţin neapărat de persoană, dar ratarea este în proporţie covârşitoare un "merit" al persoanei. Eşuezi în fel de fel de încercări, de multe ori pentru că în acele momente ale încercărilor condiţiile pentru succesul tău nu erau îndeplinite. Te ratezi însă numai şi numai pentru că nu ai fost în stare sau nu ai fost suficient de motivat să treci peste dificultăţi şi peste absenţa condiţiilor favorabile. Noroc însă că ratarea este nu de puţine ori o formă sofisticată a împlinirii depline şi absolute.

Pe lângă scrisul de dimineaţă la roman

În perioada următoare îmi trebuie disciplină de fier. Şi sănătate. Pe lângă scrisul de dimineaţă la roman, am mai multe lucruri de dus la capăt, examene, proiecte de cărţi de specialitate în lucru. Îmi doresc să ies cu bine din toate spre sfârşitul verii, să pot vorbi mai relaxat. Îmi doresc apoi să văd din nou Occidentul, să-mi văd prietenii de acolo, fie şi numai pentru câteva zile. Planuri sunt. Ce se alege nu mai e întotdeauna în puterea noastră. Ţine însă obligatoriu de noi, se pare, să ne facem planuri şi să nu ne pierdem speranţa.

Zumzetul lumii din jur poate fi ignorat cu mult folos

Încerc să mă strecor printre lucruri importante şi lucruri mai puţin importante din viaţa mea de acum. Este o artă care nu se învaţă la nicio şcoală, pentru că totul este mişcător, iar erorile pândesc la tot pasul. Schimbările se fac din mers, iar ceea ce azi ţi se pare de interes vital mâine poate deveni în ochii tăi o banală chestiune de rutină. Mă mai salvează doar încăpăţânarea de a crede mereu că munca pentru un proiect (iar scrisul intră aici) e mai bună decât orice pălăvrăgeală, că zumzetul lumii din jur poate fi ignorat cu mult folos.

Sentimentul că nu e totul pierdut

Lunea trecută am fost invitat la o filială de cartier a bibliotecii publice din oraşul meu să le vorbesc unor elevi de liceu despre actualitatea lui Eminescu. De fiecare dată răspund unor astfel de invitaţii, fie ele într-o şcoală dintr-un sătuc uitat sau într-un apartament de bloc de la parter transformat în bibliotecă publică. Între argumentele care ţin de opera poetică, de publicistică şi de tipul de model de creator pe care acest mare poet îl reprezintă pentru orice epocă, inclusiv pentru a noastră, am vrut să le propun să audă şi câteva fragmente din poemele lui, dar nu din acelea din manual sau îndeobşte cunoscute, ci din cele mai puţin auzite şi mai puţin citite. La un moment dat, am ezitat dacă să citesc o strofă în care cuvântul "boschet" ar fi putut suna comic, mă gândeam, pentru urechile lor şi astfel ar fi putut să-mi spulbere toată argumentaţia, însă am decis, într-o clipă, să le citesc strofa care conţinea cuvântul, să nu sar peste ea, să aştept râsul lor spontan (care a şi venit întocmai cum mă aşteptam) şi abia după aceea să le vorbesc despre felul cum în timp cuvintele capătă noi conotaţii în funcţie de context şi să le citesc mai departe alte pasaje din alte poeme despre care ştiam că îi vor sensibiliza în aşa fel încât îi vor pune pe gânduri, fie şi numai pentru o clipă, le vor oferi un contrast lămuritor şi îi vor face să vadă până la urmă cât de umană, în definitiv,  este substanţa poeziei lui Eminescu. Intuiţia mea a fost corectă, pentru că am ajuns în final să discut cu ei despre rostul poeziei în lumea de azi şi alte minunăţii interesante că nici nu se mai dădeau duşi de acolo. Am avut din nou, cum mi se mai întâmplă uneori, sentimentul că nu e totul pierdut, iar mulţumirea aceea mi-a fost suficientă pentru toată ziua şi încă mă mai hrănesc din ea.

Felix Nicolau despre romanul Fericire sub limite

Cronica "Unghiuri speciale" de Felix Nicolau la romanul "Fericire sub limite"/ Ed. Charmides 2014, în revista Steaua, nr. 9, septembrie 2015

Scriitor productiv, Vasile Baghiu știe sã fie și

polimorf: speciile literare îi stau la degetul mic. Firește, este binecunoscut toposul literaturii scriitorului: sanatoriul de boli infecțioase, în rol principal

fiind distribuitã tuberculoza.

De aici decurg câțiva subtopoi: izolarea, provincia, hipersensibilitatea

ori insensibilitatea ca autoprotecție și vizionarismul. Autorul „Manifestului Himerist” este, evident, un continuator al lui Thomas Mann, dar de

o manierã personalã. Dacã Hans Castorp urca spre

sanatoriu ca spre un purgatoriu, care se va transforma în infern și unde va avea dostoievskiana întâlnire cu diavolul, protagoniștii lui Baghiu nu

trãiesc atât de spectaculos.

Prima temã, provincialismul, care este

captivant tratatã și în Planuri de viațã, dar în context

cosmoplit, are ca efect lentoarea temporalã.

Suntem la polul opus fațã de postmodernism, unde

timpul și spațiul se contractau. Aici este „clipa anilor

optzeci, suspendatã” favorabilã reveriei ori

vizionarismului bizantin. În acest „cuib al timpului

mort”, cu puțin înainte de tãvãlugul capitalist,

predominã sporovãiala ce rareori cade în

balcanisme, dat fiind cã peisajul parcã mereu

tomnatic stimuleazã sentimentele, poate și

sentimentalismul. Viața se deruleazã pe coordonate

studențești, cu cãrți și muzici bune pentru

protagoniști. Aici este sublimul. Cei care nu se

bucurã de asemenea paliative supraviețuiesc în

urâtul naturalist al sputei, griului și soarelui anemic.

Fãrã sã-și propunã experimente narative,

prozatorul alterneazã totuși frazele lungi cu

propoziții reduse pânã la un infinitiv lung, monologul

interior întotdeauna dubleazã dialogul, planurile

temporale se pot inversa de la un capitol la altul,

iar descrierile au mereu un rol psihologic, nu pur

estetic. În ciuda substanței culturale și a puținelor

evenimente, Vasile Baghiu are harul de povestitor

care poate atrage cititorii nu prin suspans, ci prin

fluența zicerii, oricât de sofisticatã ar fi ea uneori.

Plecarea romanului este livrescã, așa cum se

cuvine la un roman mainstream: camera de la

sanatoriu ocupatã de unul dintre protagoniști este

sufocatã de cãrți. În cele din urmã, boala cronicã,

prin diminuarea vitalitãții, îndeamnã la obiceiuri

cãrturãrești. Salvarea vine din expunerea la viațã,

sau la viața în regim morbid. „Benchetuiala de bacili”

și faptul cã majoritatea personalului medical este

recrutat dintre foștii pacienți constituie odgoane

încolãcite în jurul realitãții, ceea ce face ca accentul

sã nu cadã pe fantezii de bibliotecã, pe acea scholé,

izolarea în turnul de fildeș, pe care o combãtea

Pierre Bourdieu în Meditații carteziene. Peste

tentația eseisticã și solilocvicã a prozatorului se

așterne frica de boalã. În special intelectualii practicã

respirația speriatã, o „pranayama profesionalã”,

care ar putea fi un fel de filtru.

Chiar cu moartea la ușã, viața își cere

drepturile. Oamenii se îndrãgostesc, însã cu cât

rafinamentul mental este mai accentuat, cu atât

sentimentul se complicã. Pentru Grig „mintea

femeilor e un abis imposibil de cercetat”. În același

timp, visele de a ajunge scriitor faimos (firește!), îl

împiedicã sã investeascã emoțional. Perspectiva

este autoironicã, cu romantismul auctorial românesc

alimentat de speranța de a se vedea publicat în

În aceastã lume a urâtului, frecventarea artei

și a iubirilor sunt paliative firești. Nu atât de firesc

este profesorul de biologie Victor Savu, care vine

la sanatoriu împreunã cu elvețienii Anna și Hans,

fascinați de opera scriitorului Grigore Despa. Iatã

cã destinul artistic al lui Grig s-a împlinit, finalmente,

dar doar dupã ce emigrase în Italia. România

rãmâne tãrâmul sadoveninan unde nu se întâmplã

nimic, provincie a noului imperiu european. Un motiv

al prozei și poeziei lui Vasile Baghiu este necesitatea

persistenței în apropierea suferinței pentru a conferi

autenticitate scrisului. Circumstanțele pot fi

minimaliste, dar intențiile au întotdeauna mizã

maximã. Sanatoriul devine fons et origo, toposul

cu ajutorul cãruia se comparã destine și se discutã

caractere. Prozatorul posedã instrument pentru

caracterologia clasicã, însã harul lui rezidã mai cu

seamã în notațiile aparent fugare, capabile sã

sporeascã rafinamentul romanului: peștii

ornamentali se învârt în sensul acelor de ceasornic

într-o fântânã artezianã, doi tineri sunt aproape sã

facã dragoste când o infirmierã aduce vestea cã

mama fetei, internatã, tocmai murise, tristețea unui

personaj raisonneur este bruiatã de tacâmurile ce

se ciocnesc vesel la cantina tuberculoșilor, splina

unui porc sacrificat se dovedește „latã de la un

capãt la altul, iar asta înseamnã cã iarna va fi la fel

cum e acum” ș.a. Mai este apoi și sarabanda fricilor:

frica de microbi, frica de ratare, frica de a discuta

anumite subiecte pentru a nu fi turnat la Securitate.

Plasatã pe o granițã temporalã, intriga surprinde

anii 80 prin fantomaticele amintiri ale junelui „poet

la sanatoriu” (ce se va afirma ca prozator cu

„România literarã” (sic transit gloria mundi!).

Posibil ca autenticitatea romanului sã survinã

din expunerea autobiograficã. Detaliile medicale și

inserția bârfelor de sanatoriu sunt „parfumul” scrierii.

Peste acestea se așazã, abia, analiza holbanianã

a experiențelor erotice și interpretarea caracterelor

și situațiilor. Portretul epocii este completat cu datele

specifice contextului: momirile Securitãții întru

colaboraționism, dar și discuții asupra autenticitãții

artei. Kitschul nu este condamnat de pe poziții elitist

neomoderniste, ci tocmai – vizionarã idee –

pentru excitarea snobilor.romanul Stadiu final),

dar și anii de post-comunism

în care unii își asumã ori nu fostele atașamente

marxiste.

În pofida mizerabilismului, atmosfera are ceva

din rafinamentul decadent din Remember-ul lui

Mateiu Caragiale; în pofida acestui decadentism,

romanul problematizeazã intens, dar nu teoretic, ci

plecând de la situații concrete: învãțãmântul,

sãnãtatea, ecologia, arta și politica. Autorul aude,

vede și gândește, așadar. Ba știe sã și dramatizeze,

confruntând ideile și comportamentul celor doi protagoniști:

introvertitul și indecisul Grig fațã de

activul și justițiarul Victor. Scena de „pãlãvrãgealã

udatã cu bãuturealã” este strânsã în chingile

dialogului eficient și reflectatã ridiculizant în mintea

naratorului, cam cum se întâmpla la Marin Preda,

în romanele citadine.

Vasile Baghiu are toate calitãțile unui prozator

ce poate decupa felii diverse ale realitãții. Întrebarea

este dacã noul lui roman, tot despre sanatoriu, dupã

cum am citit pe Facebook, mai poate adãuga ceva

la tot ceea ce a scris prozatorul la temã pânã acum.