Felix Nicolau despre romanul Fericire sub limite

Cronica "Unghiuri speciale" de Felix Nicolau la romanul "Fericire sub limite"/ Ed. Charmides 2014, în revista Steaua, nr. 9, septembrie 2015

Scriitor productiv, Vasile Baghiu știe sã fie și

polimorf: speciile literare îi stau la degetul mic. Firește, este binecunoscut toposul literaturii scriitorului: sanatoriul de boli infecțioase, în rol principal

fiind distribuitã tuberculoza.

De aici decurg câțiva subtopoi: izolarea, provincia, hipersensibilitatea

ori insensibilitatea ca autoprotecție și vizionarismul. Autorul „Manifestului Himerist” este, evident, un continuator al lui Thomas Mann, dar de

o manierã personalã. Dacã Hans Castorp urca spre

sanatoriu ca spre un purgatoriu, care se va transforma în infern și unde va avea dostoievskiana întâlnire cu diavolul, protagoniștii lui Baghiu nu

trãiesc atât de spectaculos.

Prima temã, provincialismul, care este

captivant tratatã și în Planuri de viațã, dar în context

cosmoplit, are ca efect lentoarea temporalã.

Suntem la polul opus fațã de postmodernism, unde

timpul și spațiul se contractau. Aici este „clipa anilor

optzeci, suspendatã” favorabilã reveriei ori

vizionarismului bizantin. În acest „cuib al timpului

mort”, cu puțin înainte de tãvãlugul capitalist,

predominã sporovãiala ce rareori cade în

balcanisme, dat fiind cã peisajul parcã mereu

tomnatic stimuleazã sentimentele, poate și

sentimentalismul. Viața se deruleazã pe coordonate

studențești, cu cãrți și muzici bune pentru

protagoniști. Aici este sublimul. Cei care nu se

bucurã de asemenea paliative supraviețuiesc în

urâtul naturalist al sputei, griului și soarelui anemic.

Fãrã sã-și propunã experimente narative,

prozatorul alterneazã totuși frazele lungi cu

propoziții reduse pânã la un infinitiv lung, monologul

interior întotdeauna dubleazã dialogul, planurile

temporale se pot inversa de la un capitol la altul,

iar descrierile au mereu un rol psihologic, nu pur

estetic. În ciuda substanței culturale și a puținelor

evenimente, Vasile Baghiu are harul de povestitor

care poate atrage cititorii nu prin suspans, ci prin

fluența zicerii, oricât de sofisticatã ar fi ea uneori.

Plecarea romanului este livrescã, așa cum se

cuvine la un roman mainstream: camera de la

sanatoriu ocupatã de unul dintre protagoniști este

sufocatã de cãrți. În cele din urmã, boala cronicã,

prin diminuarea vitalitãții, îndeamnã la obiceiuri

cãrturãrești. Salvarea vine din expunerea la viațã,

sau la viața în regim morbid. „Benchetuiala de bacili”

și faptul cã majoritatea personalului medical este

recrutat dintre foștii pacienți constituie odgoane

încolãcite în jurul realitãții, ceea ce face ca accentul

sã nu cadã pe fantezii de bibliotecã, pe acea scholé,

izolarea în turnul de fildeș, pe care o combãtea

Pierre Bourdieu în Meditații carteziene. Peste

tentația eseisticã și solilocvicã a prozatorului se

așterne frica de boalã. În special intelectualii practicã

respirația speriatã, o „pranayama profesionalã”,

care ar putea fi un fel de filtru.

Chiar cu moartea la ușã, viața își cere

drepturile. Oamenii se îndrãgostesc, însã cu cât

rafinamentul mental este mai accentuat, cu atât

sentimentul se complicã. Pentru Grig „mintea

femeilor e un abis imposibil de cercetat”. În același

timp, visele de a ajunge scriitor faimos (firește!), îl

împiedicã sã investeascã emoțional. Perspectiva

este autoironicã, cu romantismul auctorial românesc

alimentat de speranța de a se vedea publicat în

În aceastã lume a urâtului, frecventarea artei

și a iubirilor sunt paliative firești. Nu atât de firesc

este profesorul de biologie Victor Savu, care vine

la sanatoriu împreunã cu elvețienii Anna și Hans,

fascinați de opera scriitorului Grigore Despa. Iatã

cã destinul artistic al lui Grig s-a împlinit, finalmente,

dar doar dupã ce emigrase în Italia. România

rãmâne tãrâmul sadoveninan unde nu se întâmplã

nimic, provincie a noului imperiu european. Un motiv

al prozei și poeziei lui Vasile Baghiu este necesitatea

persistenței în apropierea suferinței pentru a conferi

autenticitate scrisului. Circumstanțele pot fi

minimaliste, dar intențiile au întotdeauna mizã

maximã. Sanatoriul devine fons et origo, toposul

cu ajutorul cãruia se comparã destine și se discutã

caractere. Prozatorul posedã instrument pentru

caracterologia clasicã, însã harul lui rezidã mai cu

seamã în notațiile aparent fugare, capabile sã

sporeascã rafinamentul romanului: peștii

ornamentali se învârt în sensul acelor de ceasornic

într-o fântânã artezianã, doi tineri sunt aproape sã

facã dragoste când o infirmierã aduce vestea cã

mama fetei, internatã, tocmai murise, tristețea unui

personaj raisonneur este bruiatã de tacâmurile ce

se ciocnesc vesel la cantina tuberculoșilor, splina

unui porc sacrificat se dovedește „latã de la un

capãt la altul, iar asta înseamnã cã iarna va fi la fel

cum e acum” ș.a. Mai este apoi și sarabanda fricilor:

frica de microbi, frica de ratare, frica de a discuta

anumite subiecte pentru a nu fi turnat la Securitate.

Plasatã pe o granițã temporalã, intriga surprinde

anii 80 prin fantomaticele amintiri ale junelui „poet

la sanatoriu” (ce se va afirma ca prozator cu

„România literarã” (sic transit gloria mundi!).

Posibil ca autenticitatea romanului sã survinã

din expunerea autobiograficã. Detaliile medicale și

inserția bârfelor de sanatoriu sunt „parfumul” scrierii.

Peste acestea se așazã, abia, analiza holbanianã

a experiențelor erotice și interpretarea caracterelor

și situațiilor. Portretul epocii este completat cu datele

specifice contextului: momirile Securitãții întru

colaboraționism, dar și discuții asupra autenticitãții

artei. Kitschul nu este condamnat de pe poziții elitist

neomoderniste, ci tocmai – vizionarã idee –

pentru excitarea snobilor.romanul Stadiu final),

dar și anii de post-comunism

în care unii își asumã ori nu fostele atașamente

marxiste.

În pofida mizerabilismului, atmosfera are ceva

din rafinamentul decadent din Remember-ul lui

Mateiu Caragiale; în pofida acestui decadentism,

romanul problematizeazã intens, dar nu teoretic, ci

plecând de la situații concrete: învãțãmântul,

sãnãtatea, ecologia, arta și politica. Autorul aude,

vede și gândește, așadar. Ba știe sã și dramatizeze,

confruntând ideile și comportamentul celor doi protagoniști:

introvertitul și indecisul Grig fațã de

activul și justițiarul Victor. Scena de „pãlãvrãgealã

udatã cu bãuturealã” este strânsã în chingile

dialogului eficient și reflectatã ridiculizant în mintea

naratorului, cam cum se întâmpla la Marin Preda,

în romanele citadine.

Vasile Baghiu are toate calitãțile unui prozator

ce poate decupa felii diverse ale realitãții. Întrebarea

este dacã noul lui roman, tot despre sanatoriu, dupã

cum am citit pe Facebook, mai poate adãuga ceva

la tot ceea ce a scris prozatorul la temã pânã acum.