Wilkins Micawber despre romanul Fericire sub limite

Wilkins Micawber

18 noiembrie 2015

pe blogul Ce am mai citit

Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides, 2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”
Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu, dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980, ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte promiţător, să recunoaştem.
Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului), bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie „Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme, atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal, înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.
Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.