"Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi trecut în porţie!"

Nu ştiu de ce mi-am adus adineaori aminte de o dimineaţă la spital, din vara trecută. Dormisem o noapte în patul lor după ce îmi puseseră la loc mâna sărită din umăr după o căzatură urâtă cu bicicleta. Doctorul se purtase duşmănos, lamentabil, ca medic şi ca om. În fine, după toată tevatura (durere, indiferenţa şi ostilitatea omuleţului în halat alb, anestezie generală, reducerea luxaţiei), venise dimineaţa. Eram bucuros că vedeam lumina la geam. Nu-mi mai doream nimic altceva. Şi totuşi... O femeie de serviciu a venit cu ceaiul. A dat fiecărui năpăstuit din salon câte o cană aburindă. Mie nu. Pur şi simplu. Ajunsă la uşă după ce-şi făcuse serviciul şi cuprinsă parcă de remuşcare, s-a întors către mine şi mi-a spus: "Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi trecut în porţie!" Rămas fără cuvinte, am zâmbit amar şi strâmb. Mărturisesc că îmi doream cana aceea cu ceai nu numai ca să-mi ostoiesc setea şi să mă bucur în tihnă de lumina dimineţii, ci şi pentru a fi şi eu în rând cu ceilalţi. M-am simţit pentru câteva clipe scos din toate porţiile lumii noastre minunate.