Un roman nu se construiește ca o casă

Un roman nu se construiește ca o casă, iar asta face lucrurile un pic mai dificile. Uneori, în roman începi cu acoperișul, mai adaugi niște cărămizi la zid, fixezi o fereastră, în sfârșit, fundația poate să mai aștepte și, în general, cam totul e în aer până la sfârșit. Un roman trebuie atacat din mai multe părți, iar ceea ce intrigă și provoacă, la scris, este faptul elementar că fiecare frază și fiecare pagină reclamă o atenție specială la fel de reală ca întregul. Cum să spun? Seamănă mai mult cu o incursiune prin locuri necunoscute. Este, poate, ca o plimbare într-o pădure din care simți că trebuie să ieși din când în când la margine ca să vezi unde te afli, ceea ce face să nu-ți ticnească drumeția. Te uiți la fiecare copac, dar trebuie mereu să ai și perspectiva pădurii, iar acest balans între grija pentru detaliu și privirea panoramică devine tensiunea esențială pe care trebuie să fii în stare să o ții sub control.