Relantir

A fost mai greu azi cu paginile la roman, dar până la urmă a mers. E sâmbătă, week-end, iar lucrurile îşi încetinesc viteza, motoarele trec pe "relantir", zăpada şi frigul mai pierd şi ele teren, încet-încet, în lupta cu dorinţele noastre de a vedea odată şi odată primăvara, în sfârşit, chiar şi scrisul, pe seama căruia scriitorii (including myself) îşi fac tot felul de idei exagerate în cap, trece pe un fel de registru de secol nouăsprezece, mai aşezat, mai de "pană de gâscă", sau de "toc şi cerneală", sau chiar de secol douăzeci, cu stilou, sau, mai bine, cu ţăcănit de maşină de scris. Ah, am şi acum maşina de scris... Dar să nu patetizăm prea mult... Suficient pentru azi.

Un roman nu se construiește ca o casă

Un roman nu se construiește ca o casă, iar asta face lucrurile un pic mai dificile. Uneori, în roman începi cu acoperișul, mai adaugi niște cărămizi la zid, fixezi o fereastră, în sfârșit, fundația poate să mai aștepte și, în general, cam totul e în aer până la sfârșit. Un roman trebuie atacat din mai multe părți, iar ceea ce intrigă și provoacă, la scris, este faptul elementar că fiecare frază și fiecare pagină reclamă o atenție specială la fel de reală ca întregul. Cum să spun? Seamănă mai mult cu o incursiune prin locuri necunoscute. Este, poate, ca o plimbare într-o pădure din care simți că trebuie să ieși din când în când la margine ca să vezi unde te afli, ceea ce face să nu-ți ticnească drumeția. Te uiți la fiecare copac, dar trebuie mereu să ai și perspectiva pădurii, iar acest balans între grija pentru detaliu și privirea panoramică devine tensiunea esențială pe care trebuie să fii în stare să o ții sub control.

Lumea romanului pe care îl am în lucru s-a aşezat pe un drum al ei

Dacă m-ar ajuta Dumnezeu să scriu în postul acesta, până la Paşte, trei pagini în fiecare zi, mă gândesc că aş avea până atunci romanul gata, aş putea să-l predau editurii. Voi fi oare în stare de asemenea ispravă aici în România, unde dacă nu eşti atent ajungi să nu-ţi mai aparţii deloc? Am trecut binişor de jumătate, lumea acestui roman s-a aşezat pe un drum al ei, personajele încep să-şi trăiască viaţa lor şi, chiar dacă mai am şi serviciul şi celelalte griji, mă gândesc că merită să fac pariul acesta cu mine însumi, despre care scriu acum şi aici, ca să mă oblig mai mult şi să nu mai pot da nici un pas înapoi.

După o zi plină, de scris la roman

După o zi plină, de scris la roman, mă declar mulţumit. Oricum, nu am încotro... Capul îmi este cât o căpiţă, mintea care mi-a mai rămas în el rulează şi acum - la o jumătate de oră după ce am închis fişierul cu textul - scene, situaţii, fraze, dialoguri, descrieri, tot aşa cam un ventilator de răcire toarce încă mult timp după oprirea motorului. Sper să pot dormi, pentru că mâine îmi doresc o zi la fel.

Un răgaz

E din nou iarnă afară. Chiar ninge. Scriu. Mă gândesc că am făcut foarte bine că mi-am luat două zile de concediu! Mă felicit singur. Aveam nevoie de un răgaz ca să pot împinge mai departe povestea asta din roman, care ajunsese la jumătate, dar care nu înainta oricât de multe fraze, rânduri şi pagini aş fi scris, ca atunci când, deşi zilele trec, ai sentimentul că viaţa ta rămâne pe loc.

"Iluzia vieţii"

Scrisă la flacăra entuziasmului, orice pagină îţi dă în momentul scrierii sentimentul că zbori, însă primul semn adevărat al autenticităţii şi validităţii ei apare de obicei a doua zi, la lumina mai rece a celui de-al doilea ochi. Uneori este nevoie de al treilea şi chiar de al patrulea ochi pentru a te împăca pe deplin cu ea şi de a o accepta în economia romanului pe care încerci să îl duci la capăt, care ba se umflă şi se lăţeşte prea mult, ba devine prea sec şi lipsit de acele amănunte care, doar ele, reuşesc să ofere ceea ce Henry James numea "iluzia vieţii".

Viaţa ta nu se suspendă când scrii

Când scrii, ajungi să cunoşti pe viu senzaţia banală că trăieşti intens şi îţi clarifici gândurile şi sentimentele, mai mult şi mai mult, fără limite. Viaţa ta nu se suspendă în tot acest timp ca şi cum te-ar aştepta să pui punct ultmei fraze pe ziua aceea şi să reia firul trăirii de unde fusese lăsat, ci se amplifică şi se nuanţează într-un fel special pe care "trăitul live" nu-l cunoaşte. Lucru valabil, de altfel, şi atunci când citeşti.

După vizita pe care am făcut-o la sanatoriu...

Câteva pagini adăugate în dimineaţa asta la roman nu strică, bineînţeles. Mai mult, îmi asigură confortul sufletesc pentru tot sfârşitul de săptămână, chiar dacă sper că şi mâine, înainte de biserică, voi putea adăuga altele. E plăcut să nu treacă ziua chiar degeaba. Şi mi se pare limpede că scrisul prozei este în mare parte o chestiune de exerciţiu. Mai cred în acelaşi timp că are legătură cu răscolirea resurselor sufleteşti personale, pentru că ieri, după vizita pe care am făcut-o la sanatoriul în care am trăit şi am lucrat în anii optzeci şi care mi-a influenţat poezia, am revenit cu alt entuziasm la paginile pe care le am în lucru. În fond, lumea din acest roman se învârte în jurul unui astfel de sanatoriu şi aveam nevoie să revăd locurile ca să-mi împropătez trăirile. În sfârşit, poate este banal, dar povestesc şi eu aici despre ce mă doare mai tare acum: scrisul.

Mă gândesc și la un cititor de mâine

Scriu pentru cititorul de azi, care caută micile adevăruri ale propriei vieți în cărți scrise de autori din România de acum, cititor care înțelege că trăirea nu înseamnă numai inepuizabilul efort sau indecenta bătălie pentru a ajunge „ceva” sau „undeva”, ci mai ales replierea sufletească și emoțională în ceea ce viața are mai profund, adică experiența de la nivelul zero. Când scriu mă gândesc și la un cititor de mâine, mai cu seamă atunci când văd cum asaltul lipsei de educație, inculturii și mahalalei se face impetuos, fără pic de ezitare, adesea din pozițiile cele mai înalte ale lumii noastre românești urgisite, când chiar lumea literară și culturală se aliniază, prin ipocrizie și lipsă elementară de omenie și minimă demnitate, acestui trend jalnic. Oricum ar fi și chiar dacă nu aș avea nici o motivație externă pentru scris, ceea ce rămâne este sentimentul puternic că măcar încerc să înțeleg ceea ce s-ar cere înțeles chiar în timpul vieții mele.

Ceva de dincolo de pagini

Lecturi fără legătură între ele, la întâmplare, după cum ies titlurile în faţă pe rafturi, după dispoziţia de moment, în căutarea a ceva de dincolo de pagini, care mă priveşte direct, în speranţa nemărturisită că voi găsi resursele pentru propriul scris.

Revin, încetul cu încetul, la scris

Revin, încetul cu încetul, la scris. Azi m-am întors la romanul pe care îl am în lucru, după ce am terminat răspunsurile la nouăsprezece întrebări pe care mi le-a adresat poetul Nicolae Sava acum câteva zile. Interviul va apărea în Timpul, în aprilie. Mi-aş dori un concediu de câteva luni ca să ajung cu scrierea romanului aproape de final. Mi-aş dori o călătorie, în ţară sau în străinătate, pentru că mi-e dor de locuri şi de oameni de departe. Spun vorbele astea şi ştiu că totul poate fi de la primăvara care se insinuează iar în viaţa noastră cu îndrăzneală şi discreţie deopotrivă, cu toate rezervele ei de speranţă pe care ni le picură în suflet.