Paul Goma pentru Premiul Nobel!

Este excelentă propunerea Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: Paul Goma pentru Premiul Nobel! Uniunea Scriitorilor din România ar trebui să dubleze gestul românilor de peste Prut! Paul Goma este, deopotrivă prin viață și operă, scriitorul român care exprimă cel mai bine epoca noastră, "Zeitgeist"-ul nostru de trăitori și supraviețuitori ai unui loc din Est apăsat de comunism.

Gândul la proiectele abandonate

Gândul la proiectele abandonate îmi trezește părerile de rău, firește, și mă demobilizează de la munca la acestea încă neabandonate. Partea bună - și singura consolare - este că unele din ele chiar devin realitate, ceea ce mă salvează de la o autocritică prea severă. Sunt atât de vulnerabil la capitolul acesta încât uneori ajung în extrema cealaltă, a unui fel de muncă de refugiu, bună doar pentru a nu ajunge să mă desconsider de-adevăratelea sau să încep să trăiesc pur și simplu în voia vieții.

În viață e mai convenabil decât într-o carte

O frază mai lemnoasă, un cuvânt nepotrivit, o perspectivă prea livrescă sau prea neșlefuită, o intruziune prea evidentă a naratorului în viața personajelor sau o detașare nefirească, un ton inadecvat, în fine, o mișcare stângace de acest tip, doar unul din lucrurile astea și toată construcția, toată schelăria romanului la care lucrezi începe să scârțâie. De departe, în viață e mai convenabil, pentru că mai ai șanse, dacă greșești, să resetezi totul și să te reabilitezi în ochii celorlalți, pentru că se știe, nimeni nu e perfect, iar oamenii înțeleg genul acesta de impas. Într-un roman însă, orice eroare pe care nu ai prins-o la timp te duce pe un drum fără întoarcere, din care nu te mai poți salva decât scriind pur și simplu o altă carte, pentru că întregul a fost compromis.

Zilele în care nu scriu

Nu pot spune că zilele în care nu reușesc să scriu sunt ratate, pentru că nu sunt genul de scriitor "disperat" care pune scrisul mai presus de viață. Am numai așa o părere de rău că m-am lăsat dus de valul trăirii și nu am mai găsit nici măcar câte o jumătate de ceas pentru unele însemnări sau pentru două-trei fraze. Iar regretul acesta nu e semn bun niciodată. E un avertisment serios că ar cam fi timpul să mă mișc repede la lucru și să nu mă mai lamentez ca un "loser", dacă nu cumva vreau să ajung să regret și mai mult și să-mi fie apoi și mai greu să continui.

Recitesc în unele zile paginile toate

Romanul la care lucrez are nevoie de prezența mea zilnic. Simt că dacă trece o zi fără să deschid fișierul în care își duce viața de manuscris neterminat va face cumva și îmi va îngreuna munca la paginile următoare, la a doua jumătate rămasă de dus mai departe. Împotriva uitării și pentru ținerea permanentă sub control a întregului, recitesc în unele zile paginile toate, mă duc înapoi, îmi notez chestii de adăugat, încerc să ofer asistență lumii care a prins deja contur. Nu am libertate totală. Adesea, situațiile și personajele capătă un fel de viață proprie, merg într-o direcție pe care nu am plănuit-o, însă nu-mi displace deloc, pentru că totul este să fiu pe aproape, pentru proceduri de reanimare urgente ale cine știe cărei scene care băltește, potolirea spiritelor, temperarea entuziasmelor lirice, repornirea motoarelor pentru noi decolări.

Există ceva numai al paginii scrise

Când scriu e limpede că trebuie să mă debarasez de Facebook și toate chestiile astea legate de lumea în care trăiesc. Fără detașarea de ele risc superficialitatea, care oricum mă pândește la tot pasul, fiind în natura proprie, nu mi-e rușine s-o recunosc. Există ceva numai al paginii scrise, ceva misterios care refuză orice conexiune cu lucruri exterioare. Este, cred, ceea ce face din literatură un punct de sprijin pentru atâția oameni și o motivație în plus pentru unii ca mine, care continuă să scrie ca și cum ar avea tot timpul din lume la dispoziție și nu ar depinde de nimic în afară de foaia de hârtie sau de computer.

Pagini șterse

Azi dimineață am șters două pagini din romanul în lucru. Pur și simplu, nici nu sunau bine, nici conținutul nu era cine știe ce. Aș putea spune că am muncit degeaba, dar ar fi neadevărat. Paginile care nu mai sunt acum, care însă mi-au solicitat la fel de mult energiile, concentrarea și pasiunea ca oricare altă pagină rămasă, au adăugat ceva ce îmi va fi de folos mai departe, la scris și poate în viață, mai departe, spre finalul cărții și în zilele vieții, situații în care știu sigur că voi avea nevoie să fi greșit suficient ca să înaintez și să fiu cât de cât mulțumit.

"Mi-ar trebui un şir de ani"/ "It Might Take Me Years"

      "Contemporary Literature Press" (Lidia Vianu, director; George Săndulescu, executive advisor) publică prima antologie de poeme scrisă de membrii PEN-Club-ului român.

      Selecția a fost făcută de Constantin Abăluță, ilustrațiile aparțin Cristinei Ioana Young, iar traducerile aparțin unui grup de 21 de poeți englezi, care au lucrat împreună cu studenții Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan din cadrul Universității din București.

      Între multe poeme foarte interesante ale unui număr de 39 de poeți, la pagina 24 veți găsi și un poem al meu, "Mi-ar trebui un şir de ani"/ "It Might Take Me Years", care dă și titlul cărții, ceea ce, firește, mă onorează în chip deosebit. Ediția pdf poate fi descărcată "gratuit de AICI. 

Un om fericit

Dimineața foarte devreme scriu la roman cam două ore, la serviciu lucrez la o carte de psihologia sănătății, pe drumul spre casă mă gândesc la amândouă, acasă discut cu copiii (când sunt în vacanță) și cu soția, citesc, mă uit la televizor, navighez pe net, apoi, în unele zile, dacă avem chef, ieșim seara prin oraș, mergem în vizită la rude sau prieteni - nu foarte des pe cât ne-ar plăcea, totuși. Uneori, îmi place să gătesc, la fel de mult cum îmi place să scriu. Dacă stau bine și mă gândesc, ar trebui să înțeleg limpede că stilul acesta de viață este unul de care nu am nici un motiv să mă plâng. Și nici nu mă plâng absolut deloc. Aveți de a face cu un om fericit.

Ce să postez pe Facebook

Azi m-am pomenit în câteva rânduri că îmi cercetam mintea să spun ceva cât de cât inteligent sau măcar amuzant pe Facebook. Am găsit câteva chestii, însă, pe rând, am renunțat la ele tot așa de repede cum au apărut. Nu mi-a mai rămas acum, văd bine, decât să povestesc mica întâmplare... Ceea ce deja cred că am și făcut. Asta-i tot.

Ninsoarea, mai harnică decât mine

Azi dimineață, după ce acoperisem încă o pagină la romanul pe care îl am în lucru, m-am oprit din scris, pentru că se făcuse ziuă și am văzut că se așternuse din nou pe nins mai hotărât, mai temeinic și mai harnic decât mă pornisem eu mai departe în lumea cărții mele.