duminică, august 25, 2013

Marea cu sarea înţelegerii

Una din părţile bune ale acestei poveşti legate de scris, de scrisul prozei, în care sunt prins de vreo trei ani, este că nu te scoate din realitatea în care trăieşti, pentru că trebuie mereu să ai un ochi deschis asupra a ceea ce se întâmplă în jur şi mai departe în lume, pentru exerciţiul observaţiei, atât de necesar unui prozator. Spre deosebire de un poet (iar în ce mă priveşte - slavă Domnului! - am experimentat şi povestea poeziei), un prozator nu trăieşte ataractic, nu se rupe de realitate, nu se abandonează cu totul universului pe care îl crează. El trebuie să facă naveta între viaţa lui şi viaţa din roman permanent. Altfel, substanţa prozei sale se poetizează, se infuzează liric, ajunge să opereze cu alte mijloace, străine de scopul cu care pornise încă de la prima frază a romanului. Dacă un poet e mai mereu absent din propria viaţă (pe care, culmea, o înţelege foarte bine), un prozator e foarte prezent pentru că simte că substanţa scrisului său vine din cotidian, nu din viaţă aşa la modul absolut, ca în cazul poeţilor. Mişcarea oamenilor şi a lucrurilor din fiecare zi este filmul pe care îl are mereu în vedere, nu sensurile şi semnificaţiile acestei mişcări. Ele, sensurile şi semnificaţiile, vin la final, în ultimul capitol, când totul se leagă, când deja începe să se clarifice faptul că dincolo de întâmplări există un înţeles derivat, ceva ce se adaugă în mod natural, un fel de poezie nescrisă de dincolo de proză, nu una de cuvinte, ci una de sentimente, aceeaşi care se insinuează, de fapt, şi dincolo de rândurile scrise ale oricărui poem, din cât se pare, la care se ajunge însă pe căi diferite, aceeaşi care se vede şi la finalul unei vieţi. Sunt căile omului prin care încearcă marea cu sarea înţelegerii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu