Un an dificil

2020, un an dificil, iar pentru unii dureros și tragic. Neașteptat, prin impactul pandemiei asupra vieții.

Nici prin cap nu-mi trecea în prima zi din an, care m-a prins așa la Revelion pentru prima dată în străinătate, în Cipru, că va fi cum am văzut între timp că a fost. Cu o schimbare reală și în pătrățica vieții mele.

Cu schimbare în intensitatea și volumul de muncă la DSP, unde m-a găsit vremea pe același post de psiholog în care lucrez de 12 ani, dupa alti 18 ca asistent, și unde în aceste luni din urmă am făcut tot ce am putut pentru a fi de folos: telefoane și discuții cu oameni care erau chiar speriați în primele luni, anchete epidemiologice, serviciu de permanență de zi și de noapte, comunicare cu presa, lucru mai departe la proiectele specifice etc..

Cu schimbarea macazului, încă din primăvară, pentru cursurile online la școala sanitară, care mi-au solicitat, ca atâtor altor profesori, energii și abilități noi, cursuri care au fost, totuși, până recent, parte din partea luminoasă a acestui timp.

Te opreşti o clipă ca să respiri

Zile de resetare a unor gânduri şi planuri. Aşa a fost mereu. E momentul din an când ţi-ai dori clarificări şi ai vrea să priveşti în urmă, încercând să înţelegi dacă drumul pe care mergi este cel pe care ţi l-ai imaginat şi dacă nu cumva ar fi binevenite unele ajustări sau chiar modificări mai radicale. Viaţa continuă în jurul tău, oamenii se ocupă cu aceleaşi lucruri de totdeauna, prinşi parcă într-un fel de ritual care se pierde în adâncurile memoriei. Plus necazurile acestea mai noi şi sofisticate care au venit peste lume. Te opreşti o clipă ca să respiri, să te lămureşti de fapt dacă există ceva ce ţine încă şi de opţiunile tale sau dacă totul nu e decât o poveste cu iluzii. Zile de punere la cale a unor noi planuri, de începere sau reîncepere pe bune a unui nou roman, de mutare poate a profesoratului pe vlog şi de continuare a seriei de manuale, dar şi de reconectare la unele preocupări literare mai vechi care să mă pună poate şi mai mult în comunicare cu dragii de cititori de azi, care să mă scoată la un liman adevărat şi cu vedere la orizont.

Invitat la un workshop din cealaltă emisferă

"Today we embark on our first multi-group collaborative translation via Zoom. Welcoming new collaborators alongside the usual crew, tackling Romanian>English translations of poetry by the wonderful Vasile Baghiu. Stay tuned - let’s see how we handle the breakout rooms!" (Transcollaborate)

Poems in Bordertown

"In our warm up exercise, we did some “jigsaw” poetry, taking the English translations of two contributor poems (one by Vasile Baghiu and the other by Koraly Dimitriadis), and cutting them into individual words. Each group was given the individual words and was invited to create a new poetic work from these fragments."

Bordertown No 3 (Transcollaborate)

Ziua Limbii Române

Doar câteva observaţii aş avea, trecând repede peste tentaţia de a comenta efuziunile patriotico-sentimentale cărora le suntem martori adesea când vine vorba despre acest subiect. 

Mai întâi, faptul că noi românii ar trebui să dăm la o parte sfiala păguboasă care ne opreşte să ne vorbim limba cu voce tare prin lume, prin Europa în special, ezitare explicabilă ce-i drept prin imaginea proastă care ni s-a creat în ultimele trei decenii, dar nu şi justificabilă, aş zice, pentru că e ca şi cum ne-am feri să spunem cum ne cheamă şi de unde suntem în situaţii de comunicare banale.

Apoi, nu ne-ar strica o reconsiderare a obligativităţii cunoaşterii limbii române de către toţi dascălii indiferent de materia pe care o predau, trendul în mediile şcolare fiind acum de a o arunca în rândul atribuţiilor profesorilor de literatură, cel mult poate şi ale celor de istorie. Nu cred în "competenţa în domeniu" a nimănui dacă e însoţită de grave deficienţe de exprimare, pentru că -- se ştie -- nu se poate ajunge la nicio performanţă reală în educaţie sau în cultură fără osteneala şi "zăbava" cititului cărţilor.

În fine, patriotismul -- de care atâţia fac mare caz, mai cu seamă politicienii -- se probează, între altele, şi prin cultivarea exprimării corecte în limba română şi nu în ultimul rând prin folosirea buclucaşelor diacritice. Există la noi site-uri ale unor instituţii de învăţământ cu texte "internetizate".

Fireşte că nici presa scrisă sau televiziunea nu sunt străine de această degradare a lucrurilor.
Sigur, toţi mai greşim şi nu e cazul să ne găsim "pricini" aiurea unii altora pentru vreo virgulă vioaie sau vreun dezacord nesuferit, însă mi se pare că avem de a face deja cu un fenomen, din păcate.

Oricum, o degringoladă mai mare ca în epoca noastră în această privinţă mă tem că nu s-a mai pomenit.

La mulţi ani! 

Lucruri pe care încă aş vrea să le realizez în această viaţă

Pot să mă gândesc la lucruri pe care încă aş vrea să le realizez în această viaţă, dar viaţa mă duce pe căile ei, fără întrebări şi răspunsuri, fără explicaţii suplimentare. Ceea ce pot să fac nu este nici să mă împotrivesc prea mult, nici să mă las cu totul dus de val. Încerc să trăiesc clipa, cu avantajele şi dezavantajele ei, dar clipa nu-mi aparţine şi nu are răbdare cu mine nici măcar cât să mă gândesc la ceea ce încerc aici să spun. Probabil că există undeva un plan mai larg de desfăşurare, iar nouă ni se permite accesul doar la detalii, ca şi cum, deşi am vedea că ne aflăm într-o pădure, nu am şti în ce loc de pe hartă este ea. Şi tot aşa.

Căi individuale nebănuite şi misterioase

Poeţii şi scriitorii au căi individuale nebănuite şi misterioase prin care ajung la ceea ce se poate numi marcă personală sau stil propriu. Pregătirea filologică este foarte utilă, însă nu întotdeauna suficientă. Sunt nu puţine cazuri notorii în care diferenţa au făcut-o alte achiziţii culturale şi alte tipuri de experienţe de viaţă, paralele cu literatura. De altfel, se ştie prea bine că poezia şi artele în general au de câştigat din atingerea cu celelalte zone ale cunoaşterii. 

Dacă mă gândesc la ce mi-a folosit în poezie mie personal, cum se spune, interesul şi pentru alte domenii decât cele literare, pentru geografie şi călătorii, pentru ştiinţe şi medicină, pentru psihologie şi educaţie, pentru istorie şi politică, răspunsul scurt ar fi că poemele pe care le-am scris au căpătat, încă de la început, un fel de îndrăzneală de a privi peste gardul provinciei şi s-au încărcat de acel tip de nostalgie a exoticului sau necunoscutului pe care toţi poeţii îl caută (mai mult sau mai puţin conştient) şi care pe mine m-a pregătit pentru punerea la cale a "himerismului poetic". 

Acest concept şi manifest nu ar fi fost posibil fără neliniştea (sau chiar anxietatea) dorinţei individuale de cuprindere a lumii în diversitatea ei, într-un timp istoric ostil şi un spaţiu geografic marginal, pe firul explorării transdisciplinare, cum i se spune acum, a lucrurilor şi înţelesurilor, atât de specifică în fond epocii noastre globalizate. Toată aparenta risipire despre care încerc să povestesc câtuşi de puţin aici cred că m-a pus apoi în funcţiune şi pentru etapele mai recente ale secvenţelor poetice trăite în călătoriile "pe bune" (provocate tocmai de bovarismele poemelor din prima tinereţe) şi a adunat, se pare, la un loc, doar pentru mine, fragmentele necesare de sens, ca să pot spune, probabil, între altele, la sfârşitul sfârşitului, cu inima deschisă, că va fi meritat cu adevărat totul.

Nici nu ştiam când treceau orele în acele întâlniri

Drumul meu ca scriitor, atât cât se vede, în locurile acestea, în lumea de acum şi în vremurile noastre, nu s-a croit având în spate sprijin instituţional, organizaţional sau, în fine, oficial. Nici nu l-aş fi refuzat dacă ar fi venit în condiţii normale, pentru că nu sunt genul cu fiţe şi nazuri aiurea, cum nici nu am făcut-o, de altfel, în puţinele ocazii în care nu am mai simţit foarte acut adierea aceea urâtă a compromisului şi am putut sta pe picioarele mele. 

Aş zice chiar că a trebuit să înfrunt adesea un fel de ostilitate apărută cel mai probabil ca reacţie la dorinţa mea legitimă de a-mi păstra cât de cât un dram de independenţă şi demnitate într-o lume literară în derivă, o dorință nu prea bine văzută la noi. 

Sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă

Acum este probabil perioada cea mai potrivită în care dacă eşti scriitor poţi scrie cu adevărat mai mult pentru tine şi de amorul artei, pentru că a devenit, se pare, un pic mai dificil să publici, nu numai să trăieşti şi să munceşti, editurile sunt şi ele în impas, cum mai toate merg palid peste tot, plus sentimentul că nu e momentul pentru literatură şi artă, iar perspectivele se cam închid, intră în zona de ceaţă. 

Ştiu că nu sună prea optimist, dar un pic de realism nu strică niciodată. Poate fi chiar motivant, mobilizator, inspirator şi aşa mai departe, un truc prin care se pot reseta energii ascunse şi din care te poţi alege, în timp, cu unele rezultate şi isprăvi neaşteptate. Ceea ce nici aşa nu contează foarte mult, însă orişicât, ar fi mai mult decât nimic, indiferent cum va fi să fie.

Aș avea chef să încep un roman, măcar să îl încep, zic, să scriu primele fraze, primul capitol

Așa s-a întâmplat că am scris în ultimele 12 luni două volume de poezie, peste o sută de poeme la un loc. Unul înainte de pandemie, care este în prag de apariție la Eikon, "Visuri pe care mi le pot permite", iar altul în timpul molimei și chiar pe subiectul ei, care va apărea probabil și el curând, vom vedea unde, când și mai ales ce titlu va avea. 

Nu fac numărătoarea aceasta pentru că aș da importanță aiurea cantității în chestiuni care țin evident de altceva, ci doar pentru a mă încredința singur că nu muncesc în abstract și că până și poezia are partea ei materială care nu trebuie neglijată. 

În fine, după isprava aceasta, dublată și de un nou volum didactic-științific, aș avea chef să încep un roman, măcar să îl încep, zic, să scriu primele fraze, primul capitol, urmând să găsesc o cale de a-l continua în următoarele luni. 

Să pot găsi tonul potrivit pentru începutul unui nou roman ar fi grozav, iar pentru acest start temerar plănuiesc deja o retragere măcar de vreo două săptămâni pe undeva, în august, când diminețile le voi petrece butonând la acele prime pagini și privind la viață și la lume cu încrederea și optimismul din timpurile cele mai bune.

Recluziunea turistică de la Balcic

Am scris 20 de poezii în recluziunea turistică de la Balcic, o ispravă bunișoară, aș zice, în aceste timpuri. Știu, nu contează foarte mult numărătoarea când vine vorba despre scris, dar pare că se conturează, totuși, o nouă carte de poezie pe tema Covid-19 sau, în fine, despre povestea aceasta, pentru că poemele scrise aici se adaugă altor 30 puse pe hârtie chiar în prima fază, când eram toți în starea de urgență și umblam cu declarațiile. Este o carte care va trebui să o aștepte însă pe cea de la editură, aflată în pregătire pentru tipar, scrisă până să înceapă această molimă, așa că stau calm și scriu înainte. Locul m-a inspirat, e un cuib de liniște, avea dreptate Regina Maria să-l numească așa. Nu au fost mulți turiști, șezlongurile erau ocupate cam un sfert dintre ele, terasele la fel, lumea încerca peste tot să respecte regulile de distanțare și purtarea măștii, iar vremea a ținut cu noi. Nu mai spun despre gazdele noastre de aici din mica pensiune Helios, care au fost foarte prietenoase. Și atâția care vorbesc românește. Iar scrisul - repet ca orice scriitor obsedat de scris - este încântarea și premiul, bucuria acestor incursiuni făcute fără prea multe planuri, doar cu încrederea că lumea noastră va găsi cumva ieșirea din acest impas iar noi vom reuși să ne ținem de ea.

Intuiesc sensul vieţii

Nu am decât darurile primite de la Dumnezeu, de care sunt la fel de conştient cum sunt de natura trecătoare a vieţii omului pe pământ şi pe care am încercat mereu să le pun cât de cât în funcţiune. Şi mai am oamenii dragi din familie şi prietenii. Prin asta mă consider bogat şi norocos. Restul este viaţă de zi cu zi, obişnuită, cu suişuri şi coborâşuri, cu isprăvi şi eşecuri, cu melancolii şi exuberanţe, cu desnădejdi şi speranţe, cu umilinţe şi momente de mândrie, cu bucurii şi tristeţi, este trăire la nivelul zero. Intuiesc sensul vieţii. Am fost de câteva ori chiar pe punctul de a şti sigur din ce e plămădit, dar nu pot să-l descriu niciodată în câteva fraze, pentru că o astfel de intenţie ar fi o indecenţă. Nici măcar poezia sau romanul nu reuşesc să-l prindă şi să-l scoată la lumină pe de-a-ntregul. Cu ele însă se poate ajunge destul de departe în această poveste. Oricum, rămâne şi contează doar ceea ce poate fi pus în mişcare de energiile afective. Inteligenţa, cultura, puterea sunt numai elemente ajutătoare şi, în general, de fapt, cam jalnic de inutile.

Viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată

E duminică și sunt de serviciu la dsp, cum am mai fost în această perioadă dificilă și cam haotică. Starea mea de acum, un pic melancolică, liniștea din clădire și faptul că aud prin fereastra deschisă toată slujba de la biserica din spate pe fundalul cântecului intens sonor al mierlelor din nucii bătrâni din apropiere, în timp ce lucrez calm, printre telefoane, la ultimele revizuiri ale volumului V din manualul-ghid pentru școlile sanitare, mă predispun la explorări poetice. Sau cel puțin la reflecții de jurnal, un gen marginalizat mereu, deși întotdeauna aflat în centrul interesului celor care citesc literatură.

Chiar mă gândeam că va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal și să le transcriu pe computer, să le pun în ordine, nu doar pentru că e bine să încerci să pui la punct cât se poate tot ceea ce depinde de tine în timpul vieții, dar și pentru că este nevoie uneori de incursiuni în trecut pentru a reseta unele povești de viață și a le oferi un înțeles nou, îmbogățit, pentru ceea trăiești în prezent și poate pentru viitor.

Mă uit pe geam, oamenii stau cuminți, la locurile lor, în curtea bisericii, nu puțini cu măștile pe fețe, distanțați, cât pot ei de disciplinați și aș zice și oarecum resemnați. Și am sentimentul că toți, așa cum stau răbdători în lumina înnorată, par să înțeleagă mersul lumii și al istoriei cumva mult mai bine decât mine, cu limitele, descurajările, renunțările, entuziasmele și naivitățile mele.

Mâine voi trimite la editură cele câteva sute de pagini ale acestui volum de specialitate și va fi încă o muncă dată la spate. Le-am scris în mare parte în aceste luni de pandemie, cu abnegație și perseverență, cumva și împotriva senzației de gol și disoluție pe care o am din când în când în legătură cu lumea noastră așa cum o știam.

Mâine va veni, sunt sigur, altceva la rând în lucru, nu știu, poate în principal chestii literare, poate, la fel, proiecte diadactic-științifice cum este acesta, poate nimic în afară de o binemeritată pauză, dar viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată.

Va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal

E duminică și sunt de serviciu la dsp, cum am mai fost în această perioadă dificilă și cam haotică. Starea mea de acum, un pic melancolică, liniștea din clădire și faptul că aud prin fereastra deschisă toată slujba de la biserica din spate pe fundalul cântecului intens sonor al mierlelor din nucii bătrâni din apropiere, în timp ce lucrez calm, printre telefoane, la ultimele revizuiri ale volumului V din manualul-ghid pentru școlile sanitare, mă predispun la explorări poetice. Sau cel puțin la reflecții de jurnal, un gen marginalizat mereu, deși întotdeauna aflat în centrul interesului celor care citesc literatură. Chiar mă gândeam că va trebui să revăd cândva cât mai curând caietele-jurnal și să le transcriu pe computer, să le pun în ordine, nu doar pentru că e bine să încerci să pui la punct cât se poate tot ceea ce depinde de tine în timpul vieții, dar și pentru că este nevoie uneori de incursiuni în trecut pentru a reseta unele povești de viață și a le oferi un înțeles nou, îmbogățit, pentru ceea trăiești în prezent și poate pentru viitor. Mă uit pe geam, oamenii stau cuminți, la locurile lor, în curtea bisericii, nu puțini cu măștile pe fețe, distanțați, cât pot ei de disciplinați și aș zice și oarecum resemnați. Și am sentimentul că toți, așa cum stau răbdători în lumina înnorată, par să înțeleagă mersul lumii și al istoriei cumva mult mai bine decât mine, cu limitele, descurajările, renunțările, entuziasmele și naivitățile mele. Mâine voi trimite la editură cele câteva sute de pagini ale acestui volum de specialitate și va fi încă o muncă dată la spate. Le-am scris în mare parte în aceste luni de pandemie, cu abnegație și perseverență, cumva și împotriva senzației de gol și disoluție pe care o am din când în când în legătură cu lumea noastră așa cum o știam. Mâine va veni, sunt sigur, altceva la rând în lucru, nu știu, poate în principal chestii literare, poate, la fel, proiecte diadactic-științifice cum este acesta, poate nimic în afară de o binemeritată pauză, dar viața știu că își va urma drumul cum se pricepe ea foarte bine și nu are nevoie să întrebe pe nimeni niciodată.

Am cam muncit în pandemie

Nu vreau să mă laud, dar am cam muncit în pandemie, chiar dacă a fost oleacă agitată povestea. Nu spun prea mult ce și cum, important este că sunt mulțumit, că dacă stăteam să casc gura la vrute și nevrute care s-au tot măcinat pe la televizor, pe rețele și pe oriunde, nu m-aș fi ales cu nimic în aceste luni. Așa că am adus la capăt volumul cinci din ghidul pentru școlile sanitare, aproximativ 400 de pagini cu îngrijiri specifice asistenților medicali în medicina internă, iar profesorii și elevii vor avea la toamnă și acest manual cu toate temele aduse la zi pentru ambele semestre. Am mai butonat și la chestii literare, atât pentru un editor de aici, cât și pentru unii din depărtate, despre care o să vă anunț la moment. Lucrurile de acest fel au o șansă să rămână, mă gândesc, în pătrățica mea de lucru și de viață, restul fiind în mare parte vorbărie. Ce va mai fi vom vedea. Încredere și curaj, lumea își va reveni la normal, mai devreme sau mai târziu!

Un roman al copilăriei

Mă gândesc că o mare ispravă pentru un scriitor este să scrie un roman al copilăriei. Tema e cumva altfel decât oricare alta, pentru că tehnic cel puțin presupune o combinație a perspectivei copilului care a fost și a adultului care scrie. Nu știu dacă eu voi reuși asta vreodată, dar sunt sigur că măcar mă voi gândi să încerc și poate chiar să trec la fapte, evident în măsura în care împrejurările și timpul îmi vor îngădui. Partea inedită și provocatoare mi se pare tocmai caracterul "inconștient" al trăirii, nu foarte ușor de explorat. Copilăria este ca o țară în care ai locuit cândva, pe care însă nu mai reușești să o vizitezi cum ți-ai dori deși mereu ai bagajele pregătite.

Frica este normală

Frica de coronavirus este reală, nu trebuie s-o ascundem sau să bravăm. Este chiar normală, spun unii care se pricep. 
De aceea, nu trebuie judecați oamenii pentru frică. Ea arată că suntem pur și simplu oameni. Mai ales că poate fi și ținută sub control cumva, cu mijloace cât de cât la îndemână. 
Sigur, nu există o rețetă universală, fiecare își cunoaște limitele și are căile și instrumentele proprii de a face față situației, dar efortul de a ne menține speranța merită mereu.
Știu, suntem mai tari la teorie și foarte slabi la practică, dar - spun unii prin articole științifice pe acest subiect - informarea este recomandabilă, pentru că frica vine și din necunoaștere.
Pe de altă parte, prea multe informații pot avea efecte inverse. De exemplu, ne sunt suficiente datele elementare despre infecție, despre cum se transmite virusul și care sunt măsurile de prevenire. Jurnalele de știri ar trebui, în acest sens, evitate sau limitate la un sfert de oră pe zi. Ne agită aiurea și ne taie elanul și încrederea.
La fel, să cerem ajutorul, fără ezitări sau rușine, poate fi de folos.
Plus menținerea comunicării. Dacă ne izolăm în casă, asta nu înseamnă că nu mai vorbim cu ceilalți. Dimpotrivă, este benefic, se spune, să menținem legătura cu rudele, prietenii, cu alți oameni prin Internet în aceste timpuri nu tocmai ușoare.
A avea grijă de noi înșine, a urma o rutină zilnică, a lucra la vreun proiect pe care îl aveam sau pe care am fi tentați să-l începem, a citi, a ne căuta de lucru prin casă sunt lucruri la fel de bune.
Frica fuge de noi dacă îi acordăm doar atenția pe care o merită, una limitată, atâta cât să știm să ne protejăm și să ne vedem de viață mai departe.

Viaţa se suţine şi pe visuri

Se pare că este important să ne facem în continuare planuri de viaţă, să lucrăm în această perioadă la ceea ce lumea numeşte în epoca noastră proiecte.
Şi nu vreau să dau sfaturi, fireşte, sunt atâţia care le oferă cu generozitate maximă. Vorbesc doar aşa, să zicem mai mult pentru mine, bine, un pic şi pentru alţii care ar putea fi interesaţi, recunosc, whatever, nu mai are importanţă.
Nu contează, aşadar, dacă este o călătorie de făcut, o casă de terminat, o şcoală de absolvit, o meserie de învăţat, o grădină de îngrijit, un gard de reparat, o carte de scris, o căsnicie de pornit, nişte lucruri de cumpărat, ci numai şi numai să fie ceva, iar mintea să nu renunţe nicio clipă la speranţă şi la lucrurile pe care am vrea să le ticluim în viitor.
Viaţa se suţine şi pe visuri, şi pe ambiţii, şi pe dorinţe, şi pe viitor, nu numai pe trăirea clipei. Trăirea clipei nu are sens fără conştiinţa unui timp care abia urmează să vină. Mai mult, în faţa unei astfel de atitudini, anxietatea şi frica vor face un pas înapoi, parcă aşa spun şi specialiştii, iar noi ne vom cruţa resursele sufleteşti de care încă avem nevoie.
Fără această privire înspre ce va fi să fie după stingerea epidemiei, tot ce facem acum, autoizolarea, carantina, riscurile profesionale cărora unii trebuie să le facem faţă, toate frustrările neîmpărtăşite şi îngrădirile, toată suferinţa mocnită şi drama adevărată în unele cazuri, toate pierderile vor fi fost fără rost.

Întoarcerea acasă

Mulţi îi critică şi îi judecă foarte aspru pe românii care se întorc în ţară. Ba îi învinovăţesc de-a dreptul pentru că ar fi adus virusul. Ce ţi-e şi cu oamenii din ziua de azi! Parcă mai ieri ziceau că migraţia românilor spre Vest e o mare pierdere pentru ţărişoara noastră dragă.
Şi nu că nu aveau dreptate, fireşte că aveau, dar acum, când în sfârşit fenomenul pare să se întâmple aşa cum au tot spus că ar fi de dorit, adică în sens invers, părerile lor s-au sucit brusc la 180 de grade: nu e bine deloc!
Faptul că mulţi dintre emigranţi se întorc, în sfârşit, forţaţi de împrejurări vitrege, acasă a devenit după judecata lor un dezastru, iar tot răul pe care îl trăim acum de la ei ni se trage, ei sunt vinovaţii.
Ce nu pricep de fapt toţi aceşti grozav de exigenţi judecători?

Aici nu este despre cât de eroi sunt unii și alții

Cei care dau lecții de morală asistenţilor medicali şi medicilor cum că ar trebui să lucreze în orice condiţii, fără protecţie, fără echipamente, pe motiv că, vezi Doamne, au o profesie de vocaţie, că au depus un jurământ şi aşa mai departe ar fi în stare, poate, să-i moralizeze şi pe muncitorii care sapă şanţuri cum că e normal să rişte să fie prinşi sub pământ (au şi fost cazuri) fără să ceară instalarea acelor parapeți de susținere, că doar aste le e meseria, să-i judece și pe electricieni că nu se ating de fire și instalații fără echipamente izolante, că doar le place să lucreze în domeniul electricității, să le reproșeze aspru și constructorilor că nu se urcă pe schele fără cască și tot așa.
Mai mult, aceştia îi şi judecă foarte aspru pe doctori şi asistenţi pentru demisie invocând povestea cu soldaţii şi războiul. Lasă că nici soldații nu sunt în mod normal trimiși la luptă cu mâinile goale, dar e sigur că toată atitudinea lor miroase a ipocrizie.
E cazul s-o lase mai moale cu morala în legătură cu acești profesioniști ai sănătății și să aplice intransigențele grozave mai întâi asupra lor înșile, apoi, evident, asupra autorităților, da, a autorităților, care de atâta vreme nu sunt în stare să doteze spitalele cu măști, mănuși și tot ce trebuie.
Aici nu este despre cât de eroi sunt unii și alții, pentru că bănuiesc că acești mari moraliști nu ar vrea să-i vadă morți la datorie pe cei în halate albe, ci în primul rând despre cât de mult își respectă statul obligațiile mai înainte de a cere ceva de la cineva, de la cetățeni.