Acolo unde inteligența nu prea mai are acces

Poezia reușește să ajungă și acolo unde inteligența nu prea mai are acces, a spus la un moment dat ieri unul dintre invitații unei emisiuni literare de pe TV5. Mi-a plăcut. Îl văd ca pe un omagiu subtil și direct deopotrivă adus poeziei, care este - are dreptate acel scriitor - o cale unică de explorare a lumii, de negăsit cu ajutorul științelor, artelor sau credinței. Cât despre ce anume, concret, descoperă poezia din universul nostru care este opac pentru alte instrumente sau tipuri de cunoaștere, văd aici un punct bun de pornire pentru un eseu sau măcar niște reflecții. Nu se știe niciodată cât de departe se poate ajunge.

Un nou volum de poezie

Am încheiat un nou volum de poezie, iar isprava aceasta înseamnă ceva pentru mine în condițiile în care în ultimii patru ani m-am ocupat în principal de punerea la cale a unor manuale de școală. Poemele au fost pitrocite în timp, uneori la intervale mari unul de altul, dar în ultimele luni parcă am fost pus într-un fel de alertă de scris, am trăit niște tensiuni emoționale puternice și așa totul a fost adus la un capăt. Multe dintre ele au putut să fie incluse aici pentru că am fost norocos să fi fost găsit în avion caietul pe care l-am uitat recent într-o călătorie în plasa din fața scaunului și care a fost dus apoi la obiecte pierdute pe aeroportul Beauvais din Paris. Mai mult, au trecut și de cenzura nemiloasă a Iulianei. Cred că pot să consider momentul unul fericit. Voi merge pe optimism și voi ieși curând cu o carte. Oricum nu mai pot da înapoi, faptul este consumat, întâmplările trăite, textele scrise, iar viața își urmează drumul așa cum face ea mereu și fără să se uite peste umăr nici măcar pentru o clipă.

Bohemian Rhapsody

Aseară am văzut Bohemian Rhapsody și mi-am adus aminte de sfârșitul anilor optzeci, chiar de primăvara lui 1989, când la singura ieșire din țară înainte de Revoluție a Iulianei și a mea, anume în Bulgaria, cu puținele leva pe care le obținuserăm vânzând câteva lucruri mărunte am cumpărat de la Balkanton din Sofia un braț de vinilinuri, între care și dublul album al formației Queen. Autocarul era burdușit cu adidași, blugi și nu mai știu ce mai cumpărau atunci românii, dar noi ne întorseserăm din oraș triumfători, spre mirarea multora dintre cei care călătoreau cu noi, cu toate formațiile rock legendare. Au urmat câțiva ani, până la apariția MTV și a tot ce ține de el, în care noi găseam refugiu în ascultarea câte unei piese la combina cu radio și pick-up, iar prietenii noștri se bucurau la fel când veneau în vizită de acea muzică. Uimitorul Freddie Mercury cu vocea lui unică era în topul preferințelor. Filmul redă foarte bine dramatismul vieții unui mare artist, scenele sunt bine făcute, iar muzica și vocea lui sună excelent la boxele sălii de cinema, aproape ca la concert, un concert de care ne-am bucurat și pe firul unor amintiri dragi.

Nu ajungem să ne mai vedem cu oamenii pe care îi prețuim și îi admirăm

Nici anul acesta nu am reușit să ajung la Târgul de Carte Gaudeamus și îmi pare rău. Distanțele sunt prea mari pentru călătoriile cu mașina și nici timp nu mai am, fiind prins cu munca la proiecte diverse, în fapt tot niște cărți, în fine, poate și din cauză că mă enervează unele chestii din lumea literară. Regretul este mai ales pentru că am ratat iar întâlnirea cu scriitori la care mă gândesc adesea și pe care îi citesc cu interes și pasiune, iar ocaziile cele mai potrivitepentru astfel de întâlniri sunt aceste târguri. La fel, e ratată și șansa de a mă vedea cu unii dintre cititorii mei. Timpul trece, iar noi nu ajungem să ne mai vedem cu oamenii pe care îi prețuim și îi admirăm. Și așa va fi mereu, din păcate. Aș fi avut poate un motiv în plus să mă pun în mișcare dacă aș fi ieșit cu o carte de poezie, de eseu sau cu un alt roman, dar cărțile pe care le-am publicat recent, după romanele "Planuri de viață" și "Fericire sub limite", sunt din domeniul medical, iar editura nu organizează lansări, ceea ce pot înțelege foarte bine, fără probleme. Foarte probabil însă că târgurile din viitorul apropiat nu vor scăpa de vizita mea, pentru că azi tocmai am încheiat un volum de poeme care s-au adunat în timp și despre care nu am cuvinte și așa mai departe. Și ăsta este de fapt lucrul cel mai important pe care voiam să-l împărtășesc aici. Oricum, mă pornesc în căutarea editorului, iar momentul este plin de sentimente amestecate, de bucurie, emoție, speranță, mulțumire, indiferență, încredere, neliniște și câte altele de acest fel.

Inspirația

Nici poezia nu e chiar numai pe bază de inspirație, bineînțeles. Acesta este un mit, o poveste romantică, o capcană adevărată de fapt în care se lasă prinși adesea poeții. Am înțeles și eu mai târziu, după combustiile firești ale primei tinereți, că mai de folos decât așteptarea impasibilă a razei inspiratoare din cer poate fi adoptarea metodei pe care aș numi-o a așteptării active. Așa cum medicii și psihoterapeuții folosesc în interviurile lor profesionale ascultarea activă, în care pacientului i se dă de înțeles din când în când că nu vorbește singur, și poeții pot merge cu eficiență pe linia unei permanente puneri în rol și în stare. Pe această cale pot fi descoperite neprețuite și nebănuite filoane de trăire, pe toate palierele psiho-emoționale și cognitiv-intelectuale, care pot deveni poezie adevărată, de dorit și în formă scrisă, nu numai trăită, deși de multe ori, din motive secrete, la fel de fascinante ca scrisul, mulți preferă să rămâna la versiunea trăită.

Caietul pierdut și regăsit

Într-o călătorie recentă am uitat în avion, în plasa din fața scaunului, caietul pe care îl port în peregrinările mele, cu note, însemnări de jurnal, poezii, fragmente de proză. M-am gândit la el cu regret, mereu, în plimbările pe malurile Senei. Îl credeam definitiv pierdut. Totuși, într-o seară, în camera de hotel mi-a venit ideea să le scriu celor de la aeroport. Ei bine, a doua zi am primit un răspuns în care eram anunțat că a fost găsit și că poate fi luat de la "obiecte pierdute". Minunată veste, numai că la întoarcere pe aeroport timpul nu a fost suficient ca să pot vorbi cu cineva pe acolo, m-am învârtit degeaba prin fața unor uși metalice închise, așa că am scris de acasă unui serviciu de poștă rapidă. Mi l-au adus, ceea ce este bine, de fapt m-am dus eu după el într-un alt oraș, dar partea mai puțin plăcută este că toată povestea a costat o mulțime de bani, în fine, pentru că a fost ambalat într-o cutie mult mai mare și asta a făcut să crească taxa. Oricum, s-ar putea să fie manuscrisul cel mai scump plătit de propriul autor din toată istoria literară contemporană.

Un fel de motivație interioară

Încetul cu încetul îmi recapăt starea bună și echilibrul pentru a putea scrie și respira în voie, după povestea neplăcută de la școală care mi-a amintit încă o dată în ce țară trăiesc și m-a făcut să regret din nou că nu am emigrat. Azi-dimineață, am adăugat câteva fraze la romanul în lucru și mă gândeam că fie și dacă va fi să dureze încă doi ani de aici încolo să-l aduc la capăt va merita tot efortul, cu toate celelalte proiecte literare sau din îngrijiri medicale și educație pentru sănătate laolaltă, împreună, în paralel, cu sfânta credință în suflet și neclintita convingere că nimic din agitația de zi cu zi nu poate opri pasiunea și entuziasmul. Există în tot acest tip de avânt un fel de motivație interioară care nu ține cont de conjuncturi de moment sau de opreliști puse la cale de oameni și ne poartă pe sus peste toate, ne duce la capătul visului, în fapt singura sursă de energie când nimic în jur nu reușește să se adune și totul are aparența unei ireparabile destrămări. Foarte probabil că undeva, dincolo de înțelegerea noastră, lucrurile se aranjează altfel, cum nici nu gândim, parcă anume în favoarea noastră, gând la gând, cu bucurie și speranță.

E înţelept să revenim cu picioarele pe pământ

Poate fi frustrant să stai acasă în România, să te lupţi cu moriştile de vânt şi să visezi la ţări străine. Cred că e înţelept să revenim cu picioarele pe pământ de fiecare dată când imaginaţia se duce pe câmpii, fie şi numai pentru o vreme, până la clarificarea apelor. Aşa evităm să ne consumăm în van şi avem o şansă să ne punem bine cu lumea din jur, care ajunge să ni se pară, nu tocmai fără temei, un pic nepotrivită cu aspiraţiile noastre cele mai nobile. Eu am încercat în timp cu "himerismul poetic" (cei care ştiu cunosc), dar constat adesea că deşi metoda a avut eficienţă şi a conturat o poveste alternativă care mi-a umplut viaţa pe bune, nu a fost chiar suficientă, pentru că dorinţa de dublare (practic de confirmare pe viu a evaziunilor) e mai puternică decât orice ficţiune. Personal, sunt prins între aceste sentimente amestecate, dar sunt măcar mulţumit că am alternative şi nu stau blocat în proiect, vorba aceea, merg pe libertatea simplă de a refuza în orice moment "situaţia dată" dacă devine cumva cazul aşa cum se poate întâmpla.

Nivelul zero al vieții

Prețuiesc mult gesturile prietenoase simple, acelea de la nivelul zero al vieții, pentru că fac să pară că toată agitația noastră pentru idealuri în această lume chiar merită. Și sunt firele invizibile de legătură între oameni, punctele de sprijin în momentele de impas individual, solidaritatea tacită în numele dorinței legitime de fericire. Cu mâhnire în suflet și mirare neprefăcută, m-am confruntat uneori cu porniri nestăvilite de răutate, machiaverlîcuri îndelung puse la cale, întristătoare invidii autodevoratoare, disproporționate combustii de energii pentru planuri mărunte de răzbunare în numele vanităților rănite, însă pot spune că bunătatea nesofisticată și profund umană, chiar dacă a mai întârziat uneori, a fost pentru mine mereu pe undeva pe aproape și s-a și arătat, oferindu-mi acel plus de speranță necesar fiecărui pas în căutările mele și de care nu m-am dezis cu adevărat niciodată.

Meritocrația e o poveste despre care am citit în cărți

Nedreptatea, favoritismele și lipsa de fair-play în relațiile profesionale aici (în țara noastră, vorba unei politiciene) sunt la tot pasul în viața de zi cu zi. Meritocrația e o poveste despre care am citit în cărți sau pe care am văzut-o adesea în țările vestice prin care am avut șansa să trăiesc câteva perioade mai scurte sau mai lungi, țări, locuri, oameni și atmosferă de care recunosc că mi se face tot mai dor. Capacitatea de adaptare aici presupune în multe situații renunțare, pentru că trebuie să ai energie cât pentru șapte vieți ca să te lupți cu toate comportamentele anapoda care fac să nu meargă mai nimic cum trebuie de vreo trei decenii, după alte și alte decenii de asuprire în toate formele. Și mai înseamnă boală. Boală care se infiltrează cu fiecare amărăciune trăită, cu fiecare cuvânt tăios, cu fiecare gest nepotrivit, cu fiecare urzeală de răutăți, cu fiecare oră de muncă fără orizont. Și nu este vorba neapărat despre ce aș putea simți eu, ci despre atâtea și atâtea cazuri de tăiere a aripilor pe care le văd, de nenumăratele situații în care tupeul învinge, nu bunul-simț, nepriceperea și ambiția se lăfăie în voia cea bună, nu competența și onestitatea.

Răscolind cărțoaie și ticluind la fraze și texte

Acum nu mai e ca altădată. Poți să-ți împarți concediul pe bucăți scurte de câte o săptămână și să pleci în orice anotimp. Totuși, să lucrezi vara, să tragi la documentare și la scris, cum mi se întâmplă mie în această perioadă, nu e tocmai confortabil. Simți aerul de vacanță în jur, la serviciu, pe stradă, pe Facebook, iar asta te îmbătrânește, te demobiliezează, îți arată cum este de fapt viața, îți spune ceva despre sensul ei și toate cele filozoficești. Nu vreau să fiu înțeles greșit, sunt bucuros pentru cei care reușesc să aibă vacanță și concediu cât de cât în aceste vremuri, dar știu sigur că pe viitor mă voi gândi mai bine dacă rămân acasă vara răscolind cărțoaie și ticluind la fraze și texte sau plec în cele zări cu rucsacul în spate și un carnet și un pix pentru note la îndemână.

Aură de protecție față de razele gama ale prostiei

Efectele muzicii asupra minții umane sunt încurcate și oricum individualizate. Îmi place să lucrez pe muzică, iar la scris recunosc că mă inspiră sau măcar mă mențin în priză fel de fel de fragmente sau bucăți, ca să zic așa, adică și Roxette cu ritmul susținut din "The Look", ca să încep cu ce-mi trece prin cap acum, și Beethoven cu pasajele lui de tristețe senină, și Dillan cu zdrăngăneala country uimitor de poetică, și Michael cu inflexiunile vocii lui extraterestre, și ABBA sau Beatles cu romantismul lor incredibil, și Mozart cu optimismul lui disperat și rafinat, și Enescu care mă poate face să plâng, mai ales dacă sunt în străinătate, și ritmurile astea mai noi de care mă țin ca să nu pic de pe val chiar dacă mă plictisesc adesea, și Marcello care pune oboiul să spună povești triste despre canale venețiene, și șansonetele care mă fac să intru pe rezervări, și câte și mai câte, nenumărate și diverse, toate îmi pot fi aliat și aură de protecție față de razele gama ale prostiei din univers și față de razele infraroșii ale propriei mele prostii, cu tot cu noianul de evenimente și cu infinita pălăvrăgeală.

Cum se întâmplă în filmele care bat realitatea

Am în lucru mai multe proiecte literare. Dar nu, să nu le spun așa, să le numesc cărți pur și simplu. Roman, poezie, eseu, publicistică. Da, sunt începute, lucrate, revăzute, recitite, însă neterminate. Și problema mea acum este cum să scap din plasa unor obligații profesionale în care în ultimul timp m-am lăsat tot mai prins, obligații altfel importante și ele, care chiar îmi asigură existența și îmi oferă, în fine, posibilitatea de a face și câte o călătorie din când în când. Pentru că e limpede că dacă nu găsesc o soluție în scurt timp, să zicem în câteva luni, multe dintre ele vor rămâne așa, neîncheiate. Viața e nemiloasă la acest capitol, o știu. Voi încerca să le împac, așa cum am făcut de atâtea ori și încă în perioade chiar mai grele, în condițiile oferite de țara noastră în aceste timpuri, dar voi fi și în căutarea unei ieșiri mai eficiente, mai pragmatice cumva, voi fi pe recepție. La fel, probabil că va fi înțelept să nu încetez să-mi văd de treabă cu toate înainte, așteptând negreșit în același timp și ceva surprinzător, ceva care să mă scoată din încurcătură, cum mi s-a mai întâmplat, ceva frumos cum se întâmplă în filmele care bat realitatea dar la care din păcate nu prea mă uit cu adevărat niciodată.

Ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav

Când nu mai înseamnă cine știe ce și nu îți mai faci planuri în legătură cu ea, abia atunci poezia ar putea deveni totul. Și nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic, ci la acel stil de viață special pe care îl deprinzi după multe ezitări și tatonări, după bătălii mai mult sau mai puțin la vedere, după suferințe. Iar acest "totul" nu are nimic disperat în el. E firescul trăirii în acord cu sensibilitatea pe care începi s-o recunoști ca aparținându-ți, care se infiltrează în zilele vieții tale ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav.

Frica de schimbare

Frica de schimbare este firescă până la un punct. E normal să-ţi doreşti să trăieşti într-o relativă stabilitate, într-un confort pe care ţi l-ai construit adesea prin muncă perseverentă. Şi în mod natural oamenii sunt înclinaţi mai degrabă să păstreze ceea ce au câştigat (mult-puţin, bun-rău, nu contează) decât să se aventureze în necunoscut doar pe seama unor presupuneri că vor obţine cine ştie ce. De aici şi dificultatea de a schimba lucruri care nu merg, indiferent în care pătrăţică a vieţii noastre personale sau sociale se întâmplă încercarea. Este o bătălie la care nimeni nu ar trebui să pornească nepregătit. Răbdare, rezistenţă fizică şi psihică, înţelegerea naturii umane, un anumit idealism mereu în conflict cu vremurile, spirit de sacrificiu, altruism, toate pot face diferenţa, adică depăşirea acelui punct de rezistenţă dincolo de care confortul şi stabilitatea pot căpăta nuanţe acceptabile pentru toţi, oricum greu de imaginat înainte. Trăim în această lume care îşi modifică faţetele cu viteză nemaiîntâlnită, iar adaptarea poate fi cu adevărat un semn de inteligenţă care, în mod surprinzător, nici nu presupune renunţarea la valorile de care încercăm să ne ţinem în viaţa de zi cu zi.

Se vede că nu și-au uitat țara

Este de admirat faptul că românii din străinătate se gândesc să-și exprime mai răspicat nemulțumirea față de modul inacceptabil în care este condusă România, față de corupție, față de propulsarea oamenilor fără cultură în funcții, față de încetineala reformelor și rămânerea în coada Europei. Se vede că nu și-au uitat țara, nu au lăsat definitiv totul în urmă. Plecarea lor a fost una în disperare de situație, foarte dramatică. Am simțit tot timpul că ei nu s-au rupt decât fizic de țară și că sufletește au fost mereu aici. I-am auzit vorbind despre suferința lor și atunci când m-am întâlnit cu unii dintre ei prin Europa, dar și aici, când se întorceau în concediu. Am fost mereu mișcat de durerea lor și m-am gândit întotdeauna la ei ca la niște învinși care nu vor să accepte condiția de învinși. Iar pasul pe care îl fac astăzi este chiar unul victorios, pentru că îi scoate pur și simplu din condiția de victime. Ar putea să-și vadă de viețile lor acolo printre străini, dar se întorc aici și spun adevărul acela profund care trece dincolo de orice ideologie sau politică de partid: așa nu se mai poate! Au trimis bani, și-au făcut case, practic visurile lor s-au construit cu gândul la România și prin urmare le pasă de România. Nimeni nu-și construiește o casă aici dacă nu are de gând să se întoarcă. Ei sunt parte din viața noastră, pentru că sunt bucăți de suferință și de speranță (o combinație foarte puternică) ale familiilor rămase aici sau împrăștiate și pentru că, iată, își fac planuri legate de țară, se implică, nu rămân indiferenți. E un semntiment foarte reconfortant să vezi că rezervele sufletești ale noastre, ale românilor, nu se rispesc, ci se adună, își caută un sens mai înalt, dincolo de grijile de zi cu zi.

Image on a Film, a poem in Magma Poetry

 

Image On A Film

by Vasile Baghiu 

(self-translation)

Link to the page in Magma Poetry No 31, 2005

There is something obviously lyrical
In the roses carefully placed on the stone,
Letting me see, among leaves, thorns and petals,
Just some fragments of the inscription

I try to catch a good moment
In which I can find myself alone
In the middle of a hospitable circle of friends.

My heart beats sometimes
Like it did when I took your hand for the first time.

There are gestures which are not lost, yet,
They have remained on the pellicle,
But I cannot distinguish the people
Who were very close to us in another time.

The film lies in a drawer,
And only a few of us
Would be interested in making photos from it again.

Held up to a window's light,
I once saw, through its transparency, some flowers,
Possibly roses with thorns,
Like these already withered.

I saw smiles, champagne, confetti,
All above our heads,
Surrounded by an invisible aura.

It Is Me Who Is Breathing Here, a poem in Magma Poetry

It Is Me Who Is Breathing Here

by Vasile Baghiu 

(self-translation)

Link to the page in Magma Poetry No 31, 2005 

When I feel my life is like
a heap of overturned tables and chairs
in a house somewhere in Checnya,
then I know the moment is critical.
But I also heard that science has advanced nowadays
and figures out even soul problems.
My difficulty is that I cannot find my soul
for very long periods of time.
It is easy for everybody to understand
when I speak about such simple things as the soul,
because it is like when I talk about football or
weather,
or even upon some poems from school books.
I lose and find again
not only something which belongs to me,
so that they know it is me who is breathing here,
but also how much of me has been left.
Yesterday, when a strange person
gave me a map to simplify what I was looking for,
I felt he had smiled at me,
not exactly to me,
but to someone who was behind
and plucked me by the sleeve,
like a child,
impatient to go further.

Anxietăţile, fricile, pensiile şi indemnizaţiile scriitorilor

Sunt scriitori şi mai cu seamă poeţi care nu se tem să vorbească mult despre moarte prin poeziile lor şi prin interviuri dramatice, cosmice, apocaliptice, care au aşa o lejeritate uluitoare în a "lucra" cu chestiile astea ultimative grozave, însă dacă îi întrebi de ce nu se exprimă liber-liber şi pe subiecte mai paşnice cum ar fi, de exemplu, cele legate de situaţia de la Uniunea Scriitorilor (excluderile, demisiile, lipsa de transparenţă, abuzurile etc.) sau cele politice şi în general cele sociale îi apucă anxietăţile, fricile, pensiile şi indemnizaţiile, viaţa grea şi tot restul.

Catania din primele poeme "himeriste"

Catania e dintre numele de oraşe pe care le-am pomenit în primele poeme "himeriste" (cei care ştiu cunosc) din anii optzeci şi pe care mi le tăiau cenzorii sau redactorii de pe la reviste imediat ce le găseau în texte, într-un elan de vigilență stupid şi amuzant privit de azi. În puține dăți când s-a întâmplat, mă trezeam cu textele apărute, dar fără Napoli, fără Rio de Janeiro, fără Catania... Acum, cu globalizarea, numele de oraşe "străine" încep să fie scrise şi în povestea vieţii (în biografie, cum ar veni), de unde sunt oricum mai greu de tăiat.