Se vede că nu și-au uitat țara

Este de admirat faptul că românii din străinătate se gândesc să-și exprime mai răspicat nemulțumirea față de modul inacceptabil în care este condusă România, față de corupție, față de propulsarea oamenilor fără cultură în funcții, față de încetineala reformelor și rămânerea în coada Europei. Se vede că nu și-au uitat țara, nu au lăsat definitiv totul în urmă. Plecarea lor a fost una în disperare de situație, foarte dramatică. Am simțit tot timpul că ei nu s-au rupt decât fizic de țară și că sufletește au fost mereu aici. I-am auzit vorbind despre suferința lor și atunci când m-am întâlnit cu unii dintre ei prin Europa, dar și aici, când se întorceau în concediu. Am fost mereu mișcat de durerea lor și m-am gândit întotdeauna la ei ca la niște învinși care nu vor să accepte condiția de învinși. Iar pasul pe care îl fac astăzi este chiar unul victorios, pentru că îi scoate pur și simplu din condiția de victime. Ar putea să-și vadă de viețile lor acolo printre străini, dar se întorc aici și spun adevărul acela profund care trece dincolo de orice ideologie sau politică de partid: așa nu se mai poate! Au trimis bani, și-au făcut case, practic visurile lor s-au construit cu gândul la România și prin urmare le pasă de România. Nimeni nu-și construiește o casă aici dacă nu are de gând să se întoarcă. Ei sunt parte din viața noastră, pentru că sunt bucăți de suferință și de speranță (o combinație foarte puternică) ale familiilor rămase aici sau împrăștiate și pentru că, iată, își fac planuri legate de țară, se implică, nu rămân indiferenți. E un semntiment foarte reconfortant să vezi că rezervele sufletești ale noastre, ale românilor, nu se rispesc, ci se adună, își caută un sens mai înalt, dincolo de grijile de zi cu zi.