Ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav

Când nu mai înseamnă cine știe ce și nu îți mai faci planuri în legătură cu ea, abia atunci poezia ar putea deveni totul. Și nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic, ci la acel stil de viață special pe care îl deprinzi după multe ezitări și tatonări, după bătălii mai mult sau mai puțin la vedere, după suferințe. Iar acest "totul" nu are nimic disperat în el. E firescul trăirii în acord cu sensibilitatea pe care începi s-o recunoști ca aparținându-ți, care se infiltrează în zilele vieții tale ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav.