Un fel de motivație interioară

Încetul cu încetul îmi recapăt starea bună și echilibrul pentru a putea scrie și respira în voie, după povestea neplăcută de la școală care mi-a amintit încă o dată în ce țară trăiesc și m-a făcut să regret din nou că nu am emigrat. Azi-dimineață, am adăugat câteva fraze la romanul în lucru și mă gândeam că fie și dacă va fi să dureze încă doi ani de aici încolo să-l aduc la capăt va merita tot efortul, cu toate celelalte proiecte literare sau din îngrijiri medicale și educație pentru sănătate laolaltă, împreună, în paralel, cu sfânta credință în suflet și neclintita convingere că nimic din agitația de zi cu zi nu poate opri pasiunea și entuziasmul. Există în tot acest tip de avânt un fel de motivație interioară care nu ține cont de conjuncturi de moment sau de opreliști puse la cale de oameni și ne poartă pe sus peste toate, ne duce la capătul visului, în fapt singura sursă de energie când nimic în jur nu reușește să se adune și totul are aparența unei ireparabile destrămări. Foarte probabil că undeva, dincolo de înțelegerea noastră, lucrurile se aranjează altfel, cum nici nu gândim, parcă anume în favoarea noastră, gând la gând, cu bucurie și speranță.