Un fel de motivație interioară

Încetul cu încetul îmi recapăt starea bună și echilibrul pentru a putea scrie și respira în voie, după povestea neplăcută de la școală care mi-a amintit încă o dată în ce țară trăiesc și m-a făcut să regret din nou că nu am emigrat. Azi-dimineață, am adăugat câteva fraze la romanul în lucru și mă gândeam că fie și dacă va fi să dureze încă doi ani de aici încolo să-l aduc la capăt va merita tot efortul, cu toate celelalte proiecte literare sau din îngrijiri medicale și educație pentru sănătate laolaltă, împreună, în paralel, cu sfânta credință în suflet și neclintita convingere că nimic din agitația de zi cu zi nu poate opri pasiunea și entuziasmul. Există în tot acest tip de avânt un fel de motivație interioară care nu ține cont de conjuncturi de moment sau de opreliști puse la cale de oameni și ne poartă pe sus peste toate, ne duce la capătul visului, în fapt singura sursă de energie când nimic în jur nu reușește să se adune și totul are aparența unei ireparabile destrămări. Foarte probabil că undeva, dincolo de înțelegerea noastră, lucrurile se aranjează altfel, cum nici nu gândim, parcă anume în favoarea noastră, gând la gând, cu bucurie și speranță.

E înţelept să revenim cu picioarele pe pământ

Poate fi frustrant să stai acasă în România, să te lupţi cu moriştile de vânt şi să visezi la ţări străine. Cred că e înţelept să revenim cu picioarele pe pământ de fiecare dată când imaginaţia se duce pe câmpii, fie şi numai pentru o vreme, până la clarificarea apelor. Aşa evităm să ne consumăm în van şi avem o şansă să ne punem bine cu lumea din jur, care ajunge să ni se pară, nu tocmai fără temei, un pic nepotrivită cu aspiraţiile noastre cele mai nobile. Eu am încercat în timp cu "himerismul poetic" (cei care ştiu cunosc), dar constat adesea că deşi metoda a avut eficienţă şi a conturat o poveste alternativă care mi-a umplut viaţa pe bune, nu a fost chiar suficientă, pentru că dorinţa de dublare (practic de confirmare pe viu a evaziunilor) e mai puternică decât orice ficţiune. Personal, sunt prins între aceste sentimente amestecate, dar sunt măcar mulţumit că am alternative şi nu stau blocat în proiect, vorba aceea, merg pe libertatea simplă de a refuza în orice moment "situaţia dată" dacă devine cumva cazul aşa cum se poate întâmpla.

Nivelul zero al vieții

Prețuiesc mult gesturile prietenoase simple, acelea de la nivelul zero al vieții, pentru că fac să pară că toată agitația noastră pentru idealuri în această lume chiar merită. Și sunt firele invizibile de legătură între oameni, punctele de sprijin în momentele de impas individual, solidaritatea tacită în numele dorinței legitime de fericire. Cu mâhnire în suflet și mirare neprefăcută, m-am confruntat uneori cu porniri nestăvilite de răutate, machiaverlîcuri îndelung puse la cale, întristătoare invidii autodevoratoare, disproporționate combustii de energii pentru planuri mărunte de răzbunare în numele vanităților rănite, însă pot spune că bunătatea nesofisticată și profund umană, chiar dacă a mai întârziat uneori, a fost pentru mine mereu pe undeva pe aproape și s-a și arătat, oferindu-mi acel plus de speranță necesar fiecărui pas în căutările mele și de care nu m-am dezis cu adevărat niciodată.

Meritocrația e o poveste despre care am citit în cărți

Nedreptatea, favoritismele și lipsa de fair-play în relațiile profesionale aici (în țara noastră, vorba unei politiciene) sunt la tot pasul în viața de zi cu zi. Meritocrația e o poveste despre care am citit în cărți sau pe care am văzut-o adesea în țările vestice prin care am avut șansa să trăiesc câteva perioade mai scurte sau mai lungi, țări, locuri, oameni și atmosferă de care recunosc că mi se face tot mai dor. Capacitatea de adaptare aici presupune în multe situații renunțare, pentru că trebuie să ai energie cât pentru șapte vieți ca să te lupți cu toate comportamentele anapoda care fac să nu meargă mai nimic cum trebuie de vreo trei decenii, după alte și alte decenii de asuprire în toate formele. Și mai înseamnă boală. Boală care se infiltrează cu fiecare amărăciune trăită, cu fiecare cuvânt tăios, cu fiecare gest nepotrivit, cu fiecare urzeală de răutăți, cu fiecare oră de muncă fără orizont. Și nu este vorba neapărat despre ce aș putea simți eu, ci despre atâtea și atâtea cazuri de tăiere a aripilor pe care le văd, de nenumăratele situații în care tupeul învinge, nu bunul-simț, nepriceperea și ambiția se lăfăie în voia cea bună, nu competența și onestitatea.

Răscolind cărțoaie și ticluind la fraze și texte

Acum nu mai e ca altădată. Poți să-ți împarți concediul pe bucăți scurte de câte o săptămână și să pleci în orice anotimp. Totuși, să lucrezi vara, să tragi la documentare și la scris, cum mi se întâmplă mie în această perioadă, nu e tocmai confortabil. Simți aerul de vacanță în jur, la serviciu, pe stradă, pe Facebook, iar asta te îmbătrânește, te demobiliezează, îți arată cum este de fapt viața, îți spune ceva despre sensul ei și toate cele filozoficești. Nu vreau să fiu înțeles greșit, sunt bucuros pentru cei care reușesc să aibă vacanță și concediu cât de cât în aceste vremuri, dar știu sigur că pe viitor mă voi gândi mai bine dacă rămân acasă vara răscolind cărțoaie și ticluind la fraze și texte sau plec în cele zări cu rucsacul în spate și un carnet și un pix pentru note la îndemână.

Aură de protecție față de razele gama ale prostiei

Efectele muzicii asupra minții umane sunt încurcate și oricum individualizate. Îmi place să lucrez pe muzică, iar la scris recunosc că mă inspiră sau măcar mă mențin în priză fel de fel de fragmente sau bucăți, ca să zic așa, adică și Roxette cu ritmul susținut din "The Look", ca să încep cu ce-mi trece prin cap acum, și Beethoven cu pasajele lui de tristețe senină, și Dillan cu zdrăngăneala country uimitor de poetică, și Michael cu inflexiunile vocii lui extraterestre, și ABBA sau Beatles cu romantismul lor incredibil, și Mozart cu optimismul lui disperat și rafinat, și Enescu care mă poate face să plâng, mai ales dacă sunt în străinătate, și ritmurile astea mai noi de care mă țin ca să nu pic de pe val chiar dacă mă plictisesc adesea, și Marcello care pune oboiul să spună povești triste despre canale venețiene, și șansonetele care mă fac să intru pe rezervări, și câte și mai câte, nenumărate și diverse, toate îmi pot fi aliat și aură de protecție față de razele gama ale prostiei din univers și față de razele infraroșii ale propriei mele prostii, cu tot cu noianul de evenimente și cu infinita pălăvrăgeală.

Cum se întâmplă în filmele care bat realitatea

Am în lucru mai multe proiecte literare. Dar nu, să nu le spun așa, să le numesc cărți pur și simplu. Roman, poezie, eseu, publicistică. Da, sunt începute, lucrate, revăzute, recitite, însă neterminate. Și problema mea acum este cum să scap din plasa unor obligații profesionale în care în ultimul timp m-am lăsat tot mai prins, obligații altfel importante și ele, care chiar îmi asigură existența și îmi oferă, în fine, posibilitatea de a face și câte o călătorie din când în când. Pentru că e limpede că dacă nu găsesc o soluție în scurt timp, să zicem în câteva luni, multe dintre ele vor rămâne așa, neîncheiate. Viața e nemiloasă la acest capitol, o știu. Voi încerca să le împac, așa cum am făcut de atâtea ori și încă în perioade chiar mai grele, în condițiile oferite de țara noastră în aceste timpuri, dar voi fi și în căutarea unei ieșiri mai eficiente, mai pragmatice cumva, voi fi pe recepție. La fel, probabil că va fi înțelept să nu încetez să-mi văd de treabă cu toate înainte, așteptând negreșit în același timp și ceva surprinzător, ceva care să mă scoată din încurcătură, cum mi s-a mai întâmplat, ceva frumos cum se întâmplă în filmele care bat realitatea dar la care din păcate nu prea mă uit cu adevărat niciodată.

Ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav

Când nu mai înseamnă cine știe ce și nu îți mai faci planuri în legătură cu ea, abia atunci poezia ar putea deveni totul. Și nu mă refer la scrisul poemelor, care e ceva tehnic, ci la acel stil de viață special pe care îl deprinzi după multe ezitări și tatonări, după bătălii mai mult sau mai puțin la vedere, după suferințe. Iar acest "totul" nu are nimic disperat în el. E firescul trăirii în acord cu sensibilitatea pe care începi s-o recunoști ca aparținându-ți, care se infiltrează în zilele vieții tale ca un lichid de perfuzie într-un corp bolnav.

Frica de schimbare

Frica de schimbare este firescă până la un punct. E normal să-ţi doreşti să trăieşti într-o relativă stabilitate, într-un confort pe care ţi l-ai construit adesea prin muncă perseverentă. Şi în mod natural oamenii sunt înclinaţi mai degrabă să păstreze ceea ce au câştigat (mult-puţin, bun-rău, nu contează) decât să se aventureze în necunoscut doar pe seama unor presupuneri că vor obţine cine ştie ce. De aici şi dificultatea de a schimba lucruri care nu merg, indiferent în care pătrăţică a vieţii noastre personale sau sociale se întâmplă încercarea. Este o bătălie la care nimeni nu ar trebui să pornească nepregătit. Răbdare, rezistenţă fizică şi psihică, înţelegerea naturii umane, un anumit idealism mereu în conflict cu vremurile, spirit de sacrificiu, altruism, toate pot face diferenţa, adică depăşirea acelui punct de rezistenţă dincolo de care confortul şi stabilitatea pot căpăta nuanţe acceptabile pentru toţi, oricum greu de imaginat înainte. Trăim în această lume care îşi modifică faţetele cu viteză nemaiîntâlnită, iar adaptarea poate fi cu adevărat un semn de inteligenţă care, în mod surprinzător, nici nu presupune renunţarea la valorile de care încercăm să ne ţinem în viaţa de zi cu zi.

Se vede că nu și-au uitat țara

Este de admirat faptul că românii din străinătate se gândesc să-și exprime mai răspicat nemulțumirea față de modul inacceptabil în care este condusă România, față de corupție, față de propulsarea oamenilor fără cultură în funcții, față de încetineala reformelor și rămânerea în coada Europei. Se vede că nu și-au uitat țara, nu au lăsat definitiv totul în urmă. Plecarea lor a fost una în disperare de situație, foarte dramatică. Am simțit tot timpul că ei nu s-au rupt decât fizic de țară și că sufletește au fost mereu aici. I-am auzit vorbind despre suferința lor și atunci când m-am întâlnit cu unii dintre ei prin Europa, dar și aici, când se întorceau în concediu. Am fost mereu mișcat de durerea lor și m-am gândit întotdeauna la ei ca la niște învinși care nu vor să accepte condiția de învinși. Iar pasul pe care îl fac astăzi este chiar unul victorios, pentru că îi scoate pur și simplu din condiția de victime. Ar putea să-și vadă de viețile lor acolo printre străini, dar se întorc aici și spun adevărul acela profund care trece dincolo de orice ideologie sau politică de partid: așa nu se mai poate! Au trimis bani, și-au făcut case, practic visurile lor s-au construit cu gândul la România și prin urmare le pasă de România. Nimeni nu-și construiește o casă aici dacă nu are de gând să se întoarcă. Ei sunt parte din viața noastră, pentru că sunt bucăți de suferință și de speranță (o combinație foarte puternică) ale familiilor rămase aici sau împrăștiate și pentru că, iată, își fac planuri legate de țară, se implică, nu rămân indiferenți. E un semntiment foarte reconfortant să vezi că rezervele sufletești ale noastre, ale românilor, nu se rispesc, ci se adună, își caută un sens mai înalt, dincolo de grijile de zi cu zi.

Image on a Film, a poem in Magma Poetry

 

Image On A Film

by Vasile Baghiu 

(self-translation)

Link to the page in Magma Poetry No 31, 2005

There is something obviously lyrical
In the roses carefully placed on the stone,
Letting me see, among leaves, thorns and petals,
Just some fragments of the inscription

I try to catch a good moment
In which I can find myself alone
In the middle of a hospitable circle of friends.

My heart beats sometimes
Like it did when I took your hand for the first time.

There are gestures which are not lost, yet,
They have remained on the pellicle,
But I cannot distinguish the people
Who were very close to us in another time.

The film lies in a drawer,
And only a few of us
Would be interested in making photos from it again.

Held up to a window's light,
I once saw, through its transparency, some flowers,
Possibly roses with thorns,
Like these already withered.

I saw smiles, champagne, confetti,
All above our heads,
Surrounded by an invisible aura.

It Is Me Who Is Breathing Here, a poem in Magma Poetry

It Is Me Who Is Breathing Here

by Vasile Baghiu 

(self-translation)

Link to the page in Magma Poetry No 31, 2005 

When I feel my life is like
a heap of overturned tables and chairs
in a house somewhere in Checnya,
then I know the moment is critical.
But I also heard that science has advanced nowadays
and figures out even soul problems.
My difficulty is that I cannot find my soul
for very long periods of time.
It is easy for everybody to understand
when I speak about such simple things as the soul,
because it is like when I talk about football or
weather,
or even upon some poems from school books.
I lose and find again
not only something which belongs to me,
so that they know it is me who is breathing here,
but also how much of me has been left.
Yesterday, when a strange person
gave me a map to simplify what I was looking for,
I felt he had smiled at me,
not exactly to me,
but to someone who was behind
and plucked me by the sleeve,
like a child,
impatient to go further.

Anxietăţile, fricile, pensiile şi indemnizaţiile scriitorilor

Sunt scriitori şi mai cu seamă poeţi care nu se tem să vorbească mult despre moarte prin poeziile lor şi prin interviuri dramatice, cosmice, apocaliptice, care au aşa o lejeritate uluitoare în a "lucra" cu chestiile astea ultimative grozave, însă dacă îi întrebi de ce nu se exprimă liber-liber şi pe subiecte mai paşnice cum ar fi, de exemplu, cele legate de situaţia de la Uniunea Scriitorilor (excluderile, demisiile, lipsa de transparenţă, abuzurile etc.) sau cele politice şi în general cele sociale îi apucă anxietăţile, fricile, pensiile şi indemnizaţiile, viaţa grea şi tot restul.

Catania din primele poeme "himeriste"

Catania e dintre numele de oraşe pe care le-am pomenit în primele poeme "himeriste" (cei care ştiu cunosc) din anii optzeci şi pe care mi le tăiau cenzorii sau redactorii de pe la reviste imediat ce le găseau în texte, într-un elan de vigilență stupid şi amuzant privit de azi. În puține dăți când s-a întâmplat, mă trezeam cu textele apărute, dar fără Napoli, fără Rio de Janeiro, fără Catania... Acum, cu globalizarea, numele de oraşe "străine" încep să fie scrise şi în povestea vieţii (în biografie, cum ar veni), de unde sunt oricum mai greu de tăiat.

Poezia este singura raţiune a călătoriei

Călătoria este poezie trăită. Numai perspectiva aceasta mă mulţumeşte atunci când păşesc în locuri în care nu am mai fost. Reperele turistice sunt importante, dar nu doar ca motive de bucurie a recunoaşterii unor poveştii sau istorii, ci mai mult în felul în care nucleele poetice strălucitoare apar în poeme şi dau sens întregului. A vizita pentru prima oară un oraş sau un loc de pe pământ seamănă cu lectura unui volum de poezie sau a unui roman infuzat de poezie, cu toată aura de trăire rafinată pe care o presupune. Şi care devine până la urmă un stil de viaţă. Poezia este singura raţiune a călătoriei, tot aşa cum călătoria (fie ea şi imaginară, "himeristă") este singura resursă la vedere a poeziei.

Nu ai altă şansă decât să-ţi vezi de muncă înainte

Dacă ai aşteptări de recunoaştere de la societatea românească în general, de la oamenii locului în care trăieşti, de la cei din breasla ta sau chiar de la cei mai mulţi colegi de muncă, ai o problemă de conectare la realitate. Realitatea este că lumea aceasta românească în care ne ducem veacul este atât de traumatizată de istoria ultimilor 70 de ani încât nu numai că unele gesturi simple precum pronunţarea cuvântului "felicitări" au devenit o "rara avis", dar ele sunt chiar înlocuite de gesturi la fel de simple (şi foarte eficiente) de ostilitate făţişă şi invidie perseverentă. Nu ai altă şansă decât să-ţi vezi de muncă înainte ca şi cum nu ar exista nimeni pe lume şi ca şi cum totul ar fi numai şi numai de amorul artei - cum şi este cu adevărat.

Four translated poems in Cordite Poetry Review

4 Translated Vasile Baghiu Poems

Translated from Romanian by Cristina Savin

Link to the page in The Cordite Poetry Review

The following four poems have been selected from two volumes of poetry: Rătăcirile Doamnei Bovary [Madame Bovary’s Wanderings] and Cât de departe am mers [How Far We’ve Gone], published in 1996 and 2008 respectively. Vasile Baghiu coined the term ‘chimerism’ – a cross between bovarysme and literature – which he defined as a kind of escapism; the creation of a parallel universe or counter-reality through which to escape the everyday struggles of 1980s Communist Romania. Four elements are intrinsic to the concept of chimerism: ‘imaginary journey’, as a means of evading the socio-political constraints and the cultural provincialism of the time; ‘disease’, as a reality devoid of superficiality and flippancy; ‘transfiguration’, as a way of creating new experiences; and ‘science’, as poetic adventure in a space that has rarely been explored through poetic means. The driving force and key inspiration behind chimerism, as Baghiu himself confessed when I interviewed him in 2017, was Thomas Mann’s bildungsroman The Magic Mountain, along with poems depicting sickness and human suffering, which Baghiu read throughout his teenage years.

De ziua culturii...

De Ziua Culturii înţeleg din nou că nu trebuie să aştepţi nimic de la ţara aceasta, nici de la statul acesta, nici de la oamenii care trăiesc aici. Nici de la instituţii, nici de la nimeni nimic. Şi nici să te plângi deloc, pe niciun motiv, niciodată. Orice proiect (cultural, cum altfel?) la care trudeşti trebuie să fie doar de amorul artei, doar pentru că aşa înţelegi tu să-ţi trăieşti viaţa. Orice altă atitudine arată naivitate, lipsă de realism şi aşa mai departe. Trebuie doar să munceşti, să oferi totul, să te dăruieşti. Restul nu mai e treaba ta. A, mai este o variantă: să pleci. Dar asta depinde de cum eşti alcătuit sufleteşte. Cei slabi de înger, sentimentali, "păcătoşi" nu au nicio şansă.

Vasile BAGHIU în dialog cu Virgil Diaconu, în Cafeneaua literară, ianuarie 2018

1.                  Ați publicat câteva cărți de poezie, mai multe romane și o serie de articole care s-ar putea reuni sub numele de manifestele himerismului. Articolul din Wikipedia vă integrează în generația poetică nouăzeci. Este un merit ca un poet să facă parte dint-o anumită generație și, firește, să slujească, să exprime conceptul de poezie generaționistă respectivă? Trebuie ca poeții să se înscrie conceptual într-o direcție generaționistă sau alta, sau pot merge pe cont propriu?

Deşi cuvântul „trebuie” este tentant, încerc să-l evit. Iar când este vorba despre poezie chiar nu funcţionează nimic din ceea ce se află în spatele lui. Aşadar, poeţii pot merge pe cont propriu, desigur, iar uneori chiar este recomandabil să facă asta, dar ei nu pot funcţiona în neant, pentru că apar şi se manifestă într-un context literar, al timpului lor şi al generaţiei lor. Iar faptul că faci parte 
dintr-un grup sau, în sfârşit, dintr-o generaţie poate fi de folos, pentru o vreme, în afirmarea ta ca poet, în sensul că sunt şanse mai mari să fii comentat în sinteze şi abordări critice şi aşa mai departe, deşi nici acest lucru nu este sigur, pentru că totul depinde de valoarea individuală. Pe termen lung, contextul nu ajută pe nimeni. Rămâi doar dacă poezia ta este autentică. Dar şi aici e o discuţie, se ştie.

2.                  Aduce poezia nouăzecistă ceva nou și pozitiv fată de poezia generației optzeci sau față de poezia altor generații poetice? Ce consecințe, pozitive sau negative, poate avea generația asupra unui poet?

Am scris, la vremea apariţiei şi afirmării lor, despre mulţi dintre poeţii acestei generaţii căreia îi aparţin. Venit din intenţia de diferenţiere faţă de „optzecism” a unui fel de nucleu nouăzecist, care s-a manifestat în anii optzeci în special la cenaclul „Universitas” al lui Mircea Martin, „nouăzecismul” se dorea o întoarcere la biografism şi la ceea ce Laurenţiu Ulici numea, cred, pe atunci „noul autenticism”. Dacă ironia optzecistă îşi trimitea săgeţile aluzive înspre realitatea din jur, acţiunea fiind însă cumva prea evident rezultatul unei tehnici asimilate conştiincios din cărţi, autoironia nouăzecistă aducea un plus de autenticitate cu valul ei de poveşti de viaţă adevărate ale autorilor inserate în poeme. Eşti mai credibil când te iei singur în râs, se ştie. Un râs amar, desigur. Diferenţele ţin de nuanţe. În ce mă priveşte era povestea sanatoriului, în ce-i priveşte pe alţii erau altele, povestea unui spaţiu al izolării precum Ieudul lui Es.Pop, povestea unei familii bucureştene plutind suprarealist ca în tablourile lui Chagal (Cristian Popescu), povestea marginalităţii pusă la cale de Coande. În fine, nouăzecismul, cel puţin aşa cum se prezenta în revista „Nouăzeci”, nu mi s-a părut potrivit cu ideile mele de atunci, mai ales pentru că propunea anti-politica, ceea ce mi se părea o abandonare blamabilă etic. Aşa simţeam atunci, aşa că nu am ratat ocazia să spun destul de vocal despre neaderararea mea la spiritul acestei generaţii. Şi poate că acesta a fost încă un motiv (ascuns, subconştient) de inventare a „himerismului”, de găsire a unei căi individuale, paralele.

Momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi

Nu vreau să fac un bilanţ neapărat, dar e momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi, ştiţi... 2017? N-a fost prea rău pentru mine. Sau, mă rog, a fost bunişor. În ianuarie, chiar pe 15, mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor ca să protestez împotriva eliminărilor abuzive ale unor scriitori din organizaţie şi împotriva abuzurilor şi stilului nedemocratic ale conducerii Manolescu, de fapt, ca să atrag atenţia asupra climatului toxic din mediile noastre literare. Fără prea mare impact în rândul scriitorilor... În fine, ştiu în ce ţară trăiesc... În primăvară am fost cu Iuliana o săptămână la Londra şi a fost de parcă am stat un an, aşa de multe locuri am văzut. Prin vară, ne-am instalat pentru vreo cinci zile la Roma, unde am putut admira şi explora, în sfârşit, toate ruinele şi pietrele, cum îmi doream. Încă înainte de începerea şcolii, am avut o săptămână de vis în Toscana, la Montepulciano, unde Iuliana a zis că i-ar plăcea să trăiască. Mi-am completat şi formările în terapia narativă cu Hugh Fox şi Ovidiu Gavrilovici. Am continuat cu profesoratul la şcoala sanitară, slujba mea de după-amiază, mulţumit că pot împărtăşi unor tineri cunoştinţele, experienţa şi valorile la care ţin. Mai mult, am reuşit isprava de a publica primul volum din "Teoria şi practica nursing", o carte necesară învăţământului care pregăteşte asistenţi medicali, iar acum lucrez la volumul al doilea pe principiul că trebuie să joci dacă intri în horă. Nicio carte de literatură, totuşi, doar câteva poeme apărute ici-colo, nişte articole şi vreo două sau trei interviuri. Încă scriu cu intermitenţe la un roman pe care îl am în lucru de vreo trei ani. Vizite fericite la copii, la Cluj şi la Sibiu. Din păcate, mama a început să fie mai rău cu sănătatea, iar acum batem drumul Iaşului pe la doctori. Partea bună este că în pofida vîrstei (86 de ani) se ţine bine şi are acelaşi chef de viaţă de totdeauna. Întâlniri minunate cu prieteni. Viaţa la nivelul zero. Îmi doresc, pentru anul centenarului, în afară de sănătate pentru cei dragi, pentru toată lumea şi pentru mine, să dispară graniţa dureroasă pe care o avem cu Republica Moldova, să se reformeze breasla scriitorilor în aşa fel încât să fie recunoscuţi şi sprijiniţi scriitorii adevăraţi, să înceapă românii să revină acasă şi să nu mai plece prea mulţi afară, iar eu să pot duce la capăt măcar două sau trei proiecte literare, adică nişte cărţi. Vom vedea. Doamne-ajută! Un An Nou cu sănătate şi bucurii, prieteni! La mulţi ani!