Vasile BAGHIU în dialog cu Virgil Diaconu, în Cafeneaua literară, ianuarie 2018

1.                  Ați publicat câteva cărți de poezie, mai multe romane și o serie de articole care s-ar putea reuni sub numele de manifestele himerismului. Articolul din Wikipedia vă integrează în generația poetică nouăzeci. Este un merit ca un poet să facă parte dint-o anumită generație și, firește, să slujească, să exprime conceptul de poezie generaționistă respectivă? Trebuie ca poeții să se înscrie conceptual într-o direcție generaționistă sau alta, sau pot merge pe cont propriu?

Deşi cuvântul „trebuie” este tentant, încerc să-l evit. Iar când este vorba despre poezie chiar nu funcţionează nimic din ceea ce se află în spatele lui. Aşadar, poeţii pot merge pe cont propriu, desigur, iar uneori chiar este recomandabil să facă asta, dar ei nu pot funcţiona în neant, pentru că apar şi se manifestă într-un context literar, al timpului lor şi al generaţiei lor. Iar faptul că faci parte 
dintr-un grup sau, în sfârşit, dintr-o generaţie poate fi de folos, pentru o vreme, în afirmarea ta ca poet, în sensul că sunt şanse mai mari să fii comentat în sinteze şi abordări critice şi aşa mai departe, deşi nici acest lucru nu este sigur, pentru că totul depinde de valoarea individuală. Pe termen lung, contextul nu ajută pe nimeni. Rămâi doar dacă poezia ta este autentică. Dar şi aici e o discuţie, se ştie.

2.                  Aduce poezia nouăzecistă ceva nou și pozitiv fată de poezia generației optzeci sau față de poezia altor generații poetice? Ce consecințe, pozitive sau negative, poate avea generația asupra unui poet?

Am scris, la vremea apariţiei şi afirmării lor, despre mulţi dintre poeţii acestei generaţii căreia îi aparţin. Venit din intenţia de diferenţiere faţă de „optzecism” a unui fel de nucleu nouăzecist, care s-a manifestat în anii optzeci în special la cenaclul „Universitas” al lui Mircea Martin, „nouăzecismul” se dorea o întoarcere la biografism şi la ceea ce Laurenţiu Ulici numea, cred, pe atunci „noul autenticism”. Dacă ironia optzecistă îşi trimitea săgeţile aluzive înspre realitatea din jur, acţiunea fiind însă cumva prea evident rezultatul unei tehnici asimilate conştiincios din cărţi, autoironia nouăzecistă aducea un plus de autenticitate cu valul ei de poveşti de viaţă adevărate ale autorilor inserate în poeme. Eşti mai credibil când te iei singur în râs, se ştie. Un râs amar, desigur. Diferenţele ţin de nuanţe. În ce mă priveşte era povestea sanatoriului, în ce-i priveşte pe alţii erau altele, povestea unui spaţiu al izolării precum Ieudul lui Es.Pop, povestea unei familii bucureştene plutind suprarealist ca în tablourile lui Chagal (Cristian Popescu), povestea marginalităţii pusă la cale de Coande. În fine, nouăzecismul, cel puţin aşa cum se prezenta în revista „Nouăzeci”, nu mi s-a părut potrivit cu ideile mele de atunci, mai ales pentru că propunea anti-politica, ceea ce mi se părea o abandonare blamabilă etic. Aşa simţeam atunci, aşa că nu am ratat ocazia să spun destul de vocal despre neaderararea mea la spiritul acestei generaţii. Şi poate că acesta a fost încă un motiv (ascuns, subconştient) de inventare a „himerismului”, de găsire a unei căi individuale, paralele.

3.                  Ce vrea să spună conceptul de himerism? Ce înseamnă manifestele himerismului? Cum se poziționează himerismul față de poezia/literatura optzecist-postmodernistă retro, al cărei succes este fulminant în dealu’-valea literară românească și despre care se scriu aproape numai tratate favorabile, ca și cum toată poezia postmodernistă ar fi cu adevărat poezia, iar poeții ei ar fi cu toții poeți de valoare? Mai poate avea loc himerismul în peisajul poetic sufocat de poezia postmodernistă?  Ce adepți are himerismul?

Himerismul poetic este dorinţa omului de a fi „altcineva” spusă cu mijloacele poeziei. Este ieşirea, prin călătoria permanentă a personajului (Himerus Alter), din constrângerile provincialiste. Este anticiparea şi apoi trăirea globalizării, cuprinderea lumii cu ajutorul poeziei. Este materializarea (poetică) a aspiraţiei de a călători în timp, în trecutul istoric, dar şi în spaţii noi. Este trăirea unor poveşti de viaţă identitare alternative preferate, la fel ca în abordările terapiei narative ale lui White şi Epston. De altfel, himerismul m-a adus, în timp, şi la specializarea, ca psiholog, în terapia narativă. E o poveste şi aceasta, între altele, pe care o trăiesc în legătură cu poezia... Un argument în plus că în ceea ce mă priveşte poezia e mai mult o chestiune care ţine de viaţă decât de artă, pentru că – am mai spus-o şi cu alte ocazii, în alte interviuri – poezia mi-a schimbat viaţa într-un mod foarte concret. Mai întâi m-a determinat să călătoresc, ceea ce nu e deloc puţin. Apoi m-a dus pe drumul explorării terapiei narative, iar acum îmi devine un instrument util în proză, pentru că îmi permite „trăirea simultană”, de exemplu, a unor timpuri, ca în romanul „Planuri de viaţă”. Cât priveşte manifestele himerismului, ele sunt doar nişte repere teoretice ale unui stil poetic care propune ieşirea de sub umbrela postmodernistă şi individualizarea trăirii poetice. Faţă de curentul postmodernist, himerismul este o opţiune paralelă, o alternativă, la urma urmei. Adepţi sunt destui, unii au şi scris eseuri întru susţinerea lui, nu-i pomenesc aici, pentru că nu acest lucru este cel mai important, ci faptul că a fost posibilă afirmarea ideii de „diferenţă”. Însuşi faptul că dvs. mă întrebaţi acum despre himerism spune, poate, ceva în acest sens.

4.                  Cum înțelegeți critica literară, în general? Care ar fi primele ei obiective? Și mai ales în temeiul căror criterii ar trebui să evalueze critica literară poezia? Evaluează criticii imparțial, obiectiv, sau sunt confiscați de interese generaționiste sau de altă natură?

Înţeleg critica literară ca pe un minunat exerciţiu de reflecţie asupra literaturii, în cazul discuţiei noastre asupra poeziei. Restul e cuprins în teoriile literare şi în eseurile poeţilor şi scriitorilor, în reflecţiile lor asupra scrisului. Primele ei obiective? Mă gândesc că ar fi înţelegerea operei şi aşezarea ei pe locul care i se cuvine între celelalte opere. Un critic trebuie să aibă echilibru, fireşte, în judecăţile sale. Sau cel puţin să facă efortul acesta al echilibrului, pentru că de greşit mai poate greşi, se ştie. Vorbim, de fapt, despre caracter. Nu poţi fi critic bun dacă nu eşti un om de caracter. Când criticul este confiscat, cum ziceţi, de interese, sentimentul este de muncă fără rost, de pierdere a sensului. Avem exemple în lumea noastră literară suficiente, unele chiar notorii. Pe baza căror criterii ar trebui evaluată poezia? Ei bine, la o întrebare atât de dificilă se cuvine, poate, un răspuns simplu: pe baza originalităţii şi intensităţii poetice. Evident că intuiţia personală a ceea ce este autentic în poezie, adică simţul poetic, este esenţial în toată chestiunea. Pur şi simplu, un critic bun ştie când are de a face cu o poezie bună şi când are în faţă o poezie proastă. Naturaleţea şi firescul e un ingredient de luat în seamă, de exemplu. Ar mai fi sclipirile de umanitate profundă, să le spunem aşa, din unele versuri. Poate şi lipsa de orice urmă de emfază, umilitatea netrucată, punerea în surdină a vocii auctoriale, inteligenţa unor aluzii, rafinamentul cultural, ironia potolită şi înţelegătoare, lipsa oricărei intenţii pedagogice, etice sau morale, capacitatea autorului de a vedea viaţa în aspectele ei cele mai banale, coerenţa unui univers personal, în sfârşit, poate şi originalitatea felului de a spune (de a vorbi în versuri, cum zicea T.S. Eliot) al autorului.  

5.                  Ne-a adus libertatea obținută la Revoluțiune o critică literară mai responsabilă și competentă și, implicit, un canon de opere literare mai curat, mai eliberat de impunerile (presiunea) criticii oficiale, adică un canon în care să domine operele literare cu adevărat valoroase, iar nu cele favorizate de grupurile de interese de tot felul? Au fost sau nu au fost eficiente revizuirile literare inițiate începând cu anul 1990?

Nu, din păcate, nu. Critica oficială continuă să răspundă la cerinţele sistemului securisto-comunist. Dacă te uiţi la felul cum a fost şi este tratat un mare scriitor, Paul Goma, înţelegi mai bine acest fenomen, nu-ţi trebuie alte argumente. Dacă te uiţi şi la evoluţia jalnică a Uniunii Scriitorilor, cu derapajele ei, cu excluderile operate de către o orwelliană comisie de „monitorizare şi excluderi”, cu favoritismele ei, cu lipsa de transparenţă, cu autoritarismul anacronic al celor aflaţi în roluri de conducere, pricepi că la noi comunismul „n-o muritu”, vorba cântecului. Suntem destul de departe de climatul de libertate din Occident. De fiecare dată când te întorci de acolo, ai sentimentul că intri aici într-o groapă a provincialismului închistat, a autosuficienţei, a orgoliilor triste, a agitaţiilor fără orizont. Revizuirile? Dar ele nu prea s-au făcut. Văzând receptarea literaturii din ultimele decenii poţi crede că de la Preda încoace nu a mai scris nimeni roman adevărat, că de la Nichita Stănescu doar unul sau doi poeţi sunt demni de atenţie, iar literatura de sertar din perioada comunistă şi a memoriilor scrise după 1990 este o invenţie a unor exaltaţi anticomunişti. Cum să se schimbe canonul cu asemenea disfuncţionalităţi?

6.                  Deosebiți între critica literară și critica generaționistă? Credeți de pildă că un critic literar șaizecist va primi la fel de bine o carte de poezie douămiistă, să spunem? Ce rol are critica generaționistă? Aveți cumva sentimentul că unii critici supralicitează valoarea anumitor poeți, scriitori, și că în felul acesta falsifică ierarhia reală a scriitorilor?

Este, până la un punct, normal să empatizezi cu cei din generaţia ta dacă eşti critic literar. Chiar dacă ai opinii negative faţă de cărţile lor. Rămâi fixat în generaţia ta, chiar dacă arunci săgeţi critice în stânga şi în dreapta. Acel „Nu” al lui Ionesco, de pildă, îl apropie pe dramaturg mai mult de generaţia sa decât îl îndepărtează. Ceea ce numiţi critica generaţionistă poate fi un lucru bun, pentru că actul critic se exercită în cadrul grupurilor legate prin afinităţi „de generaţie”, iar acest fapt încurajează scrisul, creativitatea. Da, unii critici exagerează, din spirit de prietenie, din spirit de generaţie, din interese personale. Partea bună este că efortul de supralicitare se vede întotdeauna. Cazuri de acest fel sunt la îndemână sub ochii noştri. Ceea ce trebuie spus este că nimeni nu are de câştigat din acest demers.

7.                  Cu ce critici sau scriitori ați avut dispute, polemici? Cum vă apreciază critica literară? Ce critici apreciați în mod deosebit?

Dispute şi polemici am avut mai întâi cu criticii şi poeţii generaţiei mele nouăzeciste, cărora nu le-a convenit obiectivitatea mea în judecarea cărţilor lor, în perioada în care ţineam rubrica „Plasa de fluturi” la Poesis. Îmi amintesc cum a trebuit să-mi ia apărarea, cu fermitate, regretatul critic Marin Mincu în faţa lor, un critic pe care – apropo! – îl apreciez mult şi a cărui dispariţie prematură o resimt de fiecare dată când apar controverse pe scena literară. Era un polemist autentic. Apoi, am polemizat cu un fel de „curent pro-comunist după comunism”, în articole şi eseuri. Pe acest temei, i-am combătut cât am putut pe cei care îl marginalizează pe Paul Goma, de exemplu, şi care fac asta din lipsa de „fair-play” în a recunoaşte valoarea chiar şi la cei care nu le sunt pe plac sau ale căror idei politice sunt în opoziţie cu ale lor. Deşi, aici putem vorbi mai curând despre reminiscenţele şi conexiunile elitei literare cu comunismul, o falsă elită din această cauză, pentru că vine „în contra” intereselor naţiei din care face parte. M-am mai pronunţat şi împotriva mediocrităţilor suite pe podiumuri, ocupând funcţii şi roluri în breaslă, beneficiind de laude exagerate, nemeritate în presă.  Nu i-am agreat niciodată nici pe noii comisari politici care etichetează scriitorii în fel şi chip conform noilor comandamente ale „corectitudinii politice” la care ei au aderat imediat, ca la un semn. Aceştia nu sunt cu nimic mai breji decât comisarii din anii cincizeci. Am polemizat şi cu unii pentru care valori precum credinţa, familia, patriotismul sunt învechite. Sunt critici pe care îi admir şi nu neapărat doar dintre cei care au receptat pozitiv şi chiar cu entuziasm cărţile mele. Uneori însă nu criticii au observat lucruri definitorii în scrisul meu, ci poeţii şi scriitorii.

8.                  Ce părere aveți despre premiile literare? Sunt premiați într-adevăr cei mai buni poeți/scriitori, sau mai degrabă favorizații unei anume generații, să spunem cei aflați la putere acum? Cum vă explicați faptul că aproape toate premiile literare merg la generația optzeci și o mică parte la poeți mai mari ca vârstă decât optzeciștii? Credeți că atunci când douămiiștii vor fi la putere, deci legitimați și oficializați chiar de propria generație, aceștia vor evalua literatura punându-se și ei în față pe sine? Sau credeți că ei vor schimba lucrurile?

Nu de puţine ori cei care iau premii sunt şi cei care le merită. Se întâmplă, din fericire, şi aceste evenimente. Din păcate însă, instituţia premiului literar are multe disfuncţionalităţi la noi, în principal suferă de favoritism, lipsă de obiectivitate, lipsă de transparenţă, spirit de grup de interese. Explicaţiile pentru direcţionarea premiilor cu precădere spre optzecişti, dacă fenomenul e adevărat, ar fi, poate, faptul că ei sunt acum în jurii şi comisii de premiere, deţin puterea cum s-ar spune. Nu am explicaţii mai bune. Cât despre douămiişti, ce pot să spun? Unii par să aibă o fibră etică vizibilă în gesticulaţia lor literară, ceea ce îmi dă speranţă. Cei tineri vor schimba lucrurile, dar o vor putea face doar dacă vor avea puterea să privească nu doar în oglinda propriei lor generaţii.

9.                  Cum se dau premiile literare la vârf, în Consiliul de Conducere al USR?

Aţi văzut şi dumneavoastră, preşedintele Uniunii Scriitorilor îi dă Premiul Eminescu vicepreşedintelui Uniunii Scriitorilor. Iar în provincii povestea funcţionează pe principiul „Anul acesta sunt eu în juriu şi te premiez pe tine, anul viitor eşti tu şi mă premiezi pe mine.” La Iaşi, de exemplu, ani la rând s-a întâmplat aşa şi încă se întâmplă. Dar şi prin alte părţi, din cât am putut vedea. Este un fenomen jalnic.

10.              Pun  scriitorii în presa literară, cu adevărat, problemele pe care le au, și anume cele legate de modul în care își pot tipării cărțile, în care se acordă premiile, marile premii (USR), în care sunt aleși cei cărora li se traduc și publică, în străinătate, opera, în care se acordă indemnizațiile de merit etc.? Aveți sentimentul că există acea clasă de favorizați despre care se vorbește uneori cu teamă de consecințe pe la colțurile paginii?

Mă tem că scriitorii de la noi, în marea lor majoritate, se tem să vorbească despre aspecte nevralgice, fie ele literare sau sociale. Le lipseşte minimul curaj de a spune ce este de spus şi ce ştie şi vede toată lumea. Se tem să nu le fie luaţi boii de la bicicletă, ca să mă exprim aşa. Peisajul este descurajant, iar laşităţile sunt la tot pasul. Pentru te miri ce (un supliment de pensie, o bursă, o invitaţie, un premiu, o călătorie etc.)  ei se pretează la nişte comportamente atât de obediente şi jenante încât se anulează pur şi simplu ca fiinţe libere, nu numai ca scriitori. Există şi scriitori ale căror voci se fac auzite, iar acest lucru oferă o rază de speranţă, însă balanţa înclină încă în favoarea celor din prima categorie.

11.              Credeți că delicatețea, neutralitatea sau pur și simplu teama noastră de a pune în presă deschis problemele pe care le avem ca scriitori este cea mai bună atitudine pe care o putem avea și că tocmai această atitudine blenoragică va rezolva problemele pe care le avem?

Eu cred că în calitate de scriitori nu avem, de fapt, prea mult mijloace de a schimba lumea, pentru că lumea nu se schimbă doar aşa pentru că au apărut şi apar nişte cărţi care vorbesc deschis despre nişte lucruri nevralgice sau controversate. Este însă elementar să spunem din când în când ce gândim dintr-un motiv care ţine mai mult de tipul de viaţă pe care ne-o dorim decât de eventuale raţiuni etice sau morale. Vreau să spun că fără acest exerciţiu minim de libertate, riscăm să trăim o viaţă falsă, aspect care se va răsfrânge şi în opera literară, mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu. Tăcerea nu a rezolvat nicio problemă niciodată. Doar atitudinea deschisă, curajul elementar, demnitatea minimă. Eliberarea de fricile moştenite din comunism ar fi un ideal de atins al lumii noastre literare, evident şi al celei româneşti în general.

12.              Cum vedeți viața noastră literară? Sunteți mulțumit de actuala conducere, de modul în care se organizează și finanțează activitățile culturale? Care sunt beneficiile spirituale ale membrilor USR în urma acțiunilor Uniunii? Nu mă refer la beneficiile celor din conducere sau ale celor apropiați de ea, ci ale celorlalți. Dv. ați fost băgat în seamă?  Și în ce fel?

Este o viaţă literară falsificată de lipsa exerciţiului de liberă exprimare a scriitorilor, de obedienţa şi tăcerea lor, de abundenţa numelor „impuse”, de formalismul unor evenimente în care scriitorii se gratulează reciproc, de lipsa de modestie a multor scriitori şi falsa lor deschidere către dialog, în fapt, de autosuficienţă, de îndepărtarea publicului, de lipsa de atenţie pentru autor ca persoană esenţială a evenimentelor. Evident că nu sunt mulţumit de această conducere care nu ştie să organizeze evenimente adevărate, cum am văzut că se întâmplă în Occident, în care autorii să fie cu adevărat luaţi în seamă, întrebaţi, puşi în valoare şi în lumină, preţuiţi. Nu este niciun beneficiu spiritual să fii membru al U.S.R.-Manolescu. Dimpotrivă, înseamnă să accepţi nedreptatea şi neregulile şi să le încurajezi prin tăcere şi oportunism. Mă întrebaţi dacă am fost băgat în seamă? Mai degrabă ignorat, ca să nu spun marginalizat... Şi nu sunt dintre cei care stau în banca lor, pentru că am scris, am publicat la cele mai importante edituri din ţară, în fine, am fost invitat la burse în străinătate, nu am fost şi nu sunt invizibil.

13.              În anul 2015 ați publicat „Scrisoare deschisă preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România.” Ce cereați acolo și care au fost consecințele asupra breslei și ale dv?

Ceream demisia acestui preşedinte, Nicolae Manolescu, iar motivele erau mai multe: promovarea în mandatele sale a un climat toxic în mediile literare, interzicerea lui Paul Goma de a mai publica în „România literară” şi campania ulterioară împotriva sa, schimbarea statutului U.S.R. pentru posibilitatea unei a treia candidaturi pentru el însuşi, acordarea Premiului Eminescu unui scriitor aflat în funcţia de vicepreşedinte al U.S.R.. Îi mai spuneam acolo că nu este un om al echilibrului, ci un factor care dezbină, că nu este un bun lider şi un bun administrator şi îi ceream să nu mai sfideze scriitorii cu autoritarismul său. De altfel, cum ştiţi poate, mi-am prezentat şi demisia din această organizaţie pe 15 ianuarie 2017, în semn de protest faţă de aceste aspecte.Consecinţele pentru mine? Admonestări în „România literară” şi etichetarea de mediocru etc., în stilul securist cunoscut. Şi evident marginalizarea, perfidă sau pe faţă, cu tot ce cuprinde ea în zilele noastre, în ţara noastră, în lumea literară de la noi.

14.              Și acum, o piatră mare de ridicat: puteți să definiți poezia, în general, sau cel puțin să enumeraţi câteva dintre constantele ei? Sunteți mulțumit de starea poeziei contemporane românești? Este ea unitară conceptual, sau este divizată generaționist? Ce poeți apreciați? Ce poeți vi se par supraevaluați de către critica literară? Dar nedreptățiți, deci subevaluați? Enumerați câțiva poeți români, contemporani sau nu, cu adevărat importanți. Care ar fi, așadar, canonul dv. poetic?

Mai degrabă aş fi tentat să spun ce nu este poezia decât ce ar putea fi. Poezia nu este o înşirurire de cuvinte pe hârtie, nu este nici textul ei, nici conţinutul ei, nu este nici o seamă de idei interesante exprimate elegant sau subtil despre viaţă, nu este ceea ce vrea să spună autorul, nu este o critică adusă societăţii, nu este talentul de a versifica, nu este un gen literar (deşi teoreticienii sunt liberi şi în legitimitate să o încadreze aşa), în fine, nu este trăire comunicată prin mijloacele artei poetice, nu este nici toate acestea la un loc, nici o mulţime de lucruri care se spun despre ea. Poezia ar putea fi un secret al trăirii vieţii la care nu are acces nici măcar autorul ei, tot aşa cum ar putea fi umilinţa de a trăi sentimente şi stări pe care bietele mijloace literare abia dacă pot să le contureze. Poezia poate fi ceea ce rămâne din viaţa unui om, tot aşa cum ar putea fi amintirea unei mari iubiri. Poezia ar putea fi un stil de viaţă, tot aşa cum nu ar fi deplasat să o punem în legătură cu nebuloasele secrete din universul psiho-emoţional. Poezia poate fi povestea care adună în ea înţelesuri înfricoşătoare, pline de speranţă sau care le combină pe amândouă, tot aşa cum poate deveni o simplă emoţie într-un şir de emoţii, o privire fugară pe geam, în singurătate, un colac de salvare pentru nu puţini, un orizont de aşteptare care ne ţine pe linia de plutire. În fine, poezia română, dacă sunt mulţumit de ea... Ei bine, luat de un val fals-patriotic, aş putea da un răspuns de genul „Poezia română are resurse mari şi este de o diversitate surprinzătoare şi aşa mai departe, plus rezervele de suferinţă post-traumă din istoria recentă care se întrezăresc printre versuri...”. Nu o să fac asta. Din păcate, eu cred că în ultimul timp creativitatea poetică are o cădere semnificativă în România, ca multe alte aspecte ale vieţii de altfel, pentru că ceva ciudat se întâmplă dacă la un recital cu 30 de autori nu îţi atrag atenţia decât vreo două sau trei poeme, restul fiind nişte încercări pe care nici nu vreau să le calific... Există poeţi pe care îi admir şi pe care îi citesc cu interes, nimic de zis, dar am sentimentul unei secătuiri în acest domeniu. Nu vreau să spun nimic nici despre cei supraevaluaţi. Am făcut-o cu alte prilejuri şi am stârnit furtuni de ură şi neînţelegere, aşa că nu vreau să repet faza. Cât despre preferinţele mele din toată istoria poeziei române, nu găsesc foarte potrivit, la fel, să fac o listă acum. Şi nu pentru că evit răspunsul, ci pentru că mi se pare chiar o temă serioasă pentru o carte, să zicem, una de eseuri despre 15 sau 20 de poeţi în care argumentele şi nu impresiile de moment ar conta cel mai mult. Cine ştie? Poate că o voi scrie.

15.              Există poeți și critici care deplâng soarta poeților care „nu au prins trenul poeziei optzeciste”, șaizeciste, șaptezeciste etc... Trebuie musai ca un poet să prindă aceste trenuri generaționiste, deci ca poezia lui să fie șaizecistă, șaptezecistă, optzecistă, nouăzecistă, douămiistă, postmodernistă, expresionistă, pentru a fi socotită poezie? Nu vi se pare că poetul trebuie să prindă mai degrabă trenul poeziei, decât al unei poeziei generaționiste sau alteia, fie aceasta românească sau străină?

Sunt liberi să deplângă soarta acelor poeţi cât vor, dar nu aceasta este problema. Important este – aveţi dreptate – dacă acei poeţi au prins sau nu trenul poeziei, trenul propriei poezii. De fapt, dacă ar fi să regândim lucrurile acestea nu foarte simple, nu e un tren pe care îl poţi prinde sau pierde, ci mai mult o stare pe care ajungi sau nu să o trăieşti, fie ea rămasă în urmă sau fluturând un steag undeva mai în faţă. Însă, pe de altă parte, critica şi istoria literară lucrează şi cu aceste instrumente sau concepte, aşa că nu e cazul să ne frământăm prea tare pe acest subiect. Poţi pedala cu hărnicie pe o bicicletă „himeristă” în paralel cu trenurile ticsite de optzecişti, nouăzecişti şi douămiişti sau cum se mai numesc ei şi să te simţi cumva „pe cale”. Poezia este trăirea individuală a unor experienţe de viaţă universale.

16.              Există poeți/critici care cred că „Fiecare poet scrie după legea lui”, așadar după propria lui artă poetică în mod strict, după normele și principiile lui. Asta înseamnă, pe de o parte, că poezia este la îndemâna și cheremul oricui, cum de multe ori și este, de fapt, iar pe de altă parte că poezia are de fiecare dată un alt concept, deci că nu există un fel general, un concept general al poeziei moderne (contemporane). Dv. cum vedeți lucrurile?

Într-un fel, acesta este un adevăr, orice poezie autentică are unicitatea ei. Sunt lucruri legate între ele. Dar poezia nu este la îndemâna oricui, pentru că darul poeziei vine de la Dumnezeu şi îl primesc puţini oameni. În fine, un concept general, cum spuneţi, al poeziei contemporane poate fi găsit, cum a şi fost, la fel cum există unul al poeziei romantice, altul al poeziei simboliste. Poezia este însă adevărul de viaţă esenţial şi uneori tragic al vieţii autorului.

17.              Ce părere aveţi despre scriitorii tineri, unii nu chiar tineri, care au dat în judecată USR și care se judecă, încă, cu ea? Au ei „scopuri nobile”, sau nu au? Vă deranjează demersurile lor? 

Cum să mă deranjeze când i-am susţinut? Foarte bine au făcut. Dacă vă referiţi la Grupul pentru Reformă a USR, din care fac şi eu parte, atunci pot spune că demersul nostru este unul bun. Noi ne dorim transparenţă, respectul valorii, eliminarea corupţiei, premii „pe bune”, activităţi şi evenimente adevărate, ieşirea din provincialism, reconectarea la puplic, programe de ieşire în lume a scriitorilor valoroşi. Aşa că scopurile sunt nobile. La urma urmei, nu mi-am dat demisia din USR-Manolescu pentru că mi s-ar fi năzărit mie că USR nu mă mai reprezintă. Şi cred în continuare că atmosfera de acolo este proastă şi nu are legătură cu literatura, ci cu un fel de politică mizerabilă şi de toată jalea. O dezamăgire totală pentru mine.

18.              Ce poeți sau ce curente poetice v-au inspirat? Ați avut/aveți modele poetice? 

Poezia americană şi o grămadă de poeţi din lumea mare luaţi individual. Apoi, Fernando Pessoa cu heteronimii lui mi-a inspirat ideea „himerismului”. Toate marile experienţe poetice ale ultimelor două secole, dar şi cele vechi. Poezia durerii, poezia înstrăinării, poezia bolii, poezia călătoriei, poezia ştiinţei. T.S. Eliot a fost la un moment dat o figură dominantă pentru frământările mele poetice. La fel, Eugenio Montale şi o pleiadă întreagă de poeţi italieni. Am trăit mereu în poezia celor mari, dar şi în propria poezie. Am trăit poezia ca stil de viaţă. Poezia este, încă, pentru mine, un stil de viaţă.

19.              Aveți voie să publicați în România literară?

Problema nu este dacă am sau nu voie să public acolo, ci dacă mai vreau sau nu să fac asta. Şi nu mai vreau, pentru că a devenit un fel de gazetă de perete a conducerii USR-Manolescu prin care sunt executaţi cei care nu le cântă în strună. Este jalnică încrâncenarea lor împotriva celor care îi contestă. M-au atacat şi pe mine de mai multe ori. Le-am şi răspuns. Amuzant este că mulţi dintre ei se întorc împotriva unora dintre noi care am fost colaboratori constanţi ai „României literare”. Acum, iată, pentru că ne spunem părerea şi încercăm să propunem un alt mod de organizare nu mai suntem buni.

20.              Oferiți-ne poemul dv. la care țineți cel mai mult.

„Străinul” este doar unul dintre pomele la care ţin. Mai jos, am adăugat şi câteva explicaţii scrise în iunie 2006 în Cove Park, Scoţia, apărute în acelaşi an în revista Euphorion de la Sibiu, în cadrul rubricii "Poemul preferat şi comentat".

Străinul

Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini,

Care mă apără şi mă agresează deopotrivă,

Încercând să-mi reprim furia, şi indignarea, şi groaza

În faţa obscurantismului devastator.

În Canare am adăugat vele pătrate Niñei suple, la Las Palmas,

Şi l-am ascultat pe Bartolome Tores mărturisindu-şi crima

De la a cărei pedeapsă cu moartea scăpase îmbarcându-se.

Am văzut cum rămâne în urmă mănăstirea Rabida,

Ca un semn al lui Dumnezeu,

Cu tristeţea matinală a acelei plecări înveninate de neîncredere.

Am văzut străzi imposibil de traversat,

Cu un şuvoi continuu de automobile trecând

Sub privirile mele resemnate.

Străin, contraste m-au rănit,

Şi am deplâns slăbiciunea care ne face să rămânem în urmă,

Care ne aruncă în vârtejul abandonului,

Deopotrivă la poalele Acropolei,

Printre casele mici, suburbie universală, şi la Veliko Târnovo,

Coborând pe lângă brutării din care, până-n trotuar, ieşea căldură,

Deopotrivă în Europa bătrână şi în Japonia bătrână,

Ca şi în America la fel de bătrână,

Întinerită de la Columb cu bătrâneţea Europei bătrâne,

Cu modernismul de care se face atâta caz.

M-am strâns de frig în tunica de lână cu glugă

Şi-am ascultat clipocitul şi hula, privind picioarele

Noastre desculţe, întinşi pe puntea proaspăt spălată,

Şi-am respirat alizeul.

Acum nu mai sperăm ceva de la imaginea ferestrei

Ce dă în curtea interioară plină de lăzi,

Nu mai sperăm în temerara înaintare prin timp,

Împiedicându-ne pe scări de copiii care plâng mereu,

Veşnic părăsiţi, ai nimănui.

Încerc să înţeleg mizeria în care, fără să recunoaştem,

Stăpâniţi de-un orgoliu stupid, ne complacem abandonaţi.

Am văzut şi eu ceaţa şi pescăruşii, o balenă, pelicani,

Şi-un băţ cu incrustaţii, care ne-au înviorat.

Şi-n noaptea aceea cu lună am strigat de bucurie

Auzindu-l pe Juan Rodriguez: “Lumbre! Tierra!”.

Acest refugiu, neliniştea, ezitarea duioasă în faţa porţilor de fier,

Întrebându-te dacă se cuvine să suni, şi sunând totuşi,

Apăsat, de trei ori, aşteptând să vină valetul,

Care se ocupa şi de garaje.

Din nou am plâns, deşi ştiam că un bărbat plângând

Oferă totuşi o imagine degradantă.

Am trăit conform unei linii

De la care am încercat din răsputeri să mă abat, dar mâine,

Mâine voi fi, sper, în afară de toate discuţiile.

M-am minunat cu Diaz del Castillo de mărimea tăvilor de aur

Pe care ni le-au arătat aztecii,

Şi de mozaicurile de pene.

Străin, m-am regăsit în zile faste,

Pierzându-mă apoi pentru ani îndelungi într-o zbatere absurdă,

Pe care unii, amabili, o numeau rezistenţă.

Am văzut străzi pline de frunze

Şi străzi pe care maşini speciale le spală cu detergent,

Sărace străzi, ca unii oameni,

Precum această mulţime flămândă,

Străzi pe care te rătăceşti şi pe care îţi place să te plimbi,

Pe unde se-aude mereu sirena unei ambulanţe,

Veşnic rătăcit, cu gândurile încâlcite de reclame

Şi de toată agitaţia pe care nu o înţeleg.

Eu cred că auziţi şi voi în inimă acest sunet

De clopot sub apă, dulceaţa unei amintiri ce fuge mereu,

Ca o veveriţă care ţi-a mâncat odată din palme,

La sanatoriu, în parcul cu havuz.

Şi după toate astea destul de singur acum,

Cu amintirea teocaliilor fumegânde.

E tonic felul ceremonios în care ţi se deschide uşa

Ce dă înspre luminile balului,

Învăţat cu femei pe care numai nostalgia le păstrează distinse,

Ca pe nişte regine aztece.

Eu cred că simţiţi şi voi înserarea din inimile voastre,

Dar nu pot să mă împotrivesc alunecării,

Agăţându-mă de rădăcini şi smocuri de iarbă,

De pietre colţuroase care mă rănesc dureros,

Ca-ntr-un vis, ca-ntr-o carte

Al cărei autor e un cinic fără suflet şi fără milă.

Sunt unul dintre fericiţii supravieţuitori ai acelei “noche triste”,

L-am văzut pe Cortés plângând

Cu fruntea sprijinită de-un arbore,

Şi simt, când inspir mai adânc, un fel de sfârşeală

Care mă doboară pe trotuarul ud după ploaie,

Unde adunătura de gură-cască mă sâcâie,

Adunătura de femei care-mi dau palme, încercând

Un fel de reanimare brutală, într-un oraş necunoscut

Dintr-o ţară străină căreia nu-i cunosc limba.

Am fost martor când Incasul a aruncat Biblia oferită

De părintele Valverde, sub un cer senin

Pe care oricine, din oricare secol, a putut să-l contemple.

De atunci parcă aievea se năruie un zid de care-odată ne-am lipit,

Înfriguraţi, ca de o sobă încălzită

Din sala de aşteptare a unei halte singuratice

Şi înconjurate de plopi argintii ce puteau fi văzuţi de departe.

Toate lucrurile sunt răscolite şi răsturnate

Ca în urma unei brutale percheziţii,

E şi închipuirea voastră pură, care vă menţine zâmbitori

Şi avizi de petreceri în care să uitaţi.

Dar mereu se găseşte cineva care aşteaptă,

Iar timpul e cinic, şi vapoarele somptuoase pleacă,

Lăsându-ne visători pe cheiul ud.

Am văzut străzi cu vopseaua marcajelor ştearsă

De paşii mulţimii, mulţime ce pare-a se opri uneori,

Să asculte vreun semn, vreo limbă de clopot cu sunet ciudat, şi nou,

Cum auzi într-un oraş în care ajungi prima oară,

La Peks sau la Ruse, sau chiar în recele şi cochetul Lund,

Unde mă duce gândul, încercând

Să depăşesc o geografie familiară.

Am străbătut lumea asta a noastră

Şi nu e nimic bizar în atemporalitatea atitudinii mele,

Pentru că, într-un fel, toate aceste timpuri îmi aparţin,

Şi-aş putea să jur că am fost acolo şi acolo şi dincolo,

Şi-aş putea să depun mărturie pentru strigătul de durere

Al lui Ferdinand de Soto, pe malul Mississippiului,

Înainte de moartea-i neîmpăcată.

Străin, m-am regăsit bolnav, cu atâtea datorii pe cap,

Cu insidioasa bârfă de prin colţuri călduţe,

Unde fierbe cafeaua de rigoare.

Ce lux şi boierie să scrii două versuri slăbănoage sub stele milenare!

Bucurie fugară a acestor bolnavi

Ce-au rămas la fumat prin closete în care

Mirosul tare al urinii te face să lăcrimezi.

Am bătut cuie în scândurile fortului Québec,

Şi-am iernat acolo în pustietate,

Pe insula de pe fluviul James,

Unde acum zumzăie oraşul Jamestown,

În care citiţi voi ziarele prin parc, supraveghind copiii gălăgioşi.

Cu groază am auzit şi eu ţipetele indienilor

Care coborau dinspre Aleghani,

Săgeţile lor m-au atins şi pe mine, cel de la frontieră.

Ce căutam atunci?

Nici azi nu-mi cunosc rostul pe străzile unui oraş

De provincie din România.

Aparţin acestei lumi policrome, obscurităţii senile,

Acestei agitaţii care ne îndulceşte convalescenţa, prin diversitate,

Prin trecutul care ne poartă

Cu indiferenţa care ne consolează de moarte.

(din volumul de debut „Gustul înstrăinării”, 1994)

Parcă tot mai străin…

Se ştie că, în general, e dificil să faci o alegere în chestiuni care privesc viaţa. Dar nu e tocmai uşor, se pare, nici când ai de ales, dintre propriile poeme, doar unul singur despre care să poţi spune că e preferatul tău şi să-l şi comentezi. Fiecare cuvânt şi fiecare vers pe care l-ai scris crezi că te reprezintă, iar această reprezentativitate o simţi ca fiind efectul întregului, al tuturor poemelor, nu numai al unuia singur. Am şi eu poemele preferate, fireşte, iar motivele afinităţilor mele faţă de unele sau faţă de altele ar putea fi atât de natură personală, expresia unui sentiment, cât şi dintre cele care pot fi descrise cu mai multă claritate. Nu este o alegere pe criterii de valoare poetică, aşa cum sunt ele învăţate în şcoli, ci mai mult una de natură afectivă.

Cred că atitudinea cea mai onestă pe care un poet o poate avea faţă de poezia sa este aceea profund subiectivă, mărturisită ca atare şi transformată într-un instrument foarte eficient de investigare a propriului univers.

M-aş fi putut opri la “Fantoma sanatoriului”, în care am încercat să prind cât mai mult din atmosfera acelui loc izolat din munţi unde mi-am petrecut şapte ani în perioada primei tinereţi, când abia descoperisem acest lucru uimitor de simplu, anume că trebuie să cunoşti viaţa ca să poţi scrie despre ea, şi aş fi avut astfel prilejul să spun din nou câte ceva despre cât de importantă mi se pare a fi infuzia de boală şi morbid în poezie în termeni de efect poetic.

Ar fi fost potrivite şi alte poeme, la fel de lungi, precum “Barul de noapte” sau “Gustul înstrăinării”, în care am îndrăznit să “călătoresc” în diferite locuri din lume, ceea ce nouă românilor încă ne era interzis pe atunci.

Aş fi putut alege un poem mai scurt, precum “Ai vrea să faci lungi plimbări”, dintre cele pe care poeta Ana Blandiana mi le publica în revista “Familia”, în 1988, cu o prezentare elogioasă care îmi oferise curaj şi încredere în acei ani în care îmi făceam intrarea în literatură.

Ar fi fost la fel de bine, cred, să fi ales unul din cele patru poeme care ilustrează tentaţia pozitivistă, ştiinţifică, de care m-am simţit odată atras, ca experiment, aşa cum sunt “Febra”, “Amorul adiabatic”, “Mecanica timpului”, “Magia elementară”.

Nu ar fi fost deloc rău - mai cred - dacă aş fi ales unul din poemele din volumul “Maniera”, care mi-au permis tulburătoare incursiuni poetice în teritoriile misterioase ale identităţii, dublului şi transfigurării.

În fine, m-aş fi apropiat poate mai mult de cel care sunt astăzi, un scriitor român care descoperă Europa pe viu, după ce ani îndelungi - şi numai pe seama unor febrile căutări pentru detalii în dicţionare, enciclopedii şi jurnale de călătorie - scrisese poeme având ca decor şi unele dintre oraşele ei, dacă m-aş fi oprit la unul din poemele pe care de câţiva ani, provocat de călătoriile reale de care am parte, le scriu în română şi engleză, în speranţa că îmi voi găsi drumul meu de poet în lumea mare a miilor de poeţi ai lumii.

Toate acestea mi-ar fi oferit prilejul de a vorbi din nou despre “Himerism”, ca o perspectivă trans-naţională în poezie, de a relua unele idei din manifestele de până acum, care nu au fost poate înţelese prea bine la vremea publicării lor.

Am ales însă “Străinul”, mai întâi pentru că el exprimă şi prin titlu starea mea din ultimii ani, în care m-am simţit parcă tot mai străin de lumea literară din România (careia fair-play-ul nu pare să îi fie prea familiar, din pacate), apoi pentru că - răsfoind nişte comentarii publicate de critici, scriitori şi poeţi de-a lungul ultimilor ani - am văzut că el este şi pe placul unora dintre ei, al Ioanei Pârvulescu, de exemplu, care spune în cronica sa la primul meu volum, “Gustul înstrăinării”, din 1995, următoarele: “Străinul pune în contrast lumea mare, deschisă oricui, în care ar trebui să fii străin, dar te simţi acasă, şi  lumea unei camere în care ar trebui să te simţi acasă, dar eşti străin. Explorator şi arheolog, prezent în miezul evenimentelor şi gândindu-le din afară, ca un istoric, Vasile Baghiu realizează în Străinul un poem antologic, care se deschide şi se închide, se întinde peste lume şi se concentrează într-o hartă, zboară şi se frânge în zbor.”.

“Străinul” este încercarea mea de teleportare în timp pe seama poeziei. Este unul dintre poemele care vorbesc despre cum nu îmi ajungea mie deloc lumea în care mă învârteam, ca să spun aşa, la acea dată. Visam la alte tărâmuri, la alte timpuri, încercam să fiu acel Himerus Alter, personajul pe care l-am inventat sau care m-a inventat, care mi-a răsărit în poeme atunci când am vrut cu tot dinadinsul să fiu “altcineva”.

În “Străinul” vorbeşte Himerus Alter mai mult decât mine, e adevărat, dar din când în când se aude parcă şi vocea mea “reală”, oferind detalii şi încercând să aducă cititorul înapoi,  în “prezent”, ca şi cum ar încerca să-i ofere un răgaz pentru reculegere, un respiro într-un vârtej al timpului în care ar fi putut să se lase prins.

Încercam să scap de ceea ce resimţeam a fi un fel de lest al provinciei mele Piatra Neamţ şi al provinciei mele România. Lestul trăgea greu în jos, îmi îngreuna situaţia, mă făcea să urmăresc cu aviditate detaliile străzilor, ale oraşelor, ale locurilor din filmele cele mai proaste (pentru că altele nu aveam la îndemână), numai pentru că acţiunea lor se petrecea la Rio de Janeiro, la Los Angeles, la Londra, Veneţia, Paris, unde credeam că nu voi ajunge oricum niciodată.

Cred că între timp am mai lăsat cîte ceva pe drum din toată încărcătura aceea de atunci, care mă ţinea parcă legat de mâini şi de picioare. Iar acum, dacă se întâmplă să stau de vorbă cu artişti şi scriitori din lumea largă, aici în Cove Park, în Scoţia (unde mă aflu pentru două luni pe seama unei burse “Scotish Arts Council”), aceasta e poate şi pentru că “străinul” din mine a vrut mereu să iasă din încercuirea ticăloasă şi profund imbecilizantă a comunismului din ţara noastră şi a tot ceea ce a urmat după el. Nu ştiu dacă am reuşit. Ştiu însă că am fost pur şi simplu împins de acest fel de a vedea lucrurile pe un drum pe care mă aflu acum, am fost forţat să nu mă complac doar în consemnarea neproductivă a sentimentalismului frust şi a melancoliilor brute - cum au adesea poeţii tendinţa - şi să îndrăznesc mai mult.

“Străinul” nu este acel poem despre care să pot spune: “Aici sunt eu cel care sunt!”, dar el deschide o mică fereastră înspre tentaţiile mele, câteodată chiar suave, de a mă considera nu un român în primul rând, ceea ce este o calitate în lumea asta fără doar şi poate, ci un om, pur şi simplu un om din lumea largă, un “cetăţean universal”, unul care trăieşte prin voia lui Dumnezeu undeva unde regimul dictatorial a oferit oamenilor timp de cincizeci de ani doar mici variaţiuni pe o scară de la “rău” la “foarte rau”.

Mesajul “Strainului” nu este unul politic, aşa cum se şi vede la prima lectură, dar este, sper, unul cât se poate de uman într-o lume în care individul pare să înceapă, în sfârşit, să conteze mai mult decât naţiunea.

Sunt sigur că nimeni nu se aştepta la un comentariu scolastic al poemului. Dacă da, atunci îmi cer iertare pentru dezamăgirea pricinuită. Nu sunt însă în stare să fac aşa ceva când este vorba despre propria creaţie. Pot cel mult să glosez pe margine, să parazitez textul original cu acest fel de gânduri, aşa cum am făcut mereu în “Manifestele Himerismului”, unde am simţit totdeauna nevoia să ofer şi alte repere decât acelea pe care le ofereau deja poemele înseşi.

Nu explicaţii, aşadar, inutile cel mai adesea când este vorba despre poezie, ci mai curând repere, sugestii, păreri, gânduri.

Poemul acesta este o încercare de transfigurare. Dacă este mai mult, aşa cum în secret sper şi simt, sau mai puţin, sau altceva, atunci rămâne să aflăm asta în timp, de la cititorii noştri iubiţi şi criticii noştri inteligenţi şi drepţi, care sunt cu noi, în aceeaşi barcă, pe aceeaşi Niña cu vele pătrate dintr-un vers de acolo, aceeaşi în care Columb îşi pusese toate speranţele şi întreg destinul său de “om al Lumii Noi”.

Viaţa ţine întotdeauna, în rezervă şi parcă anume pentru fiecare, bune surprize, iar când vine vremea de visat la lucruri noi şi de făcut planuri “himeriste”, pe mine nu mă întrece nimeni.