Image on a Film, a poem in Magma Poetry

 

Image On A Film

by Vasile Baghiu 

(self-translation)

Link to the page in Magma Poetry No 31, 2005

There is something obviously lyrical
In the roses carefully placed on the stone,
Letting me see, among leaves, thorns and petals,
Just some fragments of the inscription

I try to catch a good moment
In which I can find myself alone
In the middle of a hospitable circle of friends.

My heart beats sometimes
Like it did when I took your hand for the first time.

There are gestures which are not lost, yet,
They have remained on the pellicle,
But I cannot distinguish the people
Who were very close to us in another time.

The film lies in a drawer,
And only a few of us
Would be interested in making photos from it again.

Held up to a window's light,
I once saw, through its transparency, some flowers,
Possibly roses with thorns,
Like these already withered.

I saw smiles, champagne, confetti,
All above our heads,
Surrounded by an invisible aura.

It Is Me Who Is Breathing Here, a poem in Magma Poetry

It Is Me Who Is Breathing Here

by Vasile Baghiu 

(self-translation)

Link to the page in Magma Poetry No 31, 2005 

When I feel my life is like
a heap of overturned tables and chairs
in a house somewhere in Checnya,
then I know the moment is critical.
But I also heard that science has advanced nowadays
and figures out even soul problems.
My difficulty is that I cannot find my soul
for very long periods of time.
It is easy for everybody to understand
when I speak about such simple things as the soul,
because it is like when I talk about football or
weather,
or even upon some poems from school books.
I lose and find again
not only something which belongs to me,
so that they know it is me who is breathing here,
but also how much of me has been left.
Yesterday, when a strange person
gave me a map to simplify what I was looking for,
I felt he had smiled at me,
not exactly to me,
but to someone who was behind
and plucked me by the sleeve,
like a child,
impatient to go further.

Anxietăţile, fricile, pensiile şi indemnizaţiile scriitorilor

Sunt scriitori şi mai cu seamă poeţi care nu se tem să vorbească mult despre moarte prin poeziile lor şi prin interviuri dramatice, cosmice, apocaliptice, care au aşa o lejeritate uluitoare în a "lucra" cu chestiile astea ultimative grozave, însă dacă îi întrebi de ce nu se exprimă liber-liber şi pe subiecte mai paşnice cum ar fi, de exemplu, cele legate de situaţia de la Uniunea Scriitorilor (excluderile, demisiile, lipsa de transparenţă, abuzurile etc.) sau cele politice şi în general cele sociale îi apucă anxietăţile, fricile, pensiile şi indemnizaţiile, viaţa grea şi tot restul.

Catania din primele poeme "himeriste"

Catania e dintre numele de oraşe pe care le-am pomenit în primele poeme "himeriste" (cei care ştiu cunosc) din anii optzeci şi pe care mi le tăiau cenzorii sau redactorii de pe la reviste imediat ce le găseau în texte, într-un elan de vigilență stupid şi amuzant privit de azi. În puține dăți când s-a întâmplat, mă trezeam cu textele apărute, dar fără Napoli, fără Rio de Janeiro, fără Catania... Acum, cu globalizarea, numele de oraşe "străine" încep să fie scrise şi în povestea vieţii (în biografie, cum ar veni), de unde sunt oricum mai greu de tăiat.

Poezia este singura raţiune a călătoriei

Călătoria este poezie trăită. Numai perspectiva aceasta mă mulţumeşte atunci când păşesc în locuri în care nu am mai fost. Reperele turistice sunt importante, dar nu doar ca motive de bucurie a recunoaşterii unor poveştii sau istorii, ci mai mult în felul în care nucleele poetice strălucitoare apar în poeme şi dau sens întregului. A vizita pentru prima oară un oraş sau un loc de pe pământ seamănă cu lectura unui volum de poezie sau a unui roman infuzat de poezie, cu toată aura de trăire rafinată pe care o presupune. Şi care devine până la urmă un stil de viaţă. Poezia este singura raţiune a călătoriei, tot aşa cum călătoria (fie ea şi imaginară, "himeristă") este singura resursă la vedere a poeziei.

Nu ai altă şansă decât să-ţi vezi de muncă înainte

Dacă ai aşteptări de recunoaştere de la societatea românească în general, de la oamenii locului în care trăieşti, de la cei din breasla ta sau chiar de la cei mai mulţi colegi de muncă, ai o problemă de conectare la realitate. Realitatea este că lumea aceasta românească în care ne ducem veacul este atât de traumatizată de istoria ultimilor 70 de ani încât nu numai că unele gesturi simple precum pronunţarea cuvântului "felicitări" au devenit o "rara avis", dar ele sunt chiar înlocuite de gesturi la fel de simple (şi foarte eficiente) de ostilitate făţişă şi invidie perseverentă. Nu ai altă şansă decât să-ţi vezi de muncă înainte ca şi cum nu ar exista nimeni pe lume şi ca şi cum totul ar fi numai şi numai de amorul artei - cum şi este cu adevărat.

Four translated poems in Cordite Poetry Review

4 Translated Vasile Baghiu Poems

Translated from Romanian by Cristina Savin

Link to the page in The Cordite Poetry Review

The following four poems have been selected from two volumes of poetry: Rătăcirile Doamnei Bovary [Madame Bovary’s Wanderings] and Cât de departe am mers [How Far We’ve Gone], published in 1996 and 2008 respectively. Vasile Baghiu coined the term ‘chimerism’ – a cross between bovarysme and literature – which he defined as a kind of escapism; the creation of a parallel universe or counter-reality through which to escape the everyday struggles of 1980s Communist Romania. Four elements are intrinsic to the concept of chimerism: ‘imaginary journey’, as a means of evading the socio-political constraints and the cultural provincialism of the time; ‘disease’, as a reality devoid of superficiality and flippancy; ‘transfiguration’, as a way of creating new experiences; and ‘science’, as poetic adventure in a space that has rarely been explored through poetic means. The driving force and key inspiration behind chimerism, as Baghiu himself confessed when I interviewed him in 2017, was Thomas Mann’s bildungsroman The Magic Mountain, along with poems depicting sickness and human suffering, which Baghiu read throughout his teenage years.

De ziua culturii...

De Ziua Culturii înţeleg din nou că nu trebuie să aştepţi nimic de la ţara aceasta, nici de la statul acesta, nici de la oamenii care trăiesc aici. Nici de la instituţii, nici de la nimeni nimic. Şi nici să te plângi deloc, pe niciun motiv, niciodată. Orice proiect (cultural, cum altfel?) la care trudeşti trebuie să fie doar de amorul artei, doar pentru că aşa înţelegi tu să-ţi trăieşti viaţa. Orice altă atitudine arată naivitate, lipsă de realism şi aşa mai departe. Trebuie doar să munceşti, să oferi totul, să te dăruieşti. Restul nu mai e treaba ta. A, mai este o variantă: să pleci. Dar asta depinde de cum eşti alcătuit sufleteşte. Cei slabi de înger, sentimentali, "păcătoşi" nu au nicio şansă.

Vasile BAGHIU în dialog cu Virgil Diaconu, în Cafeneaua literară, ianuarie 2018

1.                  Ați publicat câteva cărți de poezie, mai multe romane și o serie de articole care s-ar putea reuni sub numele de manifestele himerismului. Articolul din Wikipedia vă integrează în generația poetică nouăzeci. Este un merit ca un poet să facă parte dint-o anumită generație și, firește, să slujească, să exprime conceptul de poezie generaționistă respectivă? Trebuie ca poeții să se înscrie conceptual într-o direcție generaționistă sau alta, sau pot merge pe cont propriu?

Deşi cuvântul „trebuie” este tentant, încerc să-l evit. Iar când este vorba despre poezie chiar nu funcţionează nimic din ceea ce se află în spatele lui. Aşadar, poeţii pot merge pe cont propriu, desigur, iar uneori chiar este recomandabil să facă asta, dar ei nu pot funcţiona în neant, pentru că apar şi se manifestă într-un context literar, al timpului lor şi al generaţiei lor. Iar faptul că faci parte 
dintr-un grup sau, în sfârşit, dintr-o generaţie poate fi de folos, pentru o vreme, în afirmarea ta ca poet, în sensul că sunt şanse mai mari să fii comentat în sinteze şi abordări critice şi aşa mai departe, deşi nici acest lucru nu este sigur, pentru că totul depinde de valoarea individuală. Pe termen lung, contextul nu ajută pe nimeni. Rămâi doar dacă poezia ta este autentică. Dar şi aici e o discuţie, se ştie.

2.                  Aduce poezia nouăzecistă ceva nou și pozitiv fată de poezia generației optzeci sau față de poezia altor generații poetice? Ce consecințe, pozitive sau negative, poate avea generația asupra unui poet?

Am scris, la vremea apariţiei şi afirmării lor, despre mulţi dintre poeţii acestei generaţii căreia îi aparţin. Venit din intenţia de diferenţiere faţă de „optzecism” a unui fel de nucleu nouăzecist, care s-a manifestat în anii optzeci în special la cenaclul „Universitas” al lui Mircea Martin, „nouăzecismul” se dorea o întoarcere la biografism şi la ceea ce Laurenţiu Ulici numea, cred, pe atunci „noul autenticism”. Dacă ironia optzecistă îşi trimitea săgeţile aluzive înspre realitatea din jur, acţiunea fiind însă cumva prea evident rezultatul unei tehnici asimilate conştiincios din cărţi, autoironia nouăzecistă aducea un plus de autenticitate cu valul ei de poveşti de viaţă adevărate ale autorilor inserate în poeme. Eşti mai credibil când te iei singur în râs, se ştie. Un râs amar, desigur. Diferenţele ţin de nuanţe. În ce mă priveşte era povestea sanatoriului, în ce-i priveşte pe alţii erau altele, povestea unui spaţiu al izolării precum Ieudul lui Es.Pop, povestea unei familii bucureştene plutind suprarealist ca în tablourile lui Chagal (Cristian Popescu), povestea marginalităţii pusă la cale de Coande. În fine, nouăzecismul, cel puţin aşa cum se prezenta în revista „Nouăzeci”, nu mi s-a părut potrivit cu ideile mele de atunci, mai ales pentru că propunea anti-politica, ceea ce mi se părea o abandonare blamabilă etic. Aşa simţeam atunci, aşa că nu am ratat ocazia să spun destul de vocal despre neaderararea mea la spiritul acestei generaţii. Şi poate că acesta a fost încă un motiv (ascuns, subconştient) de inventare a „himerismului”, de găsire a unei căi individuale, paralele.

Momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi

Nu vreau să fac un bilanţ neapărat, dar e momentul acela al sfârşitului de an când te uiţi o clipă înapoi, ştiţi... 2017? N-a fost prea rău pentru mine. Sau, mă rog, a fost bunişor. În ianuarie, chiar pe 15, mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor ca să protestez împotriva eliminărilor abuzive ale unor scriitori din organizaţie şi împotriva abuzurilor şi stilului nedemocratic ale conducerii Manolescu, de fapt, ca să atrag atenţia asupra climatului toxic din mediile noastre literare. Fără prea mare impact în rândul scriitorilor... În fine, ştiu în ce ţară trăiesc... În primăvară am fost cu Iuliana o săptămână la Londra şi a fost de parcă am stat un an, aşa de multe locuri am văzut. Prin vară, ne-am instalat pentru vreo cinci zile la Roma, unde am putut admira şi explora, în sfârşit, toate ruinele şi pietrele, cum îmi doream. Încă înainte de începerea şcolii, am avut o săptămână de vis în Toscana, la Montepulciano, unde Iuliana a zis că i-ar plăcea să trăiască. Mi-am completat şi formările în terapia narativă cu Hugh Fox şi Ovidiu Gavrilovici. Am continuat cu profesoratul la şcoala sanitară, slujba mea de după-amiază, mulţumit că pot împărtăşi unor tineri cunoştinţele, experienţa şi valorile la care ţin. Mai mult, am reuşit isprava de a publica primul volum din "Teoria şi practica nursing", o carte necesară învăţământului care pregăteşte asistenţi medicali, iar acum lucrez la volumul al doilea pe principiul că trebuie să joci dacă intri în horă. Nicio carte de literatură, totuşi, doar câteva poeme apărute ici-colo, nişte articole şi vreo două sau trei interviuri. Încă scriu cu intermitenţe la un roman pe care îl am în lucru de vreo trei ani. Vizite fericite la copii, la Cluj şi la Sibiu. Din păcate, mama a început să fie mai rău cu sănătatea, iar acum batem drumul Iaşului pe la doctori. Partea bună este că în pofida vîrstei (86 de ani) se ţine bine şi are acelaşi chef de viaţă de totdeauna. Întâlniri minunate cu prieteni. Viaţa la nivelul zero. Îmi doresc, pentru anul centenarului, în afară de sănătate pentru cei dragi, pentru toată lumea şi pentru mine, să dispară graniţa dureroasă pe care o avem cu Republica Moldova, să se reformeze breasla scriitorilor în aşa fel încât să fie recunoscuţi şi sprijiniţi scriitorii adevăraţi, să înceapă românii să revină acasă şi să nu mai plece prea mulţi afară, iar eu să pot duce la capăt măcar două sau trei proiecte literare, adică nişte cărţi. Vom vedea. Doamne-ajută! Un An Nou cu sănătate şi bucurii, prieteni! La mulţi ani!

Autosuficienţa literaţilor români

Înţeleg bine irelevanţa şi nefuncţionalitatea etichetelor, dar autosuficienţa literaţilor români, la o privire generală, mă face să râd şi mă întristează în acelaşi timp. Admir orice efort de depăşire a propriei condiţii şi nu e deloc rău să crezi că există o stea în cer care e numai a ta. Mai mult, sunt conştient că uneori m-am trezit şi eu, fără să vreau poate, perorând în gol cu un aer important despre situaţia aiurea din lumea literară sau despre scris, însă îmi este din ce în ce mai limpede că peisajul te îndeamnă mai degrabă să stai acasă, sau să o ştergi repede dacă ai apucat să ieşi pe undeva pe la vreun eveniment. Evident, cu asta nu vreau să spun nimic. Dimpotrivă. 

Soarele poate să apară de-acum la geamuri în voia cea bună

Scrii două-trei paragrafe de dimineaţă şi ai sentimentul că te afli cumva pe val. E momentul înşelător când povestea de sub taste o poate lua la vale, scăpată de sub control, se poate transforma în text numai bun de modificat, de tăiat, de şters. Partea bună este că oricum te-ai aflat, totuşi, în treabă, cum s-ar spune, ai zis că mergi mai departe şi chiar ai mers, duci înainte căruţa romanului, sau mai mult înapoi, în punctul din care ai fi vrut să iasă altfel, să sune aşa cum ai fi dorit să sune dacă ar fi fost paginile unui autor pe care îl admiri şi pe care îl ţii de model. Şi nimic nu se compară cu trăirea aceasta gratuită a muncii destinate coşului. A învăţa din propriile greşeli e mai bine decât a nu învăţa nimic. Iar soarele poate să apară de-acum la geamuri în voia cea bună.

Am scris ce am scris

E încă întuneric la geamuri. O nouă zi e binevenită, o aştept, sunt cu ochii pe ea. Am scris ce am scris, dar acum gata, intru în ritmul normal al vieţii, care este ritmul anormalităţii într-un loc unde arta şi literatura sunt de.amorul artei. Ca peste tot... Fie şi aşa! La urma urmei, nu te obligă nimeni, cum zicea nu ştiu cine mai deunăzi. Cafeaua din faţa mea e mai concretă acum decât orice pagină de roman. Şi nu că aş căuta lumea materială, că doar sunt fire de artist, dar cafeaua le poate înocui uneori pe toate într-o secundă. Evident, exagerez. Poate că de bucurie că am început bine şi azi. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Orgoliul şi simţul demnităţii

Orgoliul nu este acelaşi lucru cu simţul demnităţii. Dacă orgoliul taie căile de comunicare şi duce la singurătate şi izolare, simţul demnităţii te ajută să supravieţuieşti ca fiinţă umană într-un context ostil, agresiv, oprimant. Dacă orgoliul te face inabordabil şi asocial, simţul demnităţii îţi aduce, în timp, preţuire şi respect. Dacă orgoliul produce suferinţă în jur, pentru că este o simplă gesticulaţie a unei idei false despre ceea ce reprezinţi, simţul demnităţii închide ochii la erorile comise din neatenţie, grabă sau prostie. Dacă orgoliul are slabe conexiuni cu umorul, simţul demnităţii trece peste afronturi mărunte şi le priveşte zâmbind, cu înţelegere. Dacă orgoliul e sever şi rigid, simţul demnităţii e senin şi relaxat.

Trăirea vieţii la nivelul zero

Lucrez la volumul doi din "Teoria şi practica nursing", adică mă uit peste "jdemiile" de pagini din fascinantele cărţoaie în engleză notând ceea ce mi se pare util, prins de această muncă de care a început să mă lege un fel de datorie morală faţă de elevii mei şi faţă de pătrăţica din învăţământ în care prestez. Îmi sună uneori în minte versuri noi, pe care le şi notez în speranţa unor poeme sau, mă rog, fără nicio speranţă. Scriu la romanul pe care îl am în lucru aproape în fiecare dimineaţă şi înaintez cu viteza astronomică de o pagină pe zi având mereu sentimentul că nu voi încheia acest proiect în această viaţă. Citesc mai mult decât scriu. Răspund unor interviuri solicitate de reviste interesate de ce aş (mai) avea de spus despre una sau alte dintre chestiunile literare. Mă încumet să scriu mai departe articole, cu sincope asumate, pentru cititori ciudaţi care citesc articole. Mă ţin de slujbe. Încerc să-i ajut pe cei care mă solicită ca psiholog. Mă bucur de viaţă cu toată puterea şi cred că nimic nu ne aduce consolare mai multă decât trăirea vieţii la nivelul zero, cu familia şi prietenii. Ignor pe cât pot atitudinile ostile şi comportamentele tâmpite. Nu am, încă, probleme reale de sănătate. Rostul meu în aceste timpuri care mi s-au dat îmi este aproape limpede. Oricum, nu am crize majore pe acest subiect, pentru că ştiu că mai devreme sau mai târziu totul va fi atât de clar încât orice voi mai fi avut de spus va fi fost deja în plus.

Regele

Nu am avut norocul să-l cunosc personal pe Regele Mihai, dar am simţit că omul era altfel decât oricare dintre conducătorii şi politicienii noştri. Cred că noi românii am ratat o mare şansă neoferindu-i înapoi tronul pe care i l-au luat şi ni l-au luat sovieticii şi comuniştii. Şi nu o spun doar pentru că sunt în favoarea monarhiei constituţionale, ci pur şi simplu pentru că sunt convins că modelul său uman, experienţa pe care o căpătase şi patriotismul pe care îl avea ne-ar fi asigurat o reaşezare a valorilor adevărate în viaţa noastră comună de zi cu zi. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanţe Familiei Regale!

Bostănăria mediocrităţii

Prin mediile din lumea noastră românească despre care ai zice, teoretic şi oarecum din afară, că ar fi mai răsărite dai la tot pasul peste oameni care n-au mai pus mâna pe o carte din şcoală, deşi poziţiile şi rolurile în care se află ar fi trebuit să le impună asta ca pe o condiţie obligatorie. Nema cultură, nema boabă de vreun grai străin, nema preocupări intelectuale, nema realizări de vreun fel. Nimic grav, la urma urmei, se poate trăi şi aşa, am putea spune. Viaţa are diversitatea ei care îi conferă şi frumuseţea. Grav este, totuşi, atunci când tocmai aceştia găsesc energii şi timp (cum altfel?) să îi şicaneze pe cei cu iniţiative bune şi proiecte adevărate, care au realizări în domeniile lor şi merite evidente. Şi la fel de grav este când ei sunt şi încurajaţi, în felurite chipuri (neimplicare, indiferenţă etc.), să păzească straşnic bostănăria asta a mediocrităţii în aşa fel încât să nu iasă cumva-cineva în evidenţă peste aprobarea lor. Şi aşa ajung ei să ne facă viaţa în ţărişoară. Bunul-simţ şi idealismul celor merituoşi nu fac faţă, clar, asaltului lor, pentru că ei nu se încurcă de chestiuni de acest fel pe care le şi consideră de altfel potrivite pentru "loseri". Lipsa noastră de reacţie le deschide pârtie largă în elanul lor distrugător, iar fenomenul este chiar un cancer al societăţii noastre, motivul de bază al plecării din ţară a multor oameni de ispravă.

Houellebecq

Uitasem cât de amuzant poate fi Houellebecq cu trăsnăile şi frazele lui surprinzătoare, cu reflecţiile lui psihotice. Mi-am luat o porţie bună zilele acestea, printre activităţi diverse, ceea ce mi-a dat o stare acceptabilă, de detaşare şi optimism, chiar dacă cinică în acelaşi timp, de care aveam nevoie, recunosc, pentru a mă scutura de zgura unor mici bătălii apărute tocmai din cauza "extinderii domeniului luptei" în lumea aceasta (estică) a noastră în care nimic nu contează şi totul contează în acelaşi timp, în care doar viaţa la nivelul zero pare să însemne ceva cât de cât.

Cultura recunoaşterii

Lucrurile bune vin numai pe calea respectului faţă de ceilalţi, pe seama grijii ca tot ceea ce este bun şi valoros în ei, în fiecare, să aibă parte de recunoaştere. Dacă susţinem doar prin vorbe "spiritul de echipă" şi "ideea de colaborare", iar în viaţa de zi cu zi suntem indiferenţi, avem tendinţe de a domina şi refuzăm să vedem că nu puţine dintre persoanele din jur sunt deosebite, prin educaţie, prin cultură, prin inteligenţă, prin bunătate, prin înţelepciune, prin talent, prin caracter, atunci cultivăm, aproape inconştient, în propriile vieţi, falsul şi minciuna, ipocrizia şi prefăcătoria, iar efectele în mediile prin care ne mişcăm sunt dintre cele mai neplăcute: climat tensionat, suspiciune, gesturi politicoase rigide, o atmosferă din care toţi abia aşteaptă să plece. Trăim şi din nevoia de recunoaştere, pentru că proiectele noastre se conturează şi se construiesc cu susţinere şi încurajare dinafară, cu energii nebănuite oferite de gesturi aparent mărunte, de un zâmbet de înţelegere, de un cuvânt bun spus în momente critice, de o mână de ajutor întinsă la momentul potrivit. O cultură a recunoaşterii, în familie, în şcoală, în societate, ne-ar scuti de multe neajunsuri şi neplăceri, iar lumea noastră (românească) ar arăta cu totul altfel.

Evaluarea, în ecuaţia educaţiei

Am simţit mereu în munca la clasă, de trei ani de când sunt în învăţământ, că evaluarea, pe care mulţi profesori pun un accent deosebit şi de care se face uneori mare caz, contează de fapt prea puţin în ecuaţia educaţiei. Nu am neglijat-o, mi-am făcut datoria (ca şi în cazul obligaţiilor birocratice adesea împovărătoare), dar nu i-am dat prea mare pondere în această poveste. Mi s-au părut mai importante, de exemplu, efortul de aducere la zi a conţinuturilor materiei, simplificarea metodei de predare şi despodobirea ei de solemnităţi inutile, crearea unei atmosfere relaxate la ore şi construirea unei relaţii profesor-elev bazată pe respect. Sunt bucuros că intuiţia mea e confirmată din când în când, acum, iată, şi de un expert, consilierul prezidenţial pentru educaţie în Finlanda, Jukka Kangaslahti: "...majoritatea ţărilor se concentrează pe curriculum şi evaluare când, de fapt, ceea ce contează este calitatea predării şi a educaţiei".