Cultura recunoaşterii

Lucrurile bune vin numai pe calea respectului faţă de ceilalţi, pe seama grijii ca tot ceea ce este bun şi valoros în ei, în fiecare, să aibă parte de recunoaştere. Dacă susţinem doar prin vorbe "spiritul de echipă" şi "ideea de colaborare", iar în viaţa de zi cu zi suntem indiferenţi, avem tendinţe de a domina şi refuzăm să vedem că nu puţine dintre persoanele din jur sunt deosebite, prin educaţie, prin cultură, prin inteligenţă, prin bunătate, prin înţelepciune, prin talent, prin caracter, atunci cultivăm, aproape inconştient, în propriile vieţi, falsul şi minciuna, ipocrizia şi prefăcătoria, iar efectele în mediile prin care ne mişcăm sunt dintre cele mai neplăcute: climat tensionat, suspiciune, gesturi politicoase rigide, o atmosferă din care toţi abia aşteaptă să plece. Trăim şi din nevoia de recunoaştere, pentru că proiectele noastre se conturează şi se construiesc cu susţinere şi încurajare dinafară, cu energii nebănuite oferite de gesturi aparent mărunte, de un zâmbet de înţelegere, de un cuvânt bun spus în momente critice, de o mână de ajutor întinsă la momentul potrivit. O cultură a recunoaşterii, în familie, în şcoală, în societate, ne-ar scuti de multe neajunsuri şi neplăceri, iar lumea noastră (românească) ar arăta cu totul altfel.