Cât de bine mi-ar prinde acum un fel de an sabatic

Mă uitam la proiectele literare și didactic-științifice, vreo 5, pe care le am de ceva vreme în lucru, în paralel, care par să cam bată pasul pe loc, din păcate. 
Și mâ gândeam la cât de bine mi-ar prinde acum un fel de an sabatic ca să le duc la capăt. O bursă rezidențială, poate, pe undeva prin Occident, așa cum am mai avut parte din când în când în ultimii 20 de ani, sau chiar și la noi, ar fi pur și simplu o minunăție acum pentru mine. 
Mai întâi este romanul, scris cam un sfert, pornit așadar, care nu poate înainta mulțumitor oricât m-aș trezi eu cu noaptea în cap în unele dimineți și aș butona cu hărnicie la el, pentru că vine mereu restul zilei cu malaxorul vieții de aici care mă scoate nemilos din "writing mode".
Este apoi cartea despre "himerismul poetic", căreia i-ar mai trebui unele adăugiri și încă mai multă documentare și punerea cap la cap a ideilor, textelor, datelor.
La fel, poemele lungi (cum au fost cele din "Gustul înstrăinării", "Febra" și "Maniera" ale primei tinereți), patru la număr, ilustrând, încă o dată, din perspectiva zilei de azi, cele patru repere de bază ale himerismului, ar avea nevoie de timp de reflecție, de pauze nesfârșite în care doar ele să-mi zumzăie în creier.
Nu mai puțin importantă este și cartea de educație pentru sănătate în școală, mereu în lucru și mereu amânată în ultimii ani, un ghid pentru învățământul preuniversitar, care e scrisă cam trei sferturi, dar care mai are nevoie de documentare pe cel puțin 20 de teme, în special pe cele legate de sănătatea pisho-emoțională a elevilor.
Vin la rând și parcă în același timp volumele 5, 6 și 7 din "Teoria și practica nursing", pe nursing în medicină internă, nursing în chirurgie și pe urgențe, care ar apropia, poate, de finish această lucrare prin care mi-am propus niște updatări necesare în acest domeniu la noi.
Toate mă trag de mânecă, așa cum fac copiii cu părinții lor când vor ceva de la ei, iar eu îmi doresc să le ofer toată atenția. Va trebui, e limpede, să găsesc o soluție, ideal alta decât munca pe sistemul de avarie ca până acum, chiar dacă plăcută. Voi vedea.
Sunt, firește, pregătit și pentru varianta "working without complain", așa cum nici nu voi avea încotro dacă lucrurile s-ar contura așa. Cum însă visurile depind de noi în mare parte, mă gândesc doar că n-ar fi rău să fie bine și prind curaj, merg înainte.

Scrisul pentru mine este în primul rând bucurie și plăcere

Scrisul pentru mine este în primul rând bucurie și plăcere. Probabil că nu aș scrie un rând dacă nu ar fi așa, nici măcar aici. Îmi place viața, așa că tot ceea ce mi se pare forțat și împotriva ei ocolesc, dau la o parte, îmi scot din minte: intenția de a demonstra ceva, starea de competiție, dorința de succes, descurajările venite în diverse forme, mai directe sau mai subtile, din partea unor semeni. Tot ce am scris a fost din pasiune și din acea motivație interioară secretă pe care nu o poți explica decât în poezii și în romane, uneori, poate, și în câte un eseu dacă prinzi tonul potrivit. Suferința este din lumea noastră și adesea nu o putem evita, dar dacă scrisul ar fi o corvoadă sau un chin eu nu aș butona diminețile la roman, nici nu aș caligrafia poeme cu pixul pe carnete în călătorii și poate că nu mi-aș bate capul nici cu articole și cărți didactic-științifice. Firește că scrisul presupune muncă imensă care are în spate lectură și documentare cât casa, dar asta face parte din ecuația bucuriei de a reseta cumva lumea, de a construi prin scris ceva ce simți că este parte din sufletul tău, așa cum este acum și așa cum speri că va fi până la capăt. La urma urmei, pot spune că scrisul este pentru mine un instrument prin care am șansa de a oferi ceva oamenilor, iar darurile nu există, se știe, decât pe seama bucuriei.

Premiul suprem pe care îl primesc de la viață

În călătoria la Leicester de la sfârșitul săptămânii trecute am scris 10 poeme și am încheiat astfel volumul la care lucrez de un an. Încă o dată mi s-a arătat clar că nu e suficient să visezi și să trăiești poetic, ca să zic așa, ci trebuie să scrii pur și simplu. Dacă la roman sunt mai eficient să deschid computerul și să butonez, la poezie îmi trebuie un carnet și un pix la îndemână. Așa am devenit mai precaut și mă înarmez cu aceste instrumente universale ori de câte ori am șansa de a porni la drum. Am auzit de tot felul de tehnici prin care poeții și scriitorii își provoacă inspirația, dar pe mine mă inspiră în ultimul timp schimbările de decor, diversitatea situațiilor și trăirile de tot felul de care am parte în timpul unei călătorii. În avion, dacă schimb telefonul pe "airplane mode", eu trec pe un fel de "poetic mode", scot carnetul, îl pun pe măsuța din față, eventual lângă un pahar de vin, și scriu. Prin orașele pe care le explorez, mă asigur că am carnetul și pixul în rucsac, iar dacă ne așezăm la o terasă sau pe o bancă într-un parc, scriu. Iuliana s-a învățat cu aceste obiceiuri ale mele, așa că nu e nicio problemă din partea ei să aștepte, ceea ce apreciez enorm. La fel și prietenii cu care se întâmplă să călătoresc. Pot spune că am ajuns să trăiesc poezia pe care o scriu, așa cum visam în prima tinerețe, când locurile și orașele pomenite în poeme erau doar plăsmuiri ale minții mele înfierbântate himeric. Este premiul suprem pe care îl primesc de la viață. 

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări

De la lumea literară de la noi nu am avut niciodată mari aşteptări, iar acum am şi mai puţine. Dacă am avut parte în timp de nişte isprăvi şi semne de recunoaştere, ba chiar de nişte momente şi întâlniri speciale (care îşi vor găsi probabil cândva locul în memorii), aceasta s-a petrecut mai mult pe linia strict umană şi aproape deloc pe aceea oficial-instituţională. Sunt, de altfel, demisionar din Uniunea Scriitorilor de mai bine de trei ani, dacă asta mai înseamnă ceva pentru cineva. Lumea cititorilor s-a restrâns, în bună parte critica tânără s-a refugiat (normal) în cercetare, iar marii scriitori stau pitiţi în bula lor de grandoare provincială aşteptând cuminţi firimituri de atenţie de la grangurii şi baronii literari ai zilei, în timp ce pensionărimea scriitoare aplaudă abulic şi necondiţionat la semnalul de sus. Sunt, aş putea spune, edificat. Pentru ceea ce scriu mai primesc din când în când semne ale unui interes de afară, cum şi pe Facebook sau în mediile prin care trăiesc şi muncesc, ceea ce mă mai încălzeşte cât de cât, dar se vede că situaţia alunecă vertiginos şi cu mare veselie pe tobogan. Suntem un fel de "provincia deserta". Fireşte că scriu mai departe şi continui să public, pentru că ştiu că lumea se va schimba, îşi va reveni, iar interesul pentru poezie şi literatură va urca din nou pe val. Şi chiar dacă nu aş fi optimist tot aş scrie, pur şi simplu pentru că asta e treaba unui scriitor, nu are rost să complicăm lucrurile. Aşa se face că la sfârşitul săptămânii trecute, în călătoria în UK, am terminat volumul de poeme pe care îl aveam de un an în lucru, iar acum mai trebuie doar să mă hotărăsc asupra titlului şi să trimit totul editorului. Poate că e adevărat că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

Doar întrebări retorice?

Ce faci când ești scriitor și trăiești într-o țară în care oamenii citesc mai puțin decât în oricare altă țară de pe continent, iar școala nu cultivă lectura? Renunți la scris sau, mă rog, reduci turația motoarelor? Perseverezi fără să-ți pese mizând pe posteritate și idealisme din astea asumându-ți destinul? Încerci, prin comunicarea cu lumea mare, să ai parte măcar din când în când de o brumă de normalitate de "afară"? Emigrezi căutând salvarea într-o altă limbă? Te retragi într-o viață obscură în care nici nu mai spui nimănui că scrii? Iar când nici climatul din lumea literară nu e tocmai sănătos, cum faci față frustrării și amărăciunii de a trăi într-un astfel de mediu în care în mare parte scriitorii sunt prinși în niște ciudate tipare comportamentale atinse de oportunism și spirit de gașcă? Contezi pe cititorii care au arătat, într-un moment sau altul, oarecare interes pentru scrisul tău și speri că vor fi, în timp, mai mulți? Te lupți pentru scrisul tău fluturând, cu tot sentimentul de inadecvare, un stindard al existenței tale pe pământ? Unde este locul tău într-o lume care continuă să-i prețuiască pe creatori mai degrabă după ce mor și chiar și atunci de formă? Sunt acestea doar întrebări retorice, un exercițiu al vorbirii de unul singur în pustiu?.

Trecerea pe "writing mode"

Trecerea pe "writing mode" 

(articol apărut pe Liternautica )

Condiţia de scriitor care nu trăieşte din scris şi trebuie prin urmare să aibă şi o altă profesie, uneori două, pentru a duce cât de cât o viaţă decentă nu este tocmai uşoară. Pe alte meleaguri lucrurile stau mai bine în această privinţă, dar la noi în situaţia aceasta se află probabil 99 % din cazuri.

Bine, ştiu, sunt oameni care fără să fie scriitori au parte cu asupra de măsură de necazuri care pun oricând în umbră aceste „impasuri intelectuale” legate de artă şi tot restul, iar ei merită, fără dubii, toată grija şi atenţia, însă discuţiile se cuvin separate.

Aşadar, pentru scriitor (poet, romancier, eseist, critic) nu este dificil în primul rând din cauză că nu-i mai rămâne prea mult timp şi energie pentru scrisul propriu-zis atunci când nu literatura îi asigură traiul de zi cu zi (deşi şi aceasta este o mare problemă), ci mai ales pentru că mintea nu poate funcţiona ca un computer pe care poţi schimba în câteva secunde programul şi instrumentele.

Oamenii obişnuiţi pleacă de la slujbă şi e ca şi cum ar şterge cu buretele tot ce a fost acolo urmându-şi fără probleme restul zilei, acasă în familie, cu prieteni, la plimbare, la cumpărături, oriunde. Pentru scriitori povestea devine un pic mai complicată pentru că, dacă vor să scrie, trebuie să treacă pe ceea ce se poate numi „writing mode”, aşa cum telefoanele sunt comutate în avion, înainte de decolare, pe „flight mode”. Cu telefoanele e vorba doar de o setare, cu scriitorii e mai mult de atât.

Poeme în Bordertown

Mă bucură mult publicarea în revista australiană Bordertown editată de Transcollaborate. Sunt acolo mai multe poeme în versiune originală şi în engleză, în traducerea excelentă a Cristinei Savin. Poemele au parte şi de o introducere semnată de traducătoare, în care se vorbeşte şi despre "himerismul poetic". Ce bine este când primeşti astfel de confirmări şi încă dintr-un loc atât de îndepărtat, acum, înainte de Crăciun! :)

Publicat pe blogul "Poetry in Process"

Din nou, o veste excelentă din Sud în legătură cu poezia mea. Un eseu despre "himerismul poetic" scris de Cristina Savin, traducătoare care trăiește în Australia, a apărut în Poetry in Process. Blogul aparține lui Owen Bullock, poet special și profesor de literatură la "University of Canberra". Le mulțumesc amândurora pentru această ușă deschisă înspre cititorii de limbă engleză! 
Aici textul! 

Hello poets and readers,

Welcome to our guest blogpost by Cristina Savin:-

At the heart of Baghiu’s poetry and process there exists a concept coined by the poet himself, chimerism. The concept encapsulates a tendency to escape everyday realities and to create a parallel universe, a counter-reality in which the poet lives. Baghiu remembers the defining moment where it all began. On 21 August 1988, a day that changed his life, he was working as a nurse in a tuberculosis sanatorium in Romania. He was smoking, enjoying Chinese tea and reading Flaubert’s The Art of Travel. In the background, a radio station was broadcasting in Italian. A foreign voice insinuated into his, a voice that seized his throat and his vocal chords making him talk about things he had never lived or seen. The world around him came to a standstill. He was overcome with a sense of tranquillity, inner peace and detachment from everyone and everything. He likes to call it ataraxia, some sort of poetic trance.

On Vasile Baghiu’s poetic chimerism

 

On Vasile Baghiu’s poetic chimerism

                                                      by Cristina Savin

                                                       Link to the page on Poetry in Process

At the heart of Baghiu’s poetry and process there exists a concept coined by the poet himself, chimerism. The concept encapsulates a tendency to escape everyday realities and to create a parallel universe, a counter-reality in which the poet lives. Baghiu remembers the defining moment where it all began. On 21 August 1988, a day that changed his life, he was working as a nurse in a tuberculosis sanatorium in Romania. He was smoking, enjoying Chinese tea and reading Flaubert’s The Art of Travel. In the background, a radio station was broadcasting in Italian. A foreign voice insinuated into his, a voice that seized his throat and his vocal chords making him talk about things he had never lived or seen. The world around him came to a standstill. He was overcome with a sense of tranquillity, inner peace and detachment from everyone and everything. He likes to call it ataraxia, some sort of poetic trance.

He came to the realisation that, instead of living isolated in the sanatorium, surrounded by dying people, he could be someone else, someone residing in Palermo for example, or in any other city, and he could write from that person’s perspective.And so he began to write.Through poetry he became someone else. Baghiu created an imaginary world, a parallel reality, in which his poems materialised.

Avem un talent înnăscut de a ne strecura pe lângă viaţă

Munca poate fi periculoasă, se ştie, dar ceva ciudat ne atrage la ea. Suntem prinşi într-un miraj paralizant care ne aduce în fiecare dimineaţă la treabă. Şi nu mă refer aici la slujbele de care ne ţinem ca să ne asigurăm existenţa, ci la proiecte şi planuri care mai de care mai "importante". Iar dacă suntem tentaţi cu distracţii, excursii, plimbări, relaxare şi chestii din astea, începem să cârcotim, să amânăm, să zicem că poate la anul, să ne sustragem cu dibăcie şi, până la urmă, să rămânem blocaţi în programul strict care adesea nici măcar nu ne este impus. Pentru că - e limpede - avem un talent înnăscut de a ne strecura pe lângă viaţă şi de a face tot posibilul să ne întâlnim cât mai rar cu ea. E în genele noastre. Pare chiar un fel de religie, mai puternică decât toate la un loc.

Idealurile măreţe pot intra fără probleme în vacanţă

Ni se pare uneori că totul ne stă împotrivă, tot aşa cum acest sentiment inconfortabil, deşi mobilizator, se suceşte brusc la o sută optzeci de grade şi nu mai înţelegem dacă ar trebui să rămânem în apărare şi "gata de luptă" sau să considerăm lumea întreagă drept prietena noastră de totdeauna. O modificare de peisaj care face din zilele noastre egale ocazii de reflecţie suplimentară. Suntem oricum în aşteptare, iar misterul vieţii, aşa cum îl tatonăm, prin iubire şi credinţă, prin comunicare şi prietenie, prin călătorie şi artă, rămâne neatins. Şi poate că nu ne este îngăduit, în absolut, decât să primim cu gratitudine ceea ce ni se oferă, bucurii şi tristeţi de zi cu zi, ceea ce nu este deloc puţin, în timp ce visurile şi idealurile măreţe pot intra fără probleme în vacanţă.

Idealiştii

Îmi plac idealiştii. Sunt cam rari în zilele noastre, chiar şi printre artişti. Iar atunci când li se reproşează că nu au pragmatism, îmi vine să râd şi îi deplâng pe cei care îi critică aşa, pentru că nu am văzut oameni mai conectaţi la realitate şi cărora să le pese mai mult de umanitate decât aceşti visători care par aiuriţi tocmai pentru că îndrăznesc să gândească liber, ceea ce vine în contrast cu lumea noastră cea de toate zilele care îşi vede atât de bine de propriile interese.

Luăm de bune etichetele pe care le aplică societatea

Nu prea suntem atenţi la resursele proprii, emoţionale, intelectuale, care vin din experienţă şi în care ar trebui să fim experţi. Le lăsăm uitate, nebăgate în seamnă, nefolosite, prăfuite, într-o margine a vieţii noastre de zi cu zi. Privim mai degrabă spre ceea ce se spune, luăm de bune etichetele pe care le aplică societatea, ne lăsăm purtaţi de trend-uri. Aici s-ar putea afla o cauză a nemulţumirilor şi suferinţelor noastre.

Secretul de preţ

Scrisul îmi pare în lumina acestei dimineți de toamnă mai limpede decât altădată. Scrisul este o căutare a ceva ce nu ştii dinainte precis ce este, o trăire simultană a trăirii, o poveste care se construieşte în timp ce este povestită, o durere de care vrei să scapi în cel mai puţin dureros mod cu putinţă, "a series of dreams" despre care nu ştii la ce ar putea folosi, pasul pe care îl faci mai departe cu intenţia vagă de a prinde ceva din rostul tău în lumea aceasta, curajul de a afla cine eşti cu adevărat, secretul de preţ pe care nu-l vei putea explica nimănui niciodată oricâte mii de pagini ai scrie.

Să înţeleg câtuşi de puţin ceea ce trăiesc

Singura mea preocupare ca scriitor este să înţeleg câtuşi de puţin ceea ce trăiesc, mersul lumii de azi în general şi oamenii pe care am şansa să îi cunosc personal. Mediile literare de la noi, cu toate tresăririle lor sporadice de viaţă, seamănă, din păcate, prea mult cu cele politice pentru a-mi mai stârni interesul de altădată, iar succesul, aşa cum este el văzut în zilele noastre, mă îndeamnă mai degrabă să ies din circuit, să trec pe linii moarte, cu toate dezavantajele, asumate ca resurse potenţiale de poezie şi nu ca semne ale ratării. Sentimentul este ca o plimbare singuratică într-o duminică de toamnă pe o stradă necunoscută dintr-un oraş cu nume complicat dintr-o ţară în care nu am plănuit niciodată să ajung şi în care nu ştiu pe nimeni.

Tinerii de azi sunt la fel ca toţi tinerii de totdeauna

Cei care spun că generaţia tânără de acum nu ar avea valori şi câte şi mai câte nu îşi dau seama, se pare, că se află într-o situaţie de două ori contradictorie. 
O dată pentru că dacă acest lucru ar fi adevărat ei ar fi primii care ar trebui să se învinovăţească şi să-şi facă probleme, pentru că ar fi ca şi cum şi-ar acuza copiii că sunt prost-crescuţi. Suntem responsabili, ca oameni un pic mai trecuţi prin viaţă, de tot ce se întâmplă cu ei, bun sau rău. 
A doua oară pentru că dacă nu ar fi adevărat ar însemna că ei, cei care spun asta, nu au se pare capacitatea de a înţelege lumea din jurul lor.
Eu cred că tinerii de azi sunt la fel ca toţi tinerii de totdeauna, doar că au, poate, nevoie de mai multă încredere şi protecţie din partea noastră, pentru că vremurile sunt cum sunt.
Chiar văzându-i la şcoală pe elevii mei, în aceste săptămâni din urmă, am înţeles că visurile şi planurile pe care şi le fac ei pentru viaţă au în ele aceeaşi scânteie de romantism care mereu i-a pus în mişcare pe oameni, în toate epocile.

În multe feluri, mă gândesc, suntem tot acolo

Am avut zilele astea maşina în service, aşa că am mai mers şi eu pe jos şi cu autobuzul. Îngrămădeala incredibilă de la orele dimineţii din microbuze, cum li se spune, mi-a adus aminte de anii optzeci. În multe feluri, mă gândesc, suntem tot acolo, nu am evoluat. Vezi peste tot oameni săraci, îmbrăcaţi prost, copii şi adolescenţi maturizaţi înainte de vreme, cu griji de oameni bătrâni în priviri. Doar ici-colo semne ale epocii de azi, cu consumerismul ei: supermarket-uri, circulaţie mare pe şosele, staţii de benzină colorate, arhitecturi de mall. În rest, multă agitaţie şi o atmosferă parcă de ţară sub asediu, cu o lume având aerul că e pe picior de plecare. Suntem, aşa mi se pare, după 30 de ani, încă în căutarea unei stabilităţi care pare să fugă de noi.

Starea de bine

Starea de bine, mulţumire şi sănătate pe care o trăim uneori o datorăm în cea mai mare parte oamenilor prietenoşi. Ei ne fac viaţa frumoasă şi dau sens zilelor noastre pe pământ. A reuşi să-i cultivăm şi să-i păstrăm în preajmă este în primul rând un dat natural care vine din structura caracterului nostru, dar şi o artă care se învaţă. Tot aşa cum a-i evita pe cei ostili şi invidioşi este un semn de conştientizare a unicităţii trecerii noastre prin această lume, a valorii timpului care ni s-a dat şi a obligaţiei pe care o avem faţă de noi înşine de a nu risipi darurile primite. Încercarea de a-i schimba pe cei incapabili de sentimente pozitive nu e tocmai lipsită de rost, dar s-a dovedit din păcate mai mereu ineficientă. De aceea, cel mai înţelept este probabil să ne înconjurăm, atât cât stă în puterea noastră, de oameni de treabă şi, la fel, să păşim pe partea cealaltă a drumului atunci când suntem pe cale să-i întâlnim pe cei falşi, prefăcuţi sau agresivi de-a dreptul. Este aici, poate, şi ceva din legile autoconservării, dar şi o metodă de limitare a efectelor răului în lume.

Minutul de poezie

Am ţinut adesea la începutul orelor de la şcoală ceea ce am numit - mai în glumă, mai în serios - "minutul de poezie" şi foarte probabil voi continua acest obicei şi în anul şcolar care va porni iar în câteva săptămâni. 
Observat prin unele şcoli din Vest, unde m-am aflat ca scriitor invitat, îl consider un mod foarte încurajator de a da startul oricărui curs indiferent de temă şi o cale de a le aduce aminte elevilor mei (care sunt nişte tineri adulţi, pentru că vorbim despre o şcoală postliceală sanitară) că în lumea aceasta a noastră există şi sensibilitate, nu numai interese meschine şi competiţie absurdă. 
În plus, am simţit că momentul umanizează un pic răceala abordărilor tehnice caracteristice domeniului medical şi – de ce nu? – comunicarea dintre mine şi ei. 
Mai mult, o astfel de sensibilizare pe calea poeziei este sigur cu atât mai necesară pentru o profesie precum aceea de asistent medical. 
Pentru ca minutele acelea să se întâmple nu au trebuit decât două mici condiţii: selectarea unui poem bun şi nu prea lung (uneori am citit şi din cărţile mele, dar în general am ales din marii poeţi ai lumii, români şi străini) şi păstrarea liniştei depline pe tot parcursul lecturii cu voce tare. 
A fost de fiecare dată o clipă specială, lucru confirmat de reacţia lor. 
Mi s-a întâmplat şi să uit uneori, luat şi eu de valul preocupării de a trece cât mai repede la discutarea temei, însă chiar ei au fost cei care mi-au amintit că am sărit peste "minutul de poezie" şi că ar fi cazul să revin la ceea ce numeau deja normalitate. 
Am realizat acest mic „performance” uneori şi cu prietenii şi cred că pot spune că a meritat de fiecare dată. Suntem poate prea grăbiţi să ne fixăm în terenul ferm al realităţii materiale şi uităm că viaţa are sens numai pe seama trăirilor emoţionale. Iar dascălii nu pot ignora acest adevăr, ci ar trebui chiar să-l susţină, cu mai multă claritate, programat, cu încredere, cu omenie, cu dăruire.

Poeme și scrisoare către traducătoare în Parallel Texts

Mi se întâmplă lucruri chiar bune în legătură cu scrisul. După Cordite Poetry Review și Aalitra Review, aceasta din Parallel Texts de acum este a treia publicare cu poeme în spațiul australian în ultimii doi ani. 
Și e doar încă o fază a unui proiect care include viitoare apariții. 
Și poate că nu e deloc puțin că România e și ea pomenită evident de bine cu această ocazie. 
Scrisoarea către traducătoare şi poemele sunt atât în română, cât şi în engleză. 
Mulțumesc Cristinei Savin și lui Mati Colarossi pentru interesul arătat poeziei mele și pentru munca lor!