vineri, decembrie 20, 2019

Trecerea pe "writing mode"

Trecerea pe "writing mode" 
(articol apărut pe Liternautica )

Condiţia de scriitor care nu trăieşte din scris şi trebuie prin urmare să aibă şi o altă profesie, uneori două, pentru a duce cât de cât o viaţă decentă nu este tocmai uşoară. Pe alte meleaguri lucrurile stau mai bine în această privinţă, dar la noi în situaţia aceasta se află probabil 99 % din cazuri.
Bine, ştiu, sunt oameni care fără să fie scriitori au parte cu asupra de măsură de necazuri care pun oricând în umbră aceste „impasuri intelectuale” legate de artă şi tot restul, iar ei merită, fără dubii, toată grija şi atenţia, însă discuţiile se cuvin separate.
Aşadar, pentru scriitor (poet, romancier, eseist, critic) nu este dificil în primul rând din cauză că nu-i mai rămâne prea mult timp şi energie pentru scrisul propriu-zis atunci când nu literatura îi asigură traiul de zi cu zi (deşi şi aceasta este o mare problemă), ci mai ales pentru că mintea nu poate funcţiona ca un computer pe care poţi schimba în câteva secunde programul şi instrumentele.
Oamenii obişnuiţi pleacă de la slujbă şi e ca şi cum ar şterge cu buretele tot ce a fost acolo urmându-şi fără probleme restul zilei, acasă în familie, cu prieteni, la plimbare, la cumpărături, oriunde. Pentru scriitori povestea devine un pic mai complicată pentru că, dacă vor să scrie, trebuie să treacă pe ceea ce se poate numi „writing mode”, aşa cum telefoanele sunt comutate în avion, înainte de decolare, pe „flight mode”. Cu telefoanele e vorba doar de o setare, cu scriitorii e mai mult de atât.

Ştiinţa, din păcate pentru aceştia din urmă, încă nu a inventat ceva asemănător pentru creier. Se ştie, creierul nu intră în „starea de poezie”, să zicem, imediat ce scriitorul iese de la serviciu, se află în faţa unui week-end dilatat la maximum în mintea sa, ia vacanţă sau concediu, ci mai târziu, în timp, după ce înfrânge nişte inerţii psihologice puternice, îşi reglează trăirile pe alt „mod”, îşi pune la lucru nişte resurse ascunse care îi permit să devină „altcineva”, se chinuie cu nişte gânduri şi sentimente contradictorii, trece peste nişte praguri înalte ale unor stări fără de care nu se poate vorbi despre inspiraţie şi tot ce ţine de ea.
Lucrurile acestea nu funcţionează, e limpede, "la un click distanţă", cum se spune, ci au mai degrabă mecanismele lor ascunse pe care doar cei în cauză, scriitorii, le cunosc cu adevărat.
Şi nici să se plângă nu foloseşte la nimic, evident, pentru că tot ceea ce contează în final sunt doar paginile scrise, faptul elementar de a fi reuşit să scrie romanul, eseurile, poemele, indiferent de circumstanţe. La sfârşitul sfârşitului nimeni nu îi va consola pe scriitorii care nu au scris pe motiv că au avut slujbe de urmat, familii de întreţinut, obligaţii de onorat. Doar cărţile vor fi atunci importante. Dacă vor fi. Şi mai ales dacă vor fi fost bine scrise. Restul e, fireşte, tăcere.

Oricum, sociologii şi psihologii interesaţi de creativitate în zona literară ar avea mult de lucru pe acest teren, cred, iar un studiu ar arăta, sunt convins, aspecte relevante nu numai pentru condiţia specifică a scriitorului din România, ci şi pentru tipul de societate în care trăim. S-ar vedea poate mai limpede chiar o anumită formă discretă de eroism din spatele unor opere, ignorată însă cel mai adesea de societate. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trei răspunsuri despre romanul „Alergările unui scriitor” de la autorul lui, Vasile Baghiu (în Familia, "Cum?", rubrică susținută de Mircea Pricăjan)

1.  Cum s-a conturat ideea romanului „Alergările unui scriitor”? Ideea a apărut după ce începusem o serie de alergări în încercarea de a con...