Trecerea pe "writing mode"
(articol apărut pe Liternautica )
Condiţia de scriitor care nu trăieşte din scris şi trebuie prin
urmare să aibă şi o altă profesie, uneori două, pentru a duce cât de cât o
viaţă decentă nu este tocmai uşoară. Pe alte meleaguri lucrurile stau mai bine
în această privinţă, dar la noi în situaţia aceasta se află probabil 99 % din
cazuri.
Bine, ştiu, sunt oameni care fără să fie scriitori au parte cu
asupra de măsură de necazuri care pun oricând în umbră aceste „impasuri
intelectuale” legate de artă şi tot restul, iar ei merită, fără dubii, toată
grija şi atenţia, însă discuţiile se cuvin separate.
Aşadar, pentru scriitor (poet, romancier, eseist, critic) nu
este dificil în primul rând din cauză că nu-i mai rămâne prea mult timp şi
energie pentru scrisul propriu-zis atunci când nu literatura îi asigură traiul
de zi cu zi (deşi şi aceasta este o mare problemă), ci mai ales pentru că
mintea nu poate funcţiona ca un computer pe care poţi schimba în câteva secunde
programul şi instrumentele.
Oamenii obişnuiţi pleacă de la slujbă şi e ca şi cum ar şterge
cu buretele tot ce a fost acolo urmându-şi fără probleme restul zilei, acasă în
familie, cu prieteni, la plimbare, la cumpărături, oriunde. Pentru scriitori
povestea devine un pic mai complicată pentru că, dacă vor să scrie, trebuie să
treacă pe ceea ce se poate numi „writing mode”, aşa cum telefoanele sunt
comutate în avion, înainte de decolare, pe „flight mode”. Cu telefoanele e
vorba doar de o setare, cu scriitorii e mai mult de atât.
Ştiinţa, din păcate pentru aceştia din urmă, încă nu a inventat
ceva asemănător pentru creier. Se ştie, creierul nu intră în „starea de poezie”,
să zicem, imediat ce scriitorul iese de la serviciu, se află în faţa unui week-end
dilatat la maximum în mintea sa, ia vacanţă sau concediu, ci mai târziu, în
timp, după ce înfrânge nişte inerţii psihologice puternice, îşi reglează
trăirile pe alt „mod”, îşi pune la lucru nişte resurse ascunse care îi permit
să devină „altcineva”, se chinuie cu nişte gânduri şi sentimente
contradictorii, trece peste nişte praguri înalte ale unor stări fără de care nu
se poate vorbi despre inspiraţie şi tot ce ţine de ea.
Lucrurile acestea nu funcţionează, e limpede, "la un click
distanţă", cum se spune, ci au mai degrabă mecanismele lor ascunse pe care
doar cei în cauză, scriitorii, le cunosc cu adevărat.
Şi nici să se plângă nu foloseşte la nimic, evident, pentru că
tot ceea ce contează în final sunt doar paginile scrise, faptul elementar de a
fi reuşit să scrie romanul, eseurile, poemele, indiferent de circumstanţe. La
sfârşitul sfârşitului nimeni nu îi va consola pe scriitorii care nu au scris pe
motiv că au avut slujbe de urmat, familii de întreţinut, obligaţii de onorat.
Doar cărţile vor fi atunci importante. Dacă vor fi. Şi mai ales dacă vor fi
fost bine scrise. Restul e, fireşte, tăcere.
Oricum, sociologii şi psihologii interesaţi de creativitate în
zona literară ar avea mult de lucru pe acest teren, cred, iar un studiu ar
arăta, sunt convins, aspecte relevante nu numai pentru condiţia specifică a
scriitorului din România, ci şi pentru tipul de societate în care trăim. S-ar
vedea poate mai limpede chiar o anumită formă discretă de eroism din spatele
unor opere, ignorată însă cel mai adesea de societate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu