Preţul corect

E bine să ne ţinem la "distanţa de discreţie" (ca să folosesc expresia interesantă scrisă la ghişeele băncilor) de cei care au în cap doar imaginea propriei lor persoane. Îi recunoşti după felul neobosit în care îţi vorbesc despre ei, despre întâmplările lor şi mai ales despre certitudinile lor. Şi după lipsa oricărei îndoieli. Şi după graba cu care se supără atunci când îi contrazici sau nu le ţii hangul, deşi susţin peste tot că nu sunt ranchiunoşi, că nu pun la inimă nimic şi aşa mai departe. E adevărat că efortul acesta trebuie să ne vizeze uneori chiar şi pe noi înşine, dar merită. E preţul corect, vorba aceea. 

Lumi pararlele?

De când lucrez mai serios şi mai aplicat pe nişte teme ştiinţifice îi înţeleg mai bine pe specialiştii din domeniile extra-literare. Aş zice că pricep chiar modul lor de a-i privi pe scriitori şi artişti, cumva cu oarecare îngăduinţă prietenoasă sau, mai curând, cu detaşare şi curiozitate. Bucuria lor de a explora câte un detaliu "mărunt" şi rezultatele extraordinare la care ajung uneori, chiar dacă după ani de trudă, le conferă siguranţă şi acel sentiment că nu mai au nevoie de nimic. Şi sunt edificat, cred, şi viceversa, adică în legătură cu atitudinea scriitorilor şi artiştilor în raport cu cercetătorii fizicieni, chimişti, biologi şi alte specii de savanţi. Se pare că, spre deosebire de savanţi, scriitorii şi artiştii nu prea ajung să fie cu adevărat mulţumiţi de creaţia lor, pentru că sunt în căutare permanentă şi pentru că totul este relativ în cazul creaţiei lor. Să descoperi o mitocondrie e ceva sigur. Să scrii un roman e ca un mers pe nisipuri mişcătoare. Aşa se face, poate, că scriitorii şi artiştii nu-şi bat capul cu noutăţile din lumea ştiinţifică, pentru că ei sunt învăţaţi cu experienţa apelor mişcătoare ale fanteziei. Nu că nu m-aş fi gândit la aceste chestiuni şi până acum, dar parcă sunt luminat într-un fel în legătură cu lumile paralele în care trăim.

„Cititorii sunt oamenii fără de care toată agitaţia mea legată de scris nu ar avea niciun sens. „

Vasile Baghiu: „Cititorii sunt oamenii fără de care toată agitaţia mea legată de scris nu ar avea niciun sens. „

Interviu realizat de Mela Ruja Diaconu, pentru bloggul „Recenzii cărţi bune” https://recenziicartibune.ro/ (aprilie 2017)

M.R.D.: Bună! Ce ne spuneţi despre dvs.?

Chiar aşa, ce pot să spun despre mine? De multe ori, luat repede, nu sunt în stare să leg două vorbe pe subiectul acesta. Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, aş zice foarte simplu că sunt un om care trăieşte la Piatra-Neamţ, mulţumit de familia lui, un scriitor care a crezut în idealurile lui şi încă se ţine de ele, în fine, cineva care încearcă să trăiască, în condiţiile date din această ţară, în acord cu principiile sale.

V.B.: Ce reprezintă lectura în viaţa dvs.?

O ocupaţie foarte plăcută care mi-a adus numai beneficii, nu numai în munca scrisului, dar şi în proiectele pe care le-am pus la cale, în profesiile pe care le-am practicat şi în relaţiile cu oamenii pe care i-am cunoscut. Lectura mi-a deschis ochii asupra lumii. A însemnat adesea o retragere din toată agitaţia, un aliat în momentele de tristeţe şi descurajare, un companion plăcut pentru perioadele de singurătate, o sursă de energii nebănuite şi un motiv de curaj.

Lectură, cititor, carte

Iulian Boldea mi-a adresat mai demult câteva întrebări în cadrul unei anchete literare despre lectură, cititor, carte. „Povestea” a apărut acum, în numărul 1-2/ 2017 al revistei Vatra. 

- Există o seducţie a lecturii? Din ce ingrediente e alcătuită aceasta? 

Odată prins în plasa plăcerii de a citi, omul nu mai are scăpare, pentru că lectura este ca un drog. Şi este foarte bine aşa. Important este momentul declanşator, care trebuie să se întâmple în copilărie de preferat, dar e bine şi mai târziu. E important ca părinţii să încerce să-şi influenţeze copiii în acest sens, fără să-i oblige, totuşi, nici să citească în general, nici să citească anumite cărţi. E important să facă în aşa fel încât să existe cărţi bune prin preajma lor, dar să nu forţeze în nici un fel nota. Copiii trebuie să ajungă să descopere singuri şi în mod firesc această plăcere a cititului, care este una dintre cele mai acaparatoare. Dacă unui copil nu-i place o anumită carte, atunci să sperăm că îi va plăcea alta. Este nevoie de un fel de artă a influenţei, care înseamnă, pentru părinţi, să obişnuiască să citească în casă mai întâi ei înşişi în fiecare zi cărţi, în aşa fel încât să fie văzuţi de copii, pentru că – se ştie – copiii îi imită pe adulţi. De asemenea, cumpăratul cărţilor şi îmbogăţirea bibliotecii casei poate fi de mare folos în acest sens. Apoi ar mai trebui ca părinţii să comunice cu copiii, să le vorbească despre cărţi, despre valori, despre idei, dar nu foarte serios, ci mai mult aşa, ca în glumă. Uneori şi serios, fireşte, dar cu mare grijă, oricum, pentru naturaleţea şi firescul dialogului. Lectura este asociată cu confortul, care este unul din ingredientele prin care ne seduce, dar ea urmează şi firul unei motivaţii interioare puternice, al unei dorinţe adevărate de cunoaştere şi de dezvoltare personală. În fine, evaziune, evadare din lumea proprie, atenuarea sentimentului de singurătate, încredere, cunoaştere, plăcerea simplă de a intra în mintea şi gândirea altcuiva, ale autorului, iată alte câteva ingrediente. 

Un efort obstinant de a preveni pierderea

Cum cuvintele rostite sunt uitate cu uşurinţă, scriem. Sau, mă rog, cei care facem lucrul acesta. Este în această ocupaţie un efort atât de obstinant de a preveni pierderea, de orice natură ar fi ea, încât poate defini chiar firea umană. Şi chiar dacă într-un fel sau altul ne regăsim pe maluri diferite ale acestui râu imens pe care îl numim timp, ideea că prin cuvintele scrise şi nu doar spuse rămâne ceva cât-de-cât ne dă un fel de siguranţă datorită căreia funcţionăm în parametri normali. Evident că de cele mai multe ori ne amăgim, dar cel puţin în felul acesta viaţa capătă străluciri la care nu ne-am fi aşteptat, iar trecerea apei timpului încetineşte, devine prietenoasă, se integrează în peisajul nostru banal.

Cum să faci să împaci lucrurile?

Eşti scriitor, însă cum în România nu poţi trăi din scris trebuie să ai o profesie, o slujbă. Sau mai multe. Aceasta este durerea cea mai mare pentru cei mai mulţi dintre scriitori. A te îndepărta de scris, deşi simţi că este lucrul pe care ştii să-l faci cel mai bine, devine o dramă adevărată care se consumă, adesea, numai în sufletul tău, nevăzută, neştiută, nespusă. Şi singurul scop pe care îl ai în minte este cum să faci să împaci lucrurile, să revii la scris cât mai des posibil şi nu doar aşa, fizic, tu în faţa computerului sau a foii de hârtie, ci cu tot cu mintea din dotare pregătită pentru scris, adică eliberată de solicitările zilelor. A atinge acest scop în condiţiile date devine o performanţă extraordinară. Este, de fapt, o echilibristică riscantă, fără plasă de siguranţă, un sacrificiu pentru o cauză nici măcar ea clarificată.

Să regăsesc plăcerea de a scrie cu stiloul cu cerneală pe hârtie

Mă gândesc să reîncep jurnalul pe hârtie, să continui, după ani de întrerupere (din cauza Internet-ului, Facebook-ului etc.), însemnările începute în liceu şi care s-au adăugat în timp. Sunt vreo 30 de caiete de tot felul adunând la un loc adolescenţa, perioada sanatoriului, viaţa agitată din anii nouăzeci, rezidenţele literare de după 2000 din Vest. Ştiu, e şi un pic de vanitate în intenţia aceasta de a relua firul, în sensul că s-ar presupune că sunt încrezător că însemnările ar putea însemna ceva, cândva, dar nu mai contează. Ceea ce ştiu sigur este că voi scrie fără să mă gândesc la toate acestea. Îmi doresc să regăsesc oricum plăcerea de a scrie cu stiloul cu cerneală pe hârtie explorând gânduri, emoţii, experienţe, poveşti, situaţii, întâmplări, în fine, viaţa aşa cum este.

Realitatea în care trăiesc este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic

Multe proiecte aglomerate, timp limitat, energii pe care trebuie să le iau din neant. Nici disciplina nemţească asimilată cât de cât în rezidenţele pe care le-am avut în ţările în care se vorbeşte germana nu-mi este parcă de niciun folos, pentru că realitatea în care trăiesc este românească şi nu se potriveşte aproape cu nimic. Este o realitate a noastră pe care de multe ori numai noi românii care ne ducem viaţa aici o înţelegem. Foarte probabil, ar trebui să le iau pe rând, să fiu surd la zgomotele de tot felul şi să le duc la capăt orice-ar fi, oricât ar lua, un an, doi, cinci, zece, un veac. Nu am încotro. Ordinea e singura salvare. Şi credinţa că merită tot efortul. Şi bucuria de a lucra. Şi câte şi mai câte.

Nu reuşim să ieşim decisiv şi limpede din apăsarea comunismului

Îi înţeleg foarte bine pe cei care se gândesc în aceste zile - având în vedere abuzurile, nedreptăţile şi trend-ul politic - să plece din ţară. Am avut şi eu, în timp, astfel de tentative faţă de care, din diverse pricini, nu am fost consecvent. Opţiunile şi deciziile acestea ţin prea mult de motivele personale ale fiecăruia în parte şi de organizarea strict individuală sau familială a vieţii ca să poată fi judecate în termeni etici generali sau de altă natură, patriotică sau cine mai ştie cum. Mă feresc de astfel de judecăţi. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la cei care s-au sacrificat în războaie, în revoluţii sau pur şi simplu în modul adesea eroic în care şi-au trăit şi asumat viaţa aici, în România, tocmai pentru că au considerat că acesta este locul lor şi că nu trebuie să permită nimănui să-i forţeze să-şi ia lumea în cap, o rezistenţă extraordinară, fireşte, care ne permite acum să fim o ţară, în fine, să avem ceea ce avem. Tot aşa cum nu pot să nu mă bucur pentru cei care au reuşit să aibă o viaţă demnă în altă parte, oriunde. La fel cum nu-mi pot reprima sentimentul de imensă tristeţe că lucrurile nu merg cum ar trebui şi cum am merita, că nu reuşim să ieşim decisiv şi limpede din apăsarea comunismului.

E o combinaţie de viaţă şi artă

Scriu de obicei pe muzică rock, fie ele piese vechi sau noi. Fraza prinde în unele momente aripi, în special la refrenele acelea în care sălile de concerte sunt în delir, iar eu simt că nu doar scriu, ci şi trăiesc odată cu rândurile care se adună pe ecran. E o combinaţie de viaţă şi artă care îmi place nespus, care îmi dă un sens, chiar dacă doar de o clipă. Însă e clipa mea pe care o preţuiesc şi din care îmi iau energia şi motivaţia.

La urma urmei, ne identificăm cu poveştile noastre

Lecturi şi gânduri de week-end... Interesantă perspectiva narativă a lui Michael White, fondatorul terapiei narative (împreună cu David Epston), atunci când spune că poveştile oamenilor nu doar reflectă vieţile lor, ci chiar alcătuiesc identităţile lor. La urma urmei, ne identificăm cu poveştile noastre, pe care, în cele mai multe cazuri, le repetăm, le spunem în diferite împrejurări, iar alţii le preiau şi le împrăştie în lume desenând astfel un fel de imagine a noastră. Uneori însă aceste poveşti nu sunt ceea ce ne-am dori, iar ceea ce este chiar mai rău este tendinţa acestor poveşti dominante de a... "domina" şi mai mult peisajul în care ne trăim viaţa şi în care alte poveşti nu mai au, din această cauză, loc. Aceste "alte poveşti" pot răzbi la suprafaţă numai dacă forţăm un pic lucrurile, numai dacă încercăm să fim din când în când "altcineva", numai dacă îndrăznim, singuri sau cu ajutor, să batem cu privirea dincolo de linia orizontului personal. Iar aceasta nu este o amăgire, ci o transformare a poveştii abia gândite în poveste trăită de-adevăratelea.

"Wasn't thinking of anything specific"

Nu mă gândeam la nimic în mod special, vorba cântecului lui Bob Dylan, "wasn't thinking of anything specific", doar scriam lucruri care îmi treceau prin cap la întâmplare când totul a devenit limpede. Scrisul este o căutare a ceva ce nu ştii niciodată dinainte precis ce este. Scrisul este o trăire simultană a trăirii. Scrisul este o poveste care se construieşte în timp ce este povestită. Scrisul este o durere de care vrei să scapi în cel mai puţin dureros mod cu putinţă. Scrisul este "o serie de visuri" sau, mai bine, "a series of dreams", despre care nu ştii la ce ar putea folosi. Scrisul este pasul pe care îl faci mai departe cu intenţia vagă de a prinde ceva din rostul tău în lumea aceasta. Scrisul este curajul de a afla cine eşti cu adevărat. Scrisul este secretul de preţ pe care nu-l vei putea explica nimănui niciodată oricâte mii de pagini ai scrie.

Ideile răsar din amestecul poveştilor

Uneori vorbesc singur. Nu chiar cu voce tare, nu, pentru că reuşesc, totuşi, să mă abţin, ci mai mult în gând. De fapt, îmi vorbesc mie însumi. Poate fi un ecou de la scris, mă gândesc. Cine ştie? Oricum, e un mod plăcut de a avea o conversaţie cât de cât agreabilă. :) Pentru că ideile vin pe parcurs... Asta e sigur... Acţionează, îmi spun, uneori, ca în zilele acestea, fă nişte paşi în direcţia vag identificată de tine şi vei descoperi că lucrurile se aranjează cum nici nu gândeai sau sperai! Totul este în mişcare, aşa că nu te îngrijora de blocajele pe care le vezi acum, de la distanţa de timp a zilei de azi, pentru că sunt şanse mari ca totul să se combine atunci, în acel viitor apropiat, în aşa fel încât să fie în acord cu dorinţele şi planurile tale, iar drumul tău să fie liber şi fără probleme. Plus că e limpede: gândurile se schimbă... Şi povestea ta de viaţă se modifică... Iar ideile răsar din amestecul poveştilor despre tine pe care le-ai ignorat atâta vreme sau în care nu ai crezut, sau pe care le-ai considerat străine de tine, iar tu nedemn de ele. Constaţi cu uimire că erau chiar poveştile pe care le preferi şi care spun cel mai mult despre cum eşti şi despre cine eşti. Şi despre ce vrei de la viaţă

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate

Ieri, la volan, singur în maşină, cu muzica mea şi nişte gânduri amestecate, la Bucureşti şi înapoi într-o singură zi, pentru interviul de liberă practică în psihologia clinică (autonom) - got it! :), încercam să-mi pun în ordine nişte scene din roman, însă întunericul şi luminile farurilor la început, apoi peisajele limpezite încet ca o fotografie developată, câmpiile ninse, mormanele de zăpadă şi aglomeraţia din marele oraş, oamenii grăbindu-se, întoarcerea pe şoselele uscate, prin orăşelele şi satele noastre împărtăşind aceeaşi viaţă parcă fără viaţă, toate m-au făcut să-mi doresc şi pentru paginile scrise să fie cumva la fel ca toate aceste secvenţe, împreună şi risipite, laolaltă şi aruncate la întâmplare, imaginea unei lumi aparte, aceasta a noastră aici pe meleaguri, plină de viaţă şi anemică în acelaşi timp, însufleţită de speranţe şi lipsită de orizont deopotrivă, doborâtă şi victorioasă parcă, pe cale de a ieşi la liman şi trântită la pământ fără putere. Iar acum, de dimineaţă, ceva din impresiile de ieri s-a strecurat, îmi pare, şi în stingherele pasaje care încearcă să mişte cu un metru mai încolo caravana lumii din roman. Aş vrea ca aceste pagini să ţipe, să strige, să protesteze, să spună, vorba poetului, "ce e rău şi ce e bine", să adune durerile şi să le ofere sub formă de bucurii adevărate pe care nimeni niciodată nu va putea să le uite. Aş vrea, dar ele doar şoptesc fără agitaţii inutile, spun fără patimă ceva despre ceea ce trăim, scot la iveală fără ostentaţie o lume care aspiră (adoră) să semene cu aceasta adevărată şi ficţională în care ne facem veacul.

Demisia din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor

DECLARAŢIE DE DEMISIE DIN CALITATEA DE MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
(trimisă azi, 15 ianuarie 2017)
Prin prezenta, subsemnatul semnalează acţinile abuzive şi derapajele manageriale recente ale conducerii Uniunii Scriitorilor din România: schimbarea regulamentului pentru crearea posibilităţii pentru al treilea mandat (suplimentar) în funcţia de preşedinte, înfiinţarea unei comisii de „monitorizare, suspendare şi excludere” amintind de perioada anilor cincizeci, excluderile mai multor scriitori (operate deja de această orwelliană comisie, pentru „vina” de a fi exprimat alte opinii decât cele oficiale şi pentru iniţiative perfect legitime în vederea reformării U.S.), oferirea de premii pe criterii clientelare, transformarea revistei „România literară” într-un organ de presă care îi critică pe scriitorii reformişti şi pe cei care nu sunt „pe linie”, cultivarea în fruntea filialelor a unor scriitori obedienţi faţă de actuala conducere, organizarea de „excursii poetice” şi „turniruri” care par mai mult recompense pentru autorii susţinători ai actualei conduceri, lipsa disponibilităţii pentru dialog, relaxarea criteriilor de admitere în organizaţie şi transformarea ei într-o grupare de mii de autori care nu pot proba vreo activitate literară autentică şi care sunt manipulaţi şi şantajaţi pe seama „jumătăţii de pensie”, lipsa proiectelor adevărate de promovare a literaturii române actuale şi a scriitorilor români în Europa, lipsa proiectelor adevărate de cultivare a memoriei literare.
Consider că, prin stilul autoritarist pe care l-a adoptat, actuala conducere prejudiciază imaginea şi statutul scriitorului în România, induce un climat toxic în mediile litarare, descurajează creativitatea şi creatorii şi oferă un model negativ generaţiei tinere de scriitori şi societăţii în general.
Personal, am semnalat aceste probleme, dar conducerea U.S. fie a ignorat demersurile mele (publicistice, civice), fie a căutat, prin mijloace necinstite, să mă descurajeze şi să mă pună la punct. Nu mă mai simt reprezentat de această organizaţie. Dimpotrivă, a mai continua să fiu membru al ei ar însemna să legitimez încălcarea libertăţii de expresie, minciuna, impostura şi bunul plac al conducerii.
Prin urmare, îmi prezint demisia din calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Vasile BAGHIU 15 ianuarie 2017
Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România

Trăim aceeaşi realitate a României şi a Europei, dar e limpede că nu o gândim la fel

Constat, din nou, şi la acest final de an 2016, că sunt câteva lucruri (teme) nevralgice asupra cărora nu mă înţeleg mai deloc cu majoritatea scriitorilor şi intelectualilor din România. Am şi avut pe parcursul anului şi în toţi anii din urmă tot felul de contraziceri. Va trebui să scriu probabil mai în amănunt despre aceste nepotriviri sau, mai bine zis, să clarific pur şi simplu punctele mele de vedere fără să intru neapărat în dispute directe cu cineva. Trăim aceeaşi realitate a României şi a Europei, dar e limpede că nu o gândim la fel. Nici nu mi-am propus vreodată, în intervenţiile mele, aici sau în unele articole, să schimb perspectiva cuiva. Dacă felul meu de a vedea lucrurile pe un subiect sau altul poate fi de folos cu atât mai bine. Dacă deranjează şi nici nu există cale de dialog, nicio problemă, mergem mai departe, fiecare cu părerile proprii. Şi cam asta-i tot.

"Meseria de romancier"

Îmi place cum prezintă Murakami lucrurile în "Meseria de romancier". Mă regăsesc în modul său de a judeca astfel de chestiuni şi, în timp ce citesc, capăt parcă şi mai mult curaj în munca mea. Este important să găseşti repere atunci când îţi propui să scrii romane, mai ales în lumea noastră care pare înclinată să dea tot mai puţină atenţie genului acesta de "obiecte artistice", dacă le pot numi aşa. De fapt, nu prea ştiu ce atrage atenţia oamenilor din zilele noastre, generaţiei tinere sau mai puţin tinere. De fapt, sincer să fiu, nu prea îmi pasă. Cred că este mai important, cum zice şi cel care a scris "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", să nu ai, în toată perioada scrierii unui roman, nici iluzii, nici disperare. Egal, disciplinat, concentrat pe "porţia" zilnică de scris. E mai bine aşa, fără sentimentalisme. E mai eficient.

Aşa e lumea noastră: are uneori o frumuseţe fără egal.

În 2006, în decembrie, mă aflam într-o rezidenţă literară din orăşelul elveţian Stein am Rhein. Lumea de acolo era prietenoasă foarte. De fapt, rareori am fost tratat aşa, ca om în primul rând (cu atenţie adevărată), dar şi ca scriitor (cu preţuire şi interes pentru scrisul meu), ceea ce mă făcea să mă gândesc, cu tristeţe, la diferenţele dintre lumile noastre. În fine, se apropia Crăciunul, iar ei, ştiind că urma să plec înainte de această Sărbătoare a Naşterii Domnului, au organizat ceva, au pus la cale un mic moment, o seară care să devanseze, pentru mine şi în ideea de a fi împreună cumva-cumva în spiritul Crăciunului, lucrurile. Cu nişte crengi de brad şi nişte globuri, cu mâncare gătită, cu atmosferă casnică şi strălucire de Moş Ajun, am petrecut un pic "ca de Crăciun" cu nişte oameni atât de prietenoşi că aproape mi-au dat lacrimile la despărţire, când a venit ziua, de păcătos şi slab de înger ce eram şi încă mai sunt. Aşa e lumea noastră. Are uneori o frumuseţe fără egal.

Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi

Cititul şi scrisul... Mereu mi-a plăcut să citesc, chiar şi de sărbători. Sau poate că mai ales de sărbători. O ocupaţie pe care o simt ca pe una dintre cele mai bune expresii ale libertăţii. Şi scrisul, da, dar scrisul e parcă mult mai mult o confruntare cu propria persoană, într-un fel, mult mai adânc înrădăcinat în nişte străfunduri sufleteşti ca să mai poată fi libertate deplină. Este şi aşa ceva, nu zic nu, dar lectura e o incursiune acompaniată pe drumuri necunoscute. E fraternitatea asumată cu autorul, e împărtăşirea experienţei. De aceea poate, de fiecare dată când văd instrumente de scris, mă cuprind nişte emoţii intense, nu neapărat pozitive. Dimpotrivă, sunt pline de anxietate sau de acel soi de temeri care însoţesc de obicei gândul la viitor. Îmi aduc aminte de proiectele de romane şi cărţi, cum mi s-a întâmplat şi astă-primăvară pe o stradă din Madrid, unde am stat mai mult în faţa acestei vitrine cu peniţe, tocuri, şi călimări, iar gândul la ele mă pune în alertă. Ceea ce nu e cazul cu cititul, în fine, unde mă las condus fără probleme. Şi aşa mai departe.

Soluţia "sună un prieten"

Dacă spun aici că scriu la roman şi aşa mai departe (chestii "plictisitoare", ştiţi, despre cum stau eu dimineaţa în zori în bucătărie şi migălesc la fraze, la scene şi la situaţii, în fine), asta se întâmplă pentru că vreau să-mi mai iau de pe grumaz greutatea grea (da, greutatea grea) a sentimentului dominant că totul poate să fie fără rost, că de fapt nu-i pasă nimănui de nimic şi de nimeni, că degeaba mă agit eu într-o părere că tot aiurea rămâne şi nu mai am cuvinte. Când am astfel de stări şi sentimente, eu recurg la soluţia "sună un prieten". Şi cum de 14 ani am un prieten neamţ-neamţ, îl sun pe el. Cum nu aş profita de un astfel de noroc? Aşa se face că în timp ce îl aud vorbind despre proiectele lui, despre cum se documentează şi cum lucrează (calm şi fără iluzii) la micile-marile lui studii despre istoria oraşului în care trăieşte (este profesor de istorie), despre poveşti ale oraşului (nu numai oamenii au poveşti, dar şi oraşele şi ţările) totul capătă sens şi pentru mine. "Merită, Vasile!", îmi spun în gând atunci, iar clipa conversaţiei devine sursa mea de energie, punctul de sprijin în univers, re-lansarea pe orbită.