Nu am reuşit să trăiesc din scris

Nu am reuşit să trăiesc din scris şi, foarte probabil, cu excepţia unei situaţii fericite şi norocoase în care lumea din Vest va căpăta brusc interes pentru romanele sau chiar pentru poeziile mele, nici nu voi reuşi. Dacă vânzările de roman la una dintre cele mai importante edituri din România nu depăşesc, în majoritatea cazurilor, cifra 1000, ce speranţe mai poţi avea? De la optsprezece ani, în paralel cu scrierea cărţilor, am fost încadrat, cum se spune, în câmpul muncii mereu. Am avut o slujbă şi, uneori, cum se întâmplă şi de ceva timp încoace, chiar două odată. Şi am considerat această situaţie cât se poate de firească, demnă, nu mi-am făcut iluzii şi nici nu mi-am alimentat aiurea frustrări de tot felul, pentru că am înţeles din vreme că aşa funcţionează societatea asta a noastră. Poate că dacă aş fi trăit singur mi-aş fi permis - cine ştie? - o viaţă boemă şi nu ştiu cum, la limită, mai indiferentă la cele pământeşti, cum găseşti prin cărţi despre scriitori şi artişti. Sau poate că nici aşa. Nu ştiu. În fine, lucrurile astea ţin şi de firea omului, iar eu nu sunt foarte aventuros în această privinţă, recunosc. Cum mi-ar fi stat în tot acest timp, căsătorit şi cu doi copii, să o fac pe scriitorul nedreptăţit de societate care se plânge că scrie fără să fie răsplătit şi aşa mai departe? E limpede, nu era cazul să îmbogăţesc şi eu povestea aceea cu artişti şi scriitori neînţeleşi şi nerecunoscuţi şi să ajung, încetul cu încetul, să fiu întreţinut sau cine ştie cum, aşteptând ceva de la cineva, de undeva. Nu zic că nu ar fi drept ca societatea şi statul să-şi reconsidere atitudinea faţă de artişti şi scriitori, dar eu am înţeles din prima, dacă mă pot exprima astfel, că aşa merg lucrurile în general cu scriitorii şi aşa merg lucrurile în ţara noastră, aşa că mi-am scris cărţile în timpul meu liber, în afara serviciului şi - uneori, pentru peroade de câteva luni - în nişte rezidenţe occidentale (obţinute în urma unor conscursuri internaţionale) în care am beneficiat de condiţii care m-au făcut să mă simt cu adevărat scriitor profesionist. Şi asta e tot. E demnitatea minimă pe care mi-o pot permite în această poveste, în lumea noastră. La urma urmei, pot considera că scriindu-mi cărţile în aceste condiţii am făcut toată viaţa voluntariat, că tot e la modă acum. Oricum, la urma urmei am oferit ceva, nu am luat nimic de la nimeni. Şi aşa va fi şi de aici înainte, cât va fi.

Tentaţia diversificării perspectivelor

Alternarea poeziei, prozei, eseului şi criticii în munca scrisului de zi cu zi nu înseamnă risipire, nici plutirea deasupra lucrurilor, ci poate mai mult adecvarea instrumentelor la situaţiile emoţionale diverse, la impulsul nedefinit de a cuprinde cumva lumea, de a prinde cât mai bine înţelesurile care ni se oferă numai în parte. Ştiu, este de preferat şi mai confortabil să te laşi scufundat pentru timp îndelungat în lumea unui roman, este trăire la maximă intensitate să convieţuieşti câte un an întreg cu secvenţe de vers pe cărările sinuoase ale poemelor, este provocator să răscoleşti zile în şir în subtilităţile argumentelor pentru ideile care se luminează pe parcursul construirii unui eseu. Cu toate acestea, tentaţia diversificării perspectivelor în căutarea adesea fără ţintă precisă pe care o presupune scrisul este mai puternică şi parcă şi mai potrivită cu stilul de viaţă al epocii.

Ieri, la Bacău, la Mall

Ieri, la Bacău, la Mall, ne plimbăm un pic prin spaţiile mari şi strălucitoare, printre mese unde oamenii stăteau de vorbă la cafea sau în faţa unor farfurii cu mâncare, peste tot, relaxaţi, căscăm gura la spectacolul diversităţii, iar eu nu-mi pot reţine un sentiment de mulţumire pentru mulţumirea tuturor, adulţi şi copii, tineri şi mai puţin tineri care - mă gândeam - aveau (au) la urma urmei un loc civilizat, curăţel în care să iasă. Nu sunt de partea celor care critică una-două mall-urile, cum nu sunt de acord nici cu cei care bombăne aşa, în general, împotriva tehnologiei, în special a Internetului şi a Facebook-ului. Important este, cred, cât timp ne petrecem în aceste spaţii şi cum folosim noile tehnologii, dacă reuşim să ţinem sub control lucrurile şi dacă mai găsim timp şi pentru aerul liber, pentru natură, pentru mişcare, pentru socializarea adevărată, "face to face". M-am amuzat de miile de pietroaie, de valurile de mare şi troienele de zăpadă care veneau toate peste mine la filmul 3D "La limita extremă". Iar senzaţia de rău de înălţime a fost aproape reală la scenele filmate în Alpi, mai ales că sonorizarea nu a fost nici ea mai prejos. E lumea noastră aceasta şi depinde de noi dacă îi devenim companioni şi, poate, chiar prieteni sau ajungem cu ea într-un permanent conflict care ne consumă energiile şi viaţa.

Materialitatea nematerială

Ieşind cu bine din Sărbători :), e cazul să ne resetăm gândurile, ideile, planurile. Sau nu. Însă în acest caz ar cam trebui să suportăm consecinţele eşecului andocării (cuvântul l-am prins din filmul "Interstellar") la realitate. Reconfigurarea priveşte, la fel ca la GPS, traseele părăsite, adică, în cazul nostru, munca şi suspansul vieţii de zi cu zi în teritoriile ei în ţărişoara noastră dragă. Mai are, de asemenea, legătură cu proiecte apropiate sufletului însă  mereu date la o parte şi, poate, cu sentimentul inconfortabil că lucrul pentru care am fost meniţi să trăim este sistematic marginalizat din raţiuni circumstanţiale specifice locului geografic în care vieţuim. Partea bună este că poveştile auzite în toate aceste zile care au oprit parcă timpul în loc (cum se întâmplă şi în filmul pomenit) devin materialitatea nematerială de care avem nevoie, resursa de bază care mai poate umaniza noile tendinţe (de neoprit) ale tehnicizarii respiraţiei şi cuantificării bătăilor inimii.

O şansă de a simţi că trăim în timpul vieţii noastre

Curaj! :) Mai este puţin din vacanţă, a mai rămas vreun rest de zile libere sau concediu, aşa că nu e cazul să ne lăsăm doborâţi de gândurile că vom începe curând munca. Sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare a trecut, cu urările multe şi prietenoase care s-au învârtit pe Facebook şi pentru mine şi pentru care le mulţumesc şi aici din suflet celor care mi le-au trimis, cu sentimentul reconfortant că totul reîncepe şi viaţa îşi vede de ale ei mai departe, netulburată. Deocamdată, e încă timp de stat degeaba, de plimbări şi vizite, de pus la cale planuri pentru un an întreg, de scris gânduri răscolitoare şi complicate pe pagini de computer anume deschise pentru aceasta, "scrolat" Facebook-ul, de admirat pe afară, chiar şi aşa, în frig, privelişti frumoase, de vorbit despre subiecte uşoare cu cei pe care întâmplarea ni-i scoate în cale. Recunosc, eu mă pornisem ieri pe lucru, pentru că mi-am dorit să termin un articol la care butonam de ceva vreme, cum am şi spus aici, dar numai aşa ca să încep cumva anul prins în ceea ce îmi asigură plutirea la suprafaţa sufletească a zilelor. Altfel, sunt un mare fan al vieţii bune şi tihnite, al poeziei trăite, pe care o prefer celei scrise, al disponibilităţii pentru prietenie şi comunicare. Şi vă îndemn şi pe voi să deveniţi. E una din puţinele căi, se pare, prin care avem o şansă de a simţi că trăim în timpul vieţii noastre. :)

...în condiţiile în care a fi scriitor în România nu înseamnă mai nimic...

La mulţi ani! Am început anul bine, ceea ce sper şi în legătură cu voi, pentru că aşa un pic maniac şi workaholic cum sunt :) când vine vorba despre proiectele pe care mi le pun în minte am terminat de scris, chiar azi, de Sfântul Vasile, un articol despre nursing şi modelele teoretice după care este învăţată/deprinsă profesia de asistent medical în România. Poate că sfântul al cărui nume îl port şi care a construit spitale are grijă de mine şi în această privinţă. Lucrez de ceva vreme la articol, pentru că viaţa m-a adus acum mai bine de un an în situaţia de a preda această materie la o şcoală postliceală sanitară şi sper că va fi doar un prim pas în încercarea la care mă încumet de a schimba câte ceva în această zonă care, aşa cum am putut observa, a cam rămas în urmă la noi faţă de Vest. Abia aştept, normal, să-l văd publicat şi îmi doresc să merg mai departe şi să dezvolt într-o carte documentarea şi observaţiile pe care am reuşit să le adun. Chiar mă gândeam azi că profesia aceasta de asistent medical, pe care am învăţat-o la liceul sanitar în anii optzeci (fotografia este chiar de atunci, iar băiatul fără bonetă din mijlocul fetelor eu eram) şi pe care am practicat-o în diferite locuri vreme îndelungată (până acum mai mulţi ani în urmă, când psihologia m-a tras pur şi simplu în teritoriul ei), nu numai că mi-a asigurat minima demnitate a existenţei şi posibilitatea creşterii copiilor şi suţinerii familiei, în condiţiile în care a fi scriitor în România nu înseamnă mai nimic din acest punct de vedere, dar mi-a oferit şi o sursă de inspiraţie pentru scris (poezia sanatoriului), iar acum, iată, mă aduce în zona educaţiei. Ce poate fi mai plăcut şi încurajator să vezi cum lucrurile se leagă? Astă-noapte nu am stat prea mult după miezul nopţii la petrecerea organizată la finii noştri, am trecut linia dintre ani fără emoţii şi tulburări grozave, cu Iuliana şi câţiva oameni dragi din familie, apoi ne-am retras acasă. Iar dimineaţă, pe o lumină albă, curată şi rece ca zăpada care se aşternuse, ezitant, cât noi am petrecut şi am dormit, am avut impulsul să revăd textul, ceea ce a fost foarte inspirat. Iar despre inspiraţie nu ştiu să spun mai nimic, în afară, poate, de faptul că mi se pare că înlocuieşte aripile pe care nu le avem. Un an minunat şi inspirat să aveţi! :)

Privesc înspre anul care va trece la noapte

Privesc înspre trecutul apropiat, înspre anul care va trece la noapte. Ştiu, toată lumea face exerciţiul acesta, dar pentru mine e un motiv în plus să dau filmul înapoi, pentru că astfel mă simt oarecum în rând cu această lume pe care o admir, de la distanţă sau de aproape, cum îşi croieşte viaţa din zi în zi, cum visează uneori cu ochii deschişi, cum se bucură din nimic, cum îndură suferinţele şi decepţiile cu un soi de demnitate care depăşeşte condiţionările de moment şi rămâne în timp ca un reper al rezistenţei comune. În primul rând, am trecut cu bine de primul meu an în învăţământ, cu examene şi inspecţii, cu toate încurcăturile şi aiurelile sistemului, dar şi cu momentele extraordinare la clasă. Apoi, am reuşit isprava unei călătorii de opt mii de kilometri cu maşina prin Europa, în care am revăzut nişte prieteni dragi şi am vizitat pentru prima oară nişte locuri speciale precum Normandia sau Coasta de Azur. Am dus cu bine un an de zile, săptămână de săptămână, emisiunea TV Cultura sănătăţii, pe care însă postul Est-Tv a scos-o din grilă din cauze financiar-economice. Sper că va fi posibilă o revenire, pentru că prinsesem drag de noua profesie pe care începusem s-o deprind binişor din mers. Am scris la romanul în lucru, dar munca aceasta mi-a fost dată peste cap un pic nu numai de aglomerarea proiectelor, dar şi de schimbările de situaţii, de modificările de personaje şi de o nouă perspectivă narativă pe care a trebuit să le operez. M-am bucurat nespus, în vară, la fostul liceu sanitar din Bacău, de întâlnirea cu mai mulţi colegi şi profesori. Am primit vizitele entuziaste ale unor prieteni dragi de departe şi am simţit îndepărtarea tot mai mare a unor prieteni de aproape. Am fost invitat la FILIT şi încă împreună cu fiul meu, un moment cu o rezonanţă sufletească aparte pentru mine. Am reuşit şi isprava primului curs de terapie narativă (nivelul I) şi chiar dacă deocamdată nu-mi foloseşte (pentru că nu e uşor să începi o activitate pe cont propriu ca terapeut azi în România) lucrurile învăţate acolo îmi vor fi sigur de ajutor în toate proiectele, inclusiv la scris, dar şi la şcoală. Mai presus de toate însă, familia îmi este bine, iar eu sunt de asemenea cât de cât sănătos, lucruri pentru care îi mulţumesc în mod special lui Dumnezeu. Un An Nou cu bucurii vă doresc tuturor! La mulţi ani!

Ieri s-au încins discuţiile pe Facebook...

Ieri s-au încins discuţiile pe Facebook la un text (pe care l-am postat şi aici sub titlul "O critică la criticile lui Andrei Pleşu") în care încercam să arăt lipsa de legitimitate a criticilor eseistului şi filozofului la adresa lui Dan Puric. Şi nici nu mai are importanţă dacă articolul d-lui Pleşu este sau nu recent, pentru că problemele în discuţie rămân actuale. Cu unele excepţii, intervenţiile au fost civilizate, pe un ton echilibrat, ceea ce mi-a plăcut. Citindu-le şi încercând să ofer un răspuns fiecăreia (chiar şi aşa, în fugă, având în vedere criza permanentă de timp), am remarcat faptul că metoda securistă a etichetării şi intimidării partenerului de dialog a fost binişor lăsată deoparte (tot aşa, cu unele excepţii), iar obiceiul schimbării subiectului cu scop manipulator şi diversionist, altădată frecvent, si-a potolit, de asemenea, focul. Se pare că trecem într-o altă etapă. Susţinătorii sistemului post-comunist sunt în căutare de instrumente mai subtile şi mai adecvate acestor vremuri internautice pentru compromiterea şi reducerea la tăcere a opozanţilor şi incomozilor. Chiar şi cei care nu slujesc niciun interes de grup sau de altă natură şi se bazează doar pe ingenuitatea şi onestitatea propriilor idei şi opinii înţeleg că trebuie să pună surdină înflăcărării întru apărarea cauzei şi să se limiteze la argumente. Aceasta e partea bună a lucrurilor. Partea mai puţin bună este că nu puţini cred în continuare că ideile, părerile, opiniile şi atitudinile sunt acceptabile şi onorabile numai şi numai dacă aparţin establishment-ului oficial (aşa cum este văzut de lumea românească) al intelectualităţii de la noi, respectiv unor scriitori precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, H.R. Patapievici, Nicolae Manolescu şi alţii, aflaţi mai mereu în siajul celor de la putere în ultimii 25 de ani. Conform acestei convingeri, românilor trebuie să li se spună numai dinspre "farul lor călăuzitor" pe cine să admire, cum este "corect" să gândească, ce să observe, ce să critice şi ce să laude, ce cauze merită susţinute şi aşa mai departe. Orice altă alternativă e suspectă, neonorantă. Nu altfel parcă, însă într-un alt plan, se întâmplau lucrurile în anii cincizeci. Când Paul Goma a atras atenţia asupra perpetuării sistemului comunist după 1989 chiar prin comportamentul unor astfel de intelectuali, i s-a lipit din nou eticheta Securităţii cum că nu ar avea talent, apoi, dacă s-a văzut că se găsesc intelectuali care susţin că, dimpotrivă, este un mare scriitor, s-a trecut la alte atacuri, între care şi povestea antisemitismului. Când marele duhovnic Iustin Pârvu a vorbit despre valorile credinţei şi despre patriotism, despre răul pe care comunismul l-a făcut românilor, iar cuvântul lui a avut ecou, s-a spus că e asociat ideologiei legionare. Când Ana Blandiana şi Romulus Rusan au construit la Sighet cel mai important muzeu al rezistenţei împotriva comunismului, s-a spus mereu că România are nevoie de un astfel de muzeu la... Bucureşti, iar proiectul lor a fost ignorat de presă. Sunt nu puţine exemplele de acest fel. Când un actor precum Dan Puric reuşeşte acum să exprime, cu talent şi carismă, durerile poporului român făcând trimitere la memoria recentă, la valori adevărate (credinţa, familia, ţara, demnitatea), acuzând jaful material şi spiritual ale cărui victime suntem acum noi românii, se spune că nu ar avea cultură temeinică sau că ar fi (iată, eticheta pusă de Ion Iliescu manifestanţilor anticomunişti din 1990!) filo-legionar. Interesant este că un pericol imaginar precum legionarismul este perceput de susţinătorii (conştienţi sau nu) ai sistemului post-comunist ca fiind mai acut decât pericolul real al neo-comunismului care, prin oamenii săi, conduce de fapt România. Personal, prin aceste păreri, nu fac altceva decât să încerc, alături de alţi români, să gândesc cu propria minte, să analizez mai întâi cât de cât ideile care ni se livrează şi pe care suntem îndemnaţi să le adoptăm automat şi refuz, cu mijloacele pe care le am, să mă aliniez comandamentelor, "corecte" sau cum or fi. De aceea, sunt atent, între altele, şi la raporturile cu Puterea pe care le-au avut şi le au cei care emit astfel de "comandamente". Ele spun mai mult decât orice discurs. Un an bun să vă dea Dumnezeu tuturor celor care veţi citi aceste rânduri! Sper să avem parte toţi de mai multă normalitate, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în bietele noastre discuţii. La mulţi ani!

O critică la criticile lui Andrei Pleşu

Bine, o fi aşa cum zice Andrei Pleşu, cum că Dan Puric ar fi lipsit de cultură temeinică, lipsit de umor şi câte şi mai câte, numai defecte, dar mă întreb de ce nu preia pur şi simplu domnia sa temele acestui actor (căruia măcar îi recunoaşte talentul) ca să le confere, cum doreşte, cultură autentică, umor adevărat şi să le susţină cu citatele potrivite în contextele cele mai potrivite, aşa cum ne spune cu superioritate că ar trebui să fie. De ce nu vorbeşte domnia sa mai apăsat (şi mai autoritar, desigur) despre perfidele mecanisme "legale" de devalizare a ţării, despre perpetuarea securiştilor la putere, despre atacul la adresa credinţei şi a Bisericii (pe care nu-l poate nega), despre politica antiromânească pe care o fac politicienii români, despre marii oameni politici interbelici ucişi de comunişti în închisori, despre martirii închisorilor, despre lipsa de dreptate? Bine, Puric nu este Ţuţea, am putea fi de acord şi cu această observaţie, dar am putea zice, la rândul nostru, că nici Pleşu nu este Noica. La urma urmei domnul Pleşu a fost politician, a făcut politică, a susţinut politicieni şi nu dintre cei mai onorabili, în toată perioada post-decembristă, iar ţara este acum aşa cum este, la coada Europei. Domnul Puric doar a susţinut conferinţe şi a scris nişte cărţi pe nişte teme pe care intelectualii de la noi se feresc să vorbească. Bine, bine, domnul Dan Puric are obsesiile lui, stilul lui, naţionalismul lui (nepotrivit poate cu gusturile mai noi, "corecte", revizuite cu ordin de la Bruxelles), mai are şi momente în biografie sub semnul întrebării, e limpede, dar nu despre aceasta este vorba. Este vorba despre faptul că subiectele pe care Dan Puric îşi ţine conferinţele nu fac parte din agenda "elitei" intelectuale româneşti de azi. Mai mult, cei care vorbesc în spaţiul public pe aceste teme sunt marginalizaţi şi bruiaţi, cum se întâmplă cu Paul Goma, ca să nu dau decât exemplul cel mai cunoscut. Dacă domnul Pleşu ar vorbi public pe aceste teme, cu autoritatea pe care crede că o are, mă gândesc că poate nu ar mai fi nevoie atunci ca domnul Dan Puric să-şi ţină conferinţele cu tentă populistă (aşa cum crede domnul Pleşu că sunt) şi poate că nici d-l Gigi Becali (a cărui prezenţă în spaţiul public o deplânge, la urma urmei cu temei) nu va mai încăpea în această "pătrăţică". Despre îngeri, de exemplu, e foarte şic, intelectual şi nu mai ştiu cum să vorbeşti, dar despre unele dureri acute ale acestei naţii nu e chiar la îndemâna oricui. Sunt convins că în loc să critice "pompa profetică" a domnului Puric, ar fi mai onest din partea domnului Pleşu să ţină pur şi simplu domnia sa conferinţe pe aceleaşi teme şi fără pompă.

Andrei Pleșu: Dan Puric citează mai mult decât citește. A făcut un sindrom de guru

E reconfortant să te regăseşti în pătrăţica ta

Aceste zile de Crăciun, binevenite, îmi dau sentimentul retragerii pe o insulă imaginară. Aşa e anul acesta cel puţin. Dacă altădată umblam în stânga şi în dreapta, la unii şi la alţii, ne agitam şi ne zbuciumam, acum am stat, cu excepţia unor drumuri scurte şi rapide la Târgu Neamţ şi la Mastacăn pe o vreme splendidă, liniştiţi acasă. E reconfortant să te regăseşti în pătrăţica ta, cu cei dragi, cu gândurile tale, cu imaginea de la ferestre, pe care o ştii pe de rost dar căreia îi găseşti mereu nuanţe inedite, cu unele cărţi pe care doar le răsfoieşti în preajma bradului, cu amintirea lucrurilor bune sau mai puţin bune de peste an şi cu planurile reînnoite pentru anul care vine, chiar cu televizorul, pe care îl butonezi mult ca să găseşti ceva cât de cât autentic, cu uitarea binefăcătoare a agitaţiei pe care ne-o aduc în restul timpului munca, slujbele, proiectele în care ne implicăm şi de care sunt momente în care am vrea cu adevărat să scăpăm, deşi ne e greu s-o recunoaştem, în fine, cu micile bucurii ale Sărbătorii. Nu zic, ne-am văzut cu cei dragi din familie, dar parcă zilele Crăciunului de anul acesta sunt cumva mai ale noastre ca oricând, iar eu nu pot decât să mă bucur, pentru că mă conectează la mine însumi, mă ajută să mă regăsesc, fie şi numai pentru o vreme, aşa cum mi-am dorit, mă sprijină în efortul de a mă ajunge din urmă, pentru că în ultimul timp, prins în proiecte fel de fel, n-am putut scăpa de o supărătoare tendinţă de a trece dincolo de propria umbră, care rămâne mereu cuminte la locul ei, fireşte, şi parcă şi râde un pic de agitaţia mea şi de pornirea de copil neastâmpărat de a ieşi din cadru şi a strica poza. Crăciun fericit!

Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare...

Am petrecut într-un an Crăciunul la sanatoriul de tuberculoză unde am lucrat ca asistent medical şi am locuit, undeva în munţii din apropiere de Piatra Neamţ, în prima tinereţe. Eram de gardă, aşa că am stat în secţie cu bolnavii. Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare, eşti absolut nimeni şi ai numai nişte visuri şi planuri, cam confuze şi ele, în legătură cu viitorul, amestecul de sentimente, stări şi emoţii pe care le trăieşti văzând oameni rămaşi singuri într-un sanatoriu izolat într-o astfel de seară, nevizitaţi de nimeni, părăsiţi, în noaptea de Crăciun, îţi revizuieşti drastic ideile despre condiţia omului pe pământ. Şi te gândeşti că nu vei uita niciodată cum în saloane, chiar şi în acele condiţii, se încropise, totuşi, o idee din spiritul Sfintei Sărbători, cu nişte bucate scoase de prin sacoşe, cu o creangă de brad proaspătă adusă din pădurea de la doi paşi, cu o lumânare pâlpâind ca un semnal extraterestru într-o lume pământeană care îşi vede mai departe de viaţa ei, înainte, fără ezitări şi regrete. Crăciun fericit tuturor!

Cred în munca cinstită şi în realizarea în viaţă prin propriile forţe

Cred în munca cinstită şi în realizarea în viaţă prin propriile forţe, în atitudinea prietenoasă (chiar şi în aceea pe care politeţea şi educaţia o explică mai mult decât simţămintele reale), în modestia alimentată de conştientizarea limitelor personale, în lipsa de prefăcătorie deopotrivă în situaţii banale şi excepţionale şi în despovărarea de fiţe, în entuziasmul implicării pentru binele altora, în bucuria necenzurată, în tristeţea neascunsă, în gesturile de recunoaştere a meritelor şi valorii celorlalţi, în viaţa trăită pentru rostul ei de zi cu zi, în viaţa trăită pentru un ideal, în emoţiile împărtăşite, în poveştile povestite cu detalii şi umor, în prietenia care nu are nevoie să se justifice prin cuvinte niciodată, în dragostea care depăşeşte marginile posibilului, în Dumnezeu care le cuprinde pe acestea şi încă un milion de lucruri frumoase pe care ni le dăruişte.

Wilkins Micawber despre romanul Fericire sub limite

Wilkins Micawber

18 noiembrie 2015

pe blogul Ce am mai citit

Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides, 2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”
Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu, dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980, ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte promiţător, să recunoaştem.
Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului), bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie „Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme, atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal, înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.
Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.

Am dreptul şi la puţină proză în viaţa mea

Romanul pe care îl am în lucru înaintează greu din cauza timpului limitat. Nu-i nimic. Merge şi aşa. Poate chiar mai bine, pentru că - se ştie - graba strică treaba. Dimineaţa devreme e spaţiul lui de timp. Am uneori senzaţia că personajele sunt chiar deranjate un pic de acest program al meu prea matinal, dar acesta e doar un gând de scriitor care nu trebuie luat în seamă. După acea pătrăţică de timp din bucătărie în care bocănitul la taste aduce lumina zilei încetul cu încetul în universul meu domestic, părăsesc totul şi plec la serviciu. Şi părăsirea e cam pentru toată ziua. Nu ştiu alţii cum sunt (şi e fix treaba lor, ca să spun aşa), dar situaţia mea actuală nu-mi permite să trăiesc din scris. Cum nu mă consolează să ştiu că din păcate nici scriitori mai cunoscuţi nu reuşesc asta, merg înainte cu slujbele, cu viaţa. Recunosc că mi-ar plăcea să fac numai acest lucru în viaţă, să scriu, dar acesta este un ideal de care mă simt cam departe şi despre care nu prea îmi place să vorbesc, pentru că, la urma urmei, toţi visăm să avem numai ocupaţii care ne plac. Sigur, privit dinafară, stilul acesta de viaţă poate părea chiar prozaic. Nu mă deranjează această posibilă impresie, pentru că - slavă Domnului! - am avut şi perioade mai aventuroase, cu sanatoriul, cu toate călătoriile. Am dreptul şi la puţină proză în viaţa mea. E doza mea de boemă şi sunt mândru de ea.

Adrian G. Romila despre romanul Fericire sub limite

Sanatorium

de Adrian G. ROMILA

07 Noiembrie 2014

Există o preocupare constantă a prozatorului Vasile Baghiu pentru câteva teme cu încărcătură thanatică. Ele au fost ilustrate în volumele Ospiciul și Planuri de viață: condiția scriitorului (cu problematica postcomunismului și a confruntării cu Occidentul visat înainte de 1989), singurătatea, boala, spațiul prolific al sanatoriului. Ultima constituie chiar un teritoriu literar slab fructificat, la noi, dacă excludem romanele lui Max Blecher, iar Baghiu o leagă, thomasmannian, de celelalte amintite, într-un ansamblu de intercorespondențe.

În Planuri de viață personajul era un scriitor a cărui existență se desfășura, simultan, în mai multe spații și timpuri, dar în special în intervalul unei rezidențe literare occidentale. În Fericire sub limite (Charmides, 2014) avem doi intelectuali care par chipurile aceluiași personaj, construit bifrontal: un profesor de biologie și un scriitor asistent medical, apoi profesor de română. Prieteni, ei traversează timpul de dinainte și de după 1989 în formele dramatice ale marginalizării sociale.

Primul, Victor Savu, e un dascăl provincial ratat, ca intelectual, cu o existență anostă, ce descoperă, la un moment dat, că e bolnav de tuberculoză și e internat la sanatoriul din preajma orașului său, între munți. Părăsit de nevastă (cuplată ulterior, ambiguu, cu prietenul său), uitat de copiii ajunși mari, devine alcoolic, depresiv, resemnat în fața unei eventuale morți. Își redescoperă prietenul citindu-i manuscrisul și însoțind o pereche de elvețieni veniți să viziteze sanatoriul și să vadă locurile în care a trăit cel ce i-a fost, cândva, alături. Plecat acum pentru totdeauna din țară, pentru a-și împlini visul de scriitor în afară, și-a lăsat memoria în administrarea fostului companion de efuziuni politice și culturale.

Celălalt e Grigore Despa, asistent medical, în tinerețe, la vechiul sanatoriu de tuberculoși, scriitor prin vocație, dar necunoscut, ca atare, în spațiul vieții sale cotidiene. Ratează trei căsnicii și pleacă în Italia, unde se îmbolnăvește, la rându-i, și e internat. Comunică cu prietenul rămas acasă prin internet și mai ales prin manuscrisul unui roman, lăsat în grija lui.

Lumea aceasta a noastră nu e numai atât cât se vede

Infiltrat insidios printre cursurile de la şcoală şi realizarea de emisiuni tv de sănătate şi alte proiecte civic-educaţionale pornite dintr-un imbold provincial-romantic-paşoptist-idealist cam în dezacord cu vremurile, printre programul de la serviciu şi obligaţii gospodăreşti, amiciţii & inamiciţii schimbătoare şi fel de fel de momente prea adesea risipitoare, scrisul la roman îmi dă gura de oxigen de care am nevoie ca să mă pot menţine pe linia de plutire a acestor timpuri. Nu ştiu cum se face, dar, cum-necum, ajung la scris, fie şi numai pentru o oră, pe parcursul unei zile, cel mai frecvent dimineaţa, iar acolo, aici de fapt, la taste, în faţa monitorului, a textului care aşteaptă să fie continuat, în bucătăria cu fereastra care dă înspre dealurile împădurite de dincolo de Bistriţa, emoţiile capătă contur şi claritate, viaţa îşi ia sensul ei cel mai adevărat şi rostul de bază, iar eu mă lipesc parcă mai mult de convingerea că tot ce trăim are un ecou şi în alte lumi, că lumea aceasta a noastră nu e numai atât cât se vede, că trebuie să existe o raţiune mai presus de gândurile noastre terestre şi că merită să împărtăşim, prin scris, dar şi prin simpla discuţie la o cafea, sentimente şi idei, frământări şi speranţe, în perspectiva timpului, în ocheanul întors, vorba unui mare scriitor, un ochean care dilată orizontul în urmă, îngustează totul înainte şi prin care suntem cercetaţi, de la celălalt capăt, cu interes special şi curiozitate entomologică.

Inflaţia de comisii lipsite de rost

Cred că Şcoala ar trebui să se apropie din nou de carte, să revină la cultura cărţii, dacă, fireşte, suntem de acord că a fost vreodată aproape cu adevărat în ultimii şaizeci de ani. Spun acest lucru pentru că am observat câtă întâietate au prin şcoli "activităţile" şi rapoartele despre activităţi în timp ce cartea şi evenimentele legate de carte sunt ignorate. Un soi de activism gol, consumator de timp şi energii se învolburează din timp în timp prin cancelarii. În legea educaţiei regăsim fraze care sună excelent, numai că din păcate ele rămân nişte cuvinte goale. "Idealul educaţional al şcolii românesti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală...", se spune acolo, însă toate vorbele bune parcă se pierd pe drum, mâncate de birocraţie şi lipsă de orizont. La fel, între finalităţile principale ale educaţiei, în aceeaşi lege, regăsim vorbe frumoase precum "formarea unei concepţii de viaţă bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală...". Pe "teren" lucrurile stau altfel. În loc de valorile umaniste şi ştiinţifice, avem bifariada tabelelor, în loc de cultura naţională şi universlă, avem rigiditatea ascunsă în spatele regulamentelor de tot felul şi inflaţia de comisii lipsite de rost şi de sens. Şi cred că orice am fi, dascăli, părinţi sau elevi, ar trebui să ne trezim şi să oprim acest trend nesănătos.

FILIT 2015

FILIT-ul de anul acesta mi-a plăcut din mai multe motive, dar valul de tineri pe care l-am văzut la câteva momente de poezie şi la câteva dezbateri mi s-a părut de departe cel mai puternic dintre ele. Oraşul Iaşi a fost pentru câteva zile cuprins de un fel de trezire la viaţă. Şi nu era doar impresia aceea de entuziasm general care apare în fiecare toamnă când se întorc studenţii din vacanţă, ci însuşi plusul de interes pentru evenimente cu scriitori. Dezbaterile, recitalurile, conferinţele, în fine, întâlnirile scriitorilor între ei şi ale scriitorilor cu cititori mi s-au părut, toate, sub semnul unei libertăţi lipsite de ostentaţie. Prietenoşi, organizatorii au fost atenţi ca lucrurile să funcţioneze normal, dar ceea ce găsesc cu adevărat deosebit şi spre lauda lor este discreţia cu care au făcut asta, un amănunt care, alături de altele, îi face comparabili cu orice manager de evenimente literare din Vest. M-am întors de la Iaşi cu speranţe reînnoite şi - mărturisesc - parcă şi cu mai mult chef de scris.

Pe drum, fără deadline

Aproape de nicăieri venind ajungi uneori,

deşi e prea literar şi nu se potriveşte

cu nimic din ce trăieşti la limită, iar partea

mai dificilă nu e aici, în dimineaţa

care-ţi promite o bună înţelegere a lucrurilor complicate,

cu tot cu tristeţea în plin anotimp al bucuriei,

cu discuţiile fără rost în cotloane domestice

care n-au cunoscut disperarea,

şi nici durerea despre care nu poţi spune nimic

în favoarea ta, un impas sufletesc strigat

la portavoce pe străzi din Erevan,

în festivaluri de poezie cu nume care trimit la marele potop,

nici măcar în armeana bătrână,

dar nici în limba ta est-europeană,

ci în graiul universal al omenirii călătoare de azi.

Vezi partea scrisă a trăncănitului continuu

din locurile publice unde se pune la cale viitorul?

Ştiu, cuprinsă de aura ta ştiută de frumuseţe,

ai fi în stare să treci peste nimicuri,

dar ai graţia de a le lua în seamă,

ceea ce dă un plus de speranţă

lumii noastre aduse la limită.

Suntem pe drum, fără deadline, fără ţintă,

fără hartă sau gadget-uri de ultimă oră,

fără măcar o minimă ştiinţă a trecerii timpului,

fără destin. Doar o veselie suspectă care ne cuprinde

când suntem mai mulţi, iar asta înseamnă oricum ceva

indiferent de situaţie. 

Nu este niciodată momentul

Scrie în ziare şi pe Net despre schimbări climatice,

iar dacă ştim să zărim printre rânduri
prindem şansa de a afla amânunte
chiar şi despre modificări sufleteşti în plan personal,
în care starea de bine lipotimică se întâlneşte
cu starea de rău înfloritoare,
tocmai când suntem pe şosea,
între Lisieux şi Mont Saint-Michel parcă,
unde bate un pic vântul ca o trecere mai rapidă
a timpului vâjâind la oglinda retrovizoare.
Vezi cât de departe s-a retras marea,
acum când mi se pare că lumea ar fi
mai amatoare ca oricând
de zgomot de valuri sparte de ţărm?
De nicăieri se iscă înţelesul cel limpede,
în care planuri, regrete şi ezitări se împacă de minune,
precum nişte paşi, care pot fi ai noştri, imaginari,
fără memorie şi fără perspective,
lăsând şiruri de urme în mâlul proaspăt din preajma insulei.
Nu au rost întrebări suplimentare, nu se cuvin
reproşuri, nu e potrivit să împărtăşim gânduri secrete,
nu e momentul, nu e momentul dezvăluirilor-şoc,
cum nu este parcă niciodată momentul
pentru trăirea pur şi simplu a vieţii aşa cum e.