Se spune că poezia ar aparţine numai tinereţii. Aceasta poate fi adevărat. La patruzeci şi doi nu mai sunt chiar tânăr. Poate că de aceea nu mai scriu poezie aşa cum scriam odată, scriind pur şi simplu un întreg poem pe o foaie de hârtie pe un colţ de masă. Acum scriu după îndelungi reflecţii şi dialoguri cu mine însumi, după zile în care simt că un fel de sentiment confuz ar vrea să se familiarizeze cu mine, după ce un vers devine suficient de bun încât să fie spus şi scris. Sunt tentat să dau vina pe lipsa inspiraţiei, dar cred că ar trebui mai curând să iau în considerare acest nou “mecanism” care încearcă să mă facă atent la propria sensibilitate, care încearcă să mă menţină viu. Voi vedea…