Vasile Baghiu
Echilibristică po(i)etică deasupra
“hăului”*
Cronica este publicată în revista Poezia (primăvara/ 2025)
Cu alură de chitarist sau cântăreț rock, aflat în permanentă mișcare, ca un veșnic adolescent, atent cu lumea din jur, prietenos și spontan, sclipitor ca poezia pe care o scrie asemenea unui magician amestecând într-un creuzet limbile pământului și dând apoi la iveală un grai special, aparte, al poeziei sale, care pendulează între ludic și tragic, Emilian Galaicu-Păun este întotdeauna o prezență vie, în dialogurile publice, conferințele, intervențiile, recitalurile și evenimentele literare la care participă. Iar ca poet, prozator, eseist, critic literar și editor, înscris deja în panteonul literar local-românesc, cu destule reverberații europene și internaționale, așa cum a fost prins și de antologiile, istoriile și sintezele cele mai exigente, el întruchipează spiritul acestei epoci caracterizate de schimbări radicale.Schimbări, aspirații și umilințe, traume
ale unei părți de țară desțărate, Basarabia, Republica Moldova, partea sa de
românitate pe care – prin poezie și prin acțiuni civice – “o duce în spate”,
cum sună și titlul unui volum al său (“Cel bătut îl duce pe cel nebătut”) și
cum nu puține alte poeme apărute în timp o spun : „Cum ai/ liiinge/ de bună-/
voie la/ -20° C/ șinele/ de cale/ ferată/ în urma/ trenului/ care ți-a/ deportat/
neamu-n/ Siberia –/ iată/ ce vrea/ să spună/ a vorbi/ limba/ moldovenească!”.
De altfel, o parte importantă a poeziei
lui Galaicu-Păun – așa cum se vede și în recenta antologie “sanG d’encre“ („sânge de cerneală”, Editura
Cartier, Chișinău, 2024), cu poeme alese de Al. Cistelecan, care semnează
și o prefață de explorare și descifrare a mecanismelor acestei poezii – este pusă
în siajul patriotismului și al exasperării de a-și vedea neamul românesc încă
blocat în oprimare, manipulare, separare, neașezare.
Este însă o revoltă care nu se mai exprimă în strofe și rime sonore și sentimentaliste (eficiente altfel social și politic), ca în poezia generației poetice basarabene de dinaintea sa și contemporană încă, ci prin volute de dezgust, manifestate chiar fiziologic, în care încape și un pic de ironie și ludic (“ai țoapa/ națiunii ajunsă-n Senat/ ai oroare de antologii ai dureri la ficat...”).