Azi după-amiază am urcat până la Sanatoriul Bisericani. Am lăsat maşina la intrarea de jos. Acest sanatoriu a fost un loc important pentru viaţa mea şi pentru poezia mea. Nu am mai regăsit aproape nimic din ce-a fost cândva. În vremea aceea sanatoriul era curat, parcul îngrijit, clădirile întreţinute, atmosfera ca de staţiune. Azi, din motive confuze, totul e ruină. Va trebui să revin într-o zi ca să fac fotografii şi să-mi amintesc de acei ani în care poezia era pentru mine aproape totul.

Sunt şocat de vestea morţii lui George Pruteanu. Fără George Pruteanu lumea românească va fi mai săracă şi mai lipsită de apărare. Nu i-am împărtăşit oscilaţiile politice (pe care însă le-am înţeles perfect: un om de valoarea lui trebuia să-şi facă auzită vocea cumva într-o Românie în care oamenii de valoare, la toate nivelurile, sunt daţi la o parte, ignoraţi şi chiar şicanaţi), dar George Pruteanu era din specia marilor pedagogi pe care românii i-au avut. În aceste vremuri în care falsele valori, "ţopârlăneala" (cum el însuşi nu ezita să califice comportamente, gesturi şi atitudini) şi mahalaua copleşesc România, el a pledat răspicat pentru carte, pentru valoare, pentru bunul simţ, pentru dragoste de ţară, pentru educaţie. Îi păsa. În zilele noastre sunt foarte rari oamenii cărora le pasă. El era dintre ei. Nu voi uita niciodată câtă energie şi capacitate de convingere pusese în acţiune în critica pe care o făcea atât manelelor, cât şi televiziunilor sau realizatorilor de emisiuni tv care promovau acest gen muzical. O pierdere care nu va putea fi înlocuită niciodată. Dumnezeu să-l odihnească!

Joi seară, am avut lectura publică la Muzeul Memorial "Calistrat Hogaş". Am pus afişe la câteva librării din oraş şi la mine la serviciu. Emil Nicolae, gazda manifestării, a inclus şi un anunţ în ziarul "Realitatea". Ştefan al meu, cu chitara lui, m-a acompaniat. Iuliana şi Ioana au fost şi ele cu mine. Au venit prieteni, oameni interesaţi de poezie în general şi poate de poezia mea, iar eu m-am simţit confortabil, cu adevărat ca între prieteni. Vasile Spiridon mi-a făcut o prezentare amplă, detaliată, în care a explicat un pic "himerismul". Am citit vreo 25 de poeme. Erau acolo Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, profesorul Tomşa, pictorul Dinu Huminiuc, domnul Caraza. La o cafea şi un pahar de vin, am discutat apoi lucruri uşoare, amuzante, am râs. A fost o seară chiar foarte plăcută. Bună idee a avut conducerea Uniunii Scriitorilor cu aceste lecturi.



Joi preocupări intelectuale, cum spuneam, dar azi am fost la Mastacăn unde am ajutat la semănat, pe câmp, nu departe de casă, apoi am curăţat pomii din livada noastră. Mama mulţumită pur şi simplu că venisem acasă. M-am bucurat şi eu de bucuria ei. Nu pot veni în fiecare zi, dar ea e mulţumită şi aşa. Cât priveşte curăţatul merilor, aceasta mi s-a părut o activitate mai apropiată de recitalul de poezie de alaltăieri. Se simte venirea primăverii.

Mâine, la orele 17, la casa bătrânului Hogaş cel Scos-Din-Manuale, voi citi poezii în faţa publicului care va veni. Am dat telefoane, vor fi anunţuri în ziar, am pus afişe. Ştefan al meu mă va acompania la chitară. Emoţii. Va trece repede totul, ca o injecţie. Va trece, dar întâi să vină. Sunt fericit că am ceva ce pot să dăruiesc: poezia. Nu e deloc puţin. Sau cel puţin aşa cred...

Numărul de săptămâna aceasta al "României literare" conţine opt din cele mai noi poeme ale mele: Clipă, Bunăvoinţă, Fericire confuză, Absenţa ta, Echilibrat, Tu, Sub val, Curând. Toate fac parte din volumul "Cât de departe am mers", încă în manuscris, încă în căutarea unui editor. Chiar dacă poezia este oarecum împinsă înspre margini în zilele noastre, eu tot mă bucur din tot sufletul, ca un copil, de fiecare dată când versurile îmi apar prin reviste. De ce să nu recunosc că acestea sunt dintre cele mai bune întâmplări pe care le trăiesc? Iar dacă revista este "România literară", cu atât mai bine. Această revistă a fost pentru mine, în ultimii cincisprezece ani, un fel de şcoală, un fel de reper, alături de altele, un punct de sprijin. Şi încă mai este. Şi sper să fie mereu. Cu atât mai mult cu cât de o vreme plănuiesc (visez) să scriu cronici literare numai bune de publicat în paginile ei. Cu atât mai mult cu cât simt că în redacţie atmosfera îmi este favorabilă, iar poeta Constanţa Buzea continuă să fie de partea poeziei mele la fel cum era în ultima perioadă a anilor optzeci, la începuturile mele literare, când reuşea să-mi publice, din când în când, în "Amfiteatru", poemele încărcate de spectrul sanatoriul în care mă izolasem cu intenţii literare. O zi frumoasă. Mă aştern la scris scrisori, de mână, cu stiloul, pe hârtie.

Într-o emisiune de pe TVR Cultural, poeta, prozatoarea, eseista Ruxandra Cesereanu se prezintă, ca să spun aşa, foarte coerent şi foarte convingător. Este dintre scriitoarele de azi pe care le admir cel mai mult. Pentru că scrie bine, pentru că mesajul ei este foarte limpede, pentru că este harnică şi serioasă, pentru că îi plac călătoriile, pentru că este inteligentă şi pentru că reuşeşte să rămână, în pofida imaginii de luptătoare (pe care mi se pare că o cultivă cu intenţie literară), în spaţiul misterios şi plin de poezie al feminităţii.

Probabil că nimeni nu poate să-mi spună cum să fac să mă detaşez de toate ale vieţii, cu bune şi mai puţin bune, ca să pot scrie măcar două pagini pe zi. Am tot adunat note, dar prima frază a romanului pe care vreau să-l construiesc nu a răsărit. Răspunsul va trebui să-l caut singur. Şi cât mai repede. Altfel, nici o justificare, nici o plângere, nici un cuvânt de consolare nu va avea vreo valoare vreodată.

Îl urmăresc cu încântare pe poetul Dinu Flămând într-o emisiune care îi este dedicată pe TV Cultural. Îmi place claritatea ideilor în tot ceea ce spune, îmi plac simplitatea şi modestia atitudinii, îmi place şi admiraţia lui pentru Fernando Pessoa, portughezul spre care "himerismul" meu şi-a întins unele fire de legătură. Sunt multe lucruri interesante în ceea ce îl priveşte pe acest poet, dar în această emisiune cel mai mult mi-a atras atenţia următoarea afirmaţie: "Poezia este mai mult pentru vârstele mature."

Mă tem că uităm în timpurile acestea cât de importantă pentru viaţa noastră este admiraţia. Mă gândesc atât la admiraţia pentru oamenii de valoare în viaţă, cât şi la admiraţia pentru marile modele trecute în lumea umbrelor. Sunt mişcat de forţa şi intensitatea admiraţiei lui Thomas Mann pentru Richard Wagner, aşa cum reiese ea din conferinţa "Richard Wagner şi Inelul Nibelungilor" (Thomas Mann, Germania şi germanii, eseuri, traducere de Janina Ianoşi, Ed. Humanitas, 1998), şi mă încântă admiraţia lui Wagner pentru Beethoven. Iată ce spune autorul "Muntelui vrăjit" (a cărui casă, în paranteză fie spus, am căutat-o fără succes acum doi ani la Zürich) despre cel care a creat "Lohengrin": "Nu pot să uit vreodată ceea ce , ca unul care se desfată şi învaţă de la el, îi datorez eu lui Wagner, nu pot să uit vreodată orele de fericire adâncă, solitară, în mijlocul mulţimii din teatru, orele pline de fior şi încântare a nervilor şi intelectului, de înţelegere ale unor lucruri de o importanţă mare şi mişcătoare pe care numai această artă ţi le oferă." Şi iată ce spune Wagner, bătrân fiind, despre Beethoven: "Despre el nu se poate vorbi fără să cazi în extaz". "Căci admiraţia - continuă cel care a scris Casa Buddenbrook - este lucrul cel mai de preţ de care dispunem. Da, dacă aş fi întrebat ce afect, ce raport sentimental faţă de fenomenele lumii, ale artei şi ale vieţii îl consider eu a fi cel mai frumos, cel mai fericit, mai favorabil, mai indispensabil, aş răspunde fără nici o reţinere: admiraţia." N-aş vrea să cred că epoca noastră nu are modele demne de admiraţie sau că scriitorii şi creatorii, oamenii în general nu mai reuşesc să se ridice la nivelul care să-i facă în stare să admire. Nu, convingerea mea este că fiecare timp - iar al nostru nu poate să facă excepţie - cuprinde în el atât modelele cât şi rezervele de admiraţie pe care acestea le merită. Singura problemă - dacă poate fi aceasta o problemă - este că atmosfera generală din societate nu încurajează (iar o parte din vină o poartă sistemul de educaţie) acel tip de exerciţii de admiraţie pe care nu demult Cioran le practica cu demnitate şi strălucire.

După-amiază am plăcuta surpriză să găsesc unul din poemele mele pe pagina de deschidere a website-ului Poetry Circle.

Şi dacă tot scriu aici despre întâmplări bune, acum vreo trei zile am aflat de la Nicolae Coande că Marin Mincu a lansat la Craiova cea mai recentă carte a sa ("Panorama critică a poeziei române din secolul XX") şi că sunt şi eu acolo în paginile ei. Mă gândesc cu recunoştinţă la acest critic care m-a văzut când alţii se uitau la mine şi nu mă vedeau sau nu voiau să mă vadă, un critic literar care, iată, este consecvent în sprijinul său. Abia aştept să văd cartea.

Mai mult, am primit de la Cluj, de la Hanna Bota, antologiile de poezie română contemporană (în limba maghiară şi în limba slovacă), în care, alături de Adrian Alui Gheorghe, Angela Baciu-Moise, Hanna Bota, François Breda, Ion Cristofor, Gellu Dorian, Zsolt Karacsonyi, Annamaria Kinde, Zoltan Kiraly, Mircea Petean, Ioan Petraş, Cassian Maria Spiridon, Traian Ştef, Laszlo Szücs, Adina Ungur, Dinu Virgil, am fost inclus şi eu cu unsprezece poeme. Extraordinare mi se par entuziasmul şi devoţiunea autorului proiectului, poetul Attila Balazs, care a organizat, în primăvară, turneul autorilor prezenţi în aceste antologii în Ungaria şi Slovacia, care a îngrijit şi antologiile şi care "a uitat" să se includă pe el însuşi...

Am parte uneori de întâmplări pe care le-aş numi "himerice". De câţiva ani, când fac cunoştinţă cu diverse persoane din oraşul nostru, unele dintre ele mă întreabă dacă nu sunt cumva rudă cu un om care are acelaşi nume cu al meu şi este primar într-o comună de lângă Piatra Neamţ. Nu ştiu dacă el este întrebat vreodată dacă este rudă cu un scriitor care locuieşte la Piatra Neamţ, însă ieri, când un profesor mi-a adresat aceeaşi întrebare, am răspuns imediat, cu o spontaneitate care - mărturisesc - nu mă caracterizează în astfel de situaţii: "Nu, nu sunt rudă cu primarul, dar sunt rudă şi în relaţii foarte apropiate cu scriitorul cu acest nume..." Mă gândesc că Himerus Alter (personajul din poemele mele, pentru cei care nu ştiu), ar fi râs pe înfundate la această scenă, ar fi râs de mine, care mai cred, bietul, că numele meu ar putea avea vreo rezonanţă undeva-cândva-vreodată în urechile unei societăţi parcă tot mai aculturale şi mai despiritualizate.

De dimineaţă iau de la chioşc "România literară", numărul şapte. În ultimii ani, luat de valul călătoriilor, am mai pierdut contactul cu publicaţiile literare, chiar şi cu lumea literară, aş zice. Îmi revin încetul cu încetul. Este ceea ce îmi doresc. E o zi minunată, cu multă lumină. La pagina de poezie, găsesc un vers remarcabil al lui Liviu Georgescu, un poet despre care - din vina mea, fireşte - nu ştiu nimic: "Dar în noi e un soare ascuns.".

Tonică şi încurajatoare prezenţa tânărului critic Daniel Cristea-Enache, alături de Augustin Buzura, la o emisiune de azi a Deliei Budeanu de pe Antena 2! Un om bine crescut acest critic! Aşa ceva iese în evidenţă în lumea noastră, o lume care ar avea atâta nevoie de astfel de oameni... De apreciat şi interesul moderatoarei pentru oamenii de valoare, pentru scriitori, iarăşi mai rar întâlnit la televiziunile noastre.

Printr-un proiect de lege, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului doreşte să scoată religia ca materie de studiu din liceu. Este, fireşte, un nou atac al ateismului de tip comunist la adresa credinţei poporului român. În 1948, după ce l-au alungat pe Rege, bolşevicii au scos religia din Şcoală. Au încercat distrugerea Bisericii prin arestarea şi prin uciderea în închisori a numeroşi preoţi, prin aşa-numitul "ateism ştiinţific" la învăţământul de partid, prin intimidarea oamenilor care mergeau la biserică, prin şantaj şi prin alte metode perfide experimentate de ei. După Revoluţie, s-a încercat, aşa cum s-a putut, revenirea la buna rânduială a credinţei, prin construirea de noi biserici, prin revenirea la studiul religiei, prin consolidarea învăţământului teologic, prin diverse acţiuni de caritate. Nu demult, sub umbrela aceleiaşi pretinse nevoi de armonizare cu Europa (o Europă a cărei identitate nu poate fi concepută fără credinţa creştină!), dar în fapt într-un elan ateist distrugător asemănător celui din 1948, s-a încercat şi scoaterea icoanelor din sălile de clasă. Nu ştiu care mai este situaţia în această privinţă... Acum văd că vor să scoată şi ora de religie din liceu. Tocmai din liceu, tocmai din lista materiilor de studiu ale elevilor aflaţi la vârsta adolescenţei, o vârstă la care elevii ar avea nevoie cel mai mult de repere morale. Sper din toată inima ca intenţia aceasta să nu fie pusă în practică, în lege. În paralel cu aceste acţiuni ostile împotriva credinţei, la televiziuni, în mass-media se cultivă prostul gust, falsele valori, se practică o manelizare de masă, se promovează actriţe de filme pornografice, se induce idea unui succes facil, fără muncă. Am fost în ultimii ani în Occident, în mai multe ţări, şi am văzut cam cum stau lucrurile şi pe acolo. În Germania, Elveţia, Austria, catedralele se umplu de oameni. În Scoţia, în schimb, multe biserici au fost transformate în cafenele... Asta vor oare autorii proiectului de lege să se întâmple şi în România? Cred că ar fi necesară, abia acum, o mobilizare a societăţii civile. Mi-ar plăcea să-i văd pe domnii Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Cărtărescu, pe alţi reprezentanţi cunoscuţi ai societăţii civile, pe ziariştii "deontologi", oameni ale căror voci încă mai au autoritate, mi-ar plăcea să-i văd având o reacţie faţă de această intenţie legislativă anticreştină, o reacţie cel puţin la fel de vehementă pe cât a fost, de exemplu, susţinerea pe care au oferit-o nu cu mult timp în urmă actualului preşedinte cu aerul că apărau o cauză de siguranţă naţională. Aceasta este cu adevărat o problemă care ar impune o atitudine. Mai sunt şi altele: sărăcia umilitoare în care trăiesc pesnionarii, starea jalnică a spitalelor, sistemul de evaluare din învăţământ. Acum însă, cred că intenţia de scoatere a religiei din învăţământul liceal trebuie oprintă la nivelul de intenţie. Este o urgenţă.

Dacă ar fi numai după inima mea, aş sta cât e ziua de lungă doar să citesc şi să scriu. Aş sta şi noaptea să scriu şi să citesc. Dar lucrurile nu sunt deloc aşa cum vrem noi, aici, în ţărişoara noastră. Nici în Vest nu sunt ele aşa cum vor scriitorii de acolo, dar, din cât am observat, ei măcar nu au de înfruntat zi de zi şi în cantităţi atât de copleşitoare această indiferenţă pâcloasă care se transformă în ostlitate, nu au de înfruntat neprietenia, invidia rea şi greoaie, optuzitatea, prostia, lipsa de educaţie, lipsurile propriu-zise, nu au de înfruntat reaua-credinţă, micimea sufletească, meschinăria, prostia cu patalama, parvenitismul agresiv, nedreptatea făţişă, cinică, mârlănească. Şi ei trebuie să aibă slujbe ca să trăiască, dar măcar se bucură de respectul unei societăţi care ştie, de la Şcoală şi din Familie, ce înseamnă să scrii, cu har de la Dumnezeu, două pagini de proză, sau un poem, sau un eseu. Mi-am făcut note pentru un roman, da, pentru un nou roman. Tremură sufletul în mine să încep odată să-l scriu, dar nu cred că voi îndrăzni curând să scriu prima frază în aceste condiţii. Mai stau, mai aştept... Poate va mai veni o bursă dinspre Apus... Salvarea mea... Mai tatonez terenul, mai fac note, mai fac "repetiţii", îmi mai încerc puterile. Credeam că am încetat să mă plâng, că m-am împăcat cu situaţia, dar se vede că nu-mi pot reprima tristeţea de a vedea că aici, în propria ţară, eşti foarte adesea nevoit să cauţi sprijin în altă parte, la străini, străini care se dovedesc, aşa cum s-a întâmplat şi cu mine în ultimii ani, mai buni şi mai prietenoşi şi mai atenţi şi mai sensibili decât compatrioţii. În fine, ca să închei această oarecum nedemnă plângere, încă toate ar putea fi suportate, înfruntate şi trecute dacă oamenii ar fi mai... - cum să spun? - mai altfel... mai oameni...

M-am bucurat azi foarte mult să găsesc în cutia poştală două exemplare din revista "Verso" a lui Ion Mureşan, mai ales şi în special (cum altfel?) pentru că amândouă conţineau poeme ale mele: unul din septembrie-octombrie 2007, în care am fost invitatul paginii lui Constantin Abăluţă, cu poemul "În mulţime", iar celălalt din 1-15 noiembrie 2007, în care pagina mea s-a alcătuit din poemele "Pe drum", "Nesfârşitul azi", "Napoli interior", "Noul", "Curând" şi "Înapoi pe Buchanan Street", o pagină pe care invitata mea de această dată a fost poeta Simona-Grazia Dima, cu excelentul poem "Copiii". Poemul este cu adevărat foarte bun. De aceea, mă gândesc că ar fi păcat să nu-l împărtăşesc şi cu cititorii acestui blog.

COPIII
de Simona Grazia-Dima

Sunt copii sidefii, aninaţi de gâtul mamelor.
Au căutături ameninţătoare. Proaspeţi,
scoşi din ape, cu greu izbuteşti
să-i pui la o masă. Oaspeţii încearcă
să-i admire, îi suie-n poală,
dar le alunecă din braţe, precum
argintul viu – neputincioşi, îi lasă
pe podele. Primii la prânz,
micuţii mânuiesc stângaci furculiţa, greşesc
la descojirea fructelor rare, pocesc
nume celebre, dar volănaşele lor
fac legea, înduplecă timpul să ia viteza smântânii.
Devii atent, sufrageria pe care-o-mparţi cu ei
zumzăie: retorta unei bombe atomice.
Începi să înţelegi istoria după
edictele ieşite din creţurile transparente.
Nu-i de glumit. Teroarea se va izbi
de fortăreţe – de mutrişoarele inexpugnabile,
care închid o galaxie şi-n ea nu-s sori
(fiindcă luminează trandafiri),
iar vântul are tandreţea unui om.

Trimis poeme la România literară, trimis poeme şi cv unui autor din Piatra Neamţ care vrea să publice o antologie cu poeţi nemţeni pentru uz didactic (?!), trimis lui Constantin Abăluţă textul despre Iov-ii lui, trimis lui Petruţ Pârvescu răspunsul la ancheta lui literară, revizuit povestirea în engleză, scris note pe marginea cărţii lui Nimigean. Uf, le-am mai adus la zi cât de cât. Ieri mi-a fost foarte rău, m-a cuprins un fel de stare gripală, m-am simţit groaznic. Am băut ceai, am luat paracetamol, iar azi dimineaţă, la şapte, m-am trezit cu chef de muncă. Sper să-mi iasă o cronică bună-bună, aşa cum scriam nu demult pentru Poesis şi Vatra. Poate revin pe drumul bun, adică pe drumul unui efort susţinut şi aproape orb în numele literaturii... Îmi doresc revenirea, cu toate examenele pe care le mai am, cu toate celelalte obligaţii ale vieţii.

Dacă psihologia a putut fi adusă încetul cu încetul în zona ştiinţei, mă întreb de ce nu ar putea să se întâmple acelaşi lucru şi cu poezia. Este partea ştiinţifică a himerismului (lângă transfigurare, călătorie şi boală) care nu-mi dă pace deloc în aceste zile.

Ziarul "Realitatea" a lansat un concurs printre cititorii săi cu titlul "Nemţeanul anului 2007". Aflu că numele meu este pe o listă de nominalizări. Am luat ziarul şi am văzut că a apărut chiar şi o prezentare a mea cu fotografie pe acea pagină. Cineva m-a nominalizat printre medici, parlamentari, oameni de afaceri, primari, sportivi, şefi de partide, şefi ai unor instituţii, iar întâmplarea îmi dă emoţii asemănătoare celor pe care le aveam când învăţătoarea îmi spunea "la sfârşitul clasei" să-mi pregătesc coroniţa. Din spaţiul culturii mai este pe listă actriţa Laura Vasiliu, care a jucat în filmul lui Cristian Mungiu, nemţeancă şi ea. Faptul acesta al nominalizării mă bucură, fireşte, şi mă onorează, dar mărturisesc că mă şi surprinde un pic, pentru că eu nu prea sunt învăţat cu recunoaşteri de "acasă". Mă gândesc cu recunoştinţă la cititorul/cititoarea care m-a propus şi la cei care deja m-au votat. Am sentimentul că trăiesc întâmplările altcuiva. Să fie din cauza convieţuirii îndelungate cu "himerismul"? Să vedem ce se mai întâmplă. Totul ar putea să devină interesant... Sau este deja?

Se spune că poezia ar aparţine numai tinereţii. Aceasta poate fi adevărat. La patruzeci şi doi nu mai sunt chiar tânăr. Poate că de aceea nu mai scriu poezie aşa cum scriam odată, scriind pur şi simplu un întreg poem pe o foaie de hârtie pe un colţ de masă. Acum scriu după îndelungi reflecţii şi dialoguri cu mine însumi, după zile în care simt că un fel de sentiment confuz ar vrea să se familiarizeze cu mine, după ce un vers devine suficient de bun încât să fie spus şi scris. Sunt tentat să dau vina pe lipsa inspiraţiei, dar cred că ar trebui mai curând să iau în considerare acest nou “mecanism” care încearcă să mă facă atent la propria sensibilitate, care încearcă să mă menţină viu. Voi vedea…