Din nou, despre povestea excluderilor din USR

Aspectul care mă revoltă cel mai mult în povestea scriitorilor care au fost propuşi pentru excludere sau pentru avertisment de către Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor (din care fac parte Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) nu este actul în sine, funcţionăresc şi rece precum o sentinţă, ci lipsa oricărei îndoieli sau a oricărei umbre de regret din partea vreunuia dintre cei din comisie pentru abuzul pe care îl comit, siguranţa cu care s-au instalat, scriitori la rândul lor, în gestul lor arogant prin care, vezi bine, sancţionează alţi scriitori, nişte colegi de scris şi de breaslă la urma urmei. Stilul inchizitorial al acestor oameni mă pune pe gânduri. Suntem în 2016, la 25 de ani după o revoluţie anticomunistă, lustraţia nu a devenit lege, procesul comunismului nu a avut loc, clarificări privind morţii revoluţiei nici atât, iar ei, grozavii membri ai acestei comisii scriitoriceşti, cu ce se ocupă? Ei bine, ei decid cine aduce "prejudicii de imagine" Uniunii Scriitorilor (şi ce înseamnă aceasta) şi se uită totodată pe Facebook ca să detecteze discuţii "antisemite" pe care să le raporteze apoi şefului lor, criticul Nicolae Manolescu, pentru ca în final să le analizeze împreună în şedinţe ale Consiliului la care participă alţi 30 de scriitori care dau până la urmă verdictul de excludere sau de avertizare cu numai o singură abţinere. Ce fel de organizaţie este aceasta care îşi sancţionează membrii cu o ură atât de bine închegată şi organizată la vârf? Ce interese atât de puternice au aceşti scriitori ca să se preteze la nişte acţiuni atât de urâte, atât de lipsite de colegialitate, atât de ruşinoase pentru condiţia de om şi scriitor? Unde sunt încercările lor de a dezbate aceste subiecte? Au avut ei mai întâi vreo iniţiativă de a organiza vreun dialog, fie şi în cerc restrâns (nu neapărat cu public, deşi aşa s-ar cuveni) cu aceşti colegi ai lor despre care spun că nu ar fi talentaţi etc., de multe ori chiar prin vocea preşedintelui ajuns la al treilea mandat prin mijloace care au forţat Statutul, un statut la care, altfel, toţi fac ritos apel? Cine se cred aceşti oameni cu apucături de activişti de partid şi o răceală sufletească de comisari stalinişti puşi pe judecarea duşmanilor poporului? Chiar dacă retorice, aceste întrebări şi încă altele merită răspunsuri. Aşa cum noi, scriitorii, aşa cum suntem, mai vizibili sau mai necunoscuţi, mai cu operă sau mai fără operă, mai talentaţi sau mai netalentaţi, merităm mai mult respect din partea unei Uniuni a Scriitorilor a cărei conducere, abia ea, prin stilul autoritarist îi aduce, se poate spune, mai mari prejudicii morale şi de imagine decât oricine altcineva.

Scrisoare deschisă Centrului Român al PEN-Club Internaţional

Stimată Doamnă Preşedintă Magda Cârneci,

Vă scriem pentru a vă semnala o situaţie pe care noi o considerăm o încălcare a dreptului la libertatea de expresie amintind de metodele de intimidare şi de cenzură folosite de către orice regim dictatorial împotriva scriitorilor incomozi, nealiniaţi.

Recent, Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor (din care fac parte Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) a propus pentru excludere din USR, "pentru grave încălcări ale statutului şi ale deontologiei", doi scriitori (Grigore Şoitu şi Dan Mircea Cipariu) şi pentru "avertisment" alţi trei scriitori (Daniel Vorona, "pentru comentarii antisemite"; Paul Cernat, "pentru găzduire de comentarii antisemite"; Florin Iaru "pentru prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R.").

Consiliul USR a aprobat această propunere şi a emis o decizie în acest sens.
Noi considerăm această decizie un abuz care afectează libertatea şi demnitatea scriitorului în România.

Vă scriem totodată și pentru a vă ruga să analizați situația împreună cu Comitetul de Conducere al PEN-Club, urmînd a vă exprima o poziție publică referitoare la acest subiect.

Cum organizaţia pe care o conduceţi are între obiectivele principale şi "susţinerea libertăţii de expresie”, cum unii dintre noi suntem şi membri ai PEN-Club şi cum acest abuz afectează chiar libertatea de expresie în mediile scriitoriceşti din România, poziţia oficială a PEN-Club ar arăta că instituţiile şi organizaţiile care apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor în general şi ale scriitorilor şi jurnaliştilor în special nu sunt "de formă", cu atât mai mult cu cât PEN-Club a avut nu puţine astfel de intervenţii în ultimii ani.

Comunicatul USR poate fi găsit la adresa Web: http://www.uniuneascriitorilor.ro/25-02-2016-comunicat-21/

În aşteptarea unei reacţii din partea Dvs., vă asigurăm de toată consideraţia,

Grupul Pentru Reformă a Uniunii Scriitorilor din România

Băieţii deştepţi din Republica Română a Literelor

Să-i dăm afară din Uniune pe scriitorii nesupuşi, nedomesticiţi, necuminţiţi, pe ăştia care au mai mereu ceva de comentat! Şi la urma urmei ce nu le convine? Nu sunt scriitori? Să scrie atunci! Ce mai vor? Noi suntem o comisie care are această putere de a-i da afară sau de a-i avertiza. Cine ne poate sta în cale? Regulamentele? Democraţia? Cuvintele asta-s pentru fraieri, iar noi suntem super-deştepţi! Băieţii deştepţi din Republica Română a Literelor! Cine ne poate opri? Suntem Marea Comisie de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor, aşa că... "Afară cu ei!". Noi suntem Puterea! Noi, Mircea Mihăieș, noi, Daniel Cristea-Enache, noi, Adrian Alui Gheorghe, noi, Gabriel Coșoveanu, noi, Răzvan Voncu! Şi unde mai pui că îl avem drept mentor şi protector pe marele critic care i-a închis uşa României literare în nas până şi lui Paul Goma cât era el de Paul Goma! Care critic, hă, hă, i-a luat interviu până şi Omului cu O mare, Întâiul Preşedinte al ţării de după agitaţia aia, Revoluţia anticomunistă. Dacă-s fraieri, creadă ce vor! Ne încurcăm noi de unii ca ăştia, de bâzâiala lor incomodă, de ăştia de la - cum îi spune? - Grupul Pentru Reforma USR? Auzi! Reformă. Dacă vreau să stau să conduc Uniunea asta trei, patru, cinci mandate, ce mă împiedică? Supun imediat la vot condeieri de prin judeţe prelucraţi din timp şi schimb regulamentul! Şi stau câte mandate îmi pofteşte inima! Şi dau premii cui vreau eu! Le arătăm noi reformă imediat! Afară! Ăştia nici operă nu au. Vai de capul lor! Noi, noi de aici din Marea Comisie de Inchiziţie Literară, noi, care ştim ce e Bine şi ce e Rău pentru scriitori, noi, numai noi avem voie să spunem Adevărul. Pentru că noi suntem deţinătorii Adevărului. Avem cheia. Ei nu au operă. Nici Goma ăla nu avea şi nu are... Aveau dreptate Organele! Cârcotaşi fără limite! Netalentaţi, frustraţi, nişte nimeni. Noi suntem Alfa şi Omega. Noi suntem Totul. Comisia Universal-Românească a Interzicerii Vorbirii Libere. Ciocu' mic!

Îngrădiri ale libertăţii de expresie şi intimidări ca în comunism la USR

Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere a Uniunii Scriitorilor (din care fac parte Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) a exclus recent din USR doi scriitori (Grigore Şoitu şi Dan Mircea Cipariu) şi a dat "avertisment" altor trei (Florin Iaru, Paul Cernat şi Daniel Vorona) pentru prejudicii de imagine aduse USR. Mie mi se pare că acest comitet acţionează prin metode de intimidare asemănătoare celor din anii cincizeci şi din toată perioada comunismului. Este o îngrădire a libertăţii de expresie împotriva căreia protestez. Sunt mulţumit că Grupul pentru Reforma USR (din care fac parte) a iniţiat un protest (semnat deja de mai mult de o sută de scriitori) împotriva acestui abuz. Pe de altă parte, cred că problema aceasta ar trebui să intre şi în atenţia PEN-Club, care are printre scopurile principale apărarea libertăţii de expresie.

Adrian Alui Gheorghe în comisia fantomatică de excluderi din USR

Concitadinul meu, scriitorul Adrian Alui Gheorghe​ (pe care l-am apreciat în general pentru implicarea lui în organizarea de evenimente culturale, chiar dacă nu prea am fost pe aceeaşi lungime de undă cu el), face parte dintr-o comisie a Uniunii Scriitorilor care a dat recent afară din această organizaţie doi scriitori (Grigore Soitu​ şi Dan Mircea Cipariu​) şi a dat "avertisment" altor trei scriitori cunoscuţi (Florin Iaru​, Paul Cernat​ şi Daniel Vorona​) pe motiv că îndrăznesc să-şi spună părerea despre derapajele conducerii USR în frunte cu criticul Nicolae Manolescu. Îmi pare rău să-l văd pe Adrian, directorul Bibliotecii "G.T. Kirileanu" din Piatra-Neamţ, în această postură regretabilă şi condamnabilă. L-aş sfătui, cât se poate de prietenos, să se retragă. Nu-i face cinste să susţină în 2016 mecanisme instituţionale de îngrădire a libertăţii scriitoriceşti asemănătoare comisiilor din anii cincizeci. Iar explicaţiile lui de pe FB sunt cel puţin neconvingătoare. 

Nici măcar oportunismele "de zi cu zi"

Cei care cred că se poartă cum se poartă şi purtarea lor nu se observă se înşală. Nici măcar oportunismele "de zi cu zi" (nu cele la limită) şi nici laşităţile mici (nu cele care ţin de principiile esenţiale) nu pot fi ascunse vederii cu ochiul liber la oameni, nu pot rămâne discrete. Mărturisesc însă că prefer să mai închid ochii, pentru că m-am trezit uneori în situaţii în care a trebuit să tac pentru a nu răni sentimente umane mai puternice decât derapajele etice, să trec cu vederea trădări "de supravieţuire" (cum le-aş numi), prefăcătorii "de circumstanţă" şi orgolii mărunte de susţinere a unui ego mărit. În plus, se ştie, nimeni nu e perfect. Lucrurile nu se împart - slavă Domnului! - în bune şi rele, albe şi negre, frumoase şi urâte. Dacă ar fi aşa, viaţa ar fi plicticoasă, iar arta şi literatura nişte predici fără substanţă.

S-a inventat şi telecomanda

Nu sunt un fan al Antenelor. Totuşi, deşi ştiu că unii, din rea-credinţă, citind cele ce urmează, se vor îndoi de această afirmaţie a mea spusă cu toată onestitatea, nu voi merge nici acum cu grămada, adică nu voi diaboliza aceste posturi. Nu voi fi de acord niciodată cu desfiinţarea vreunui ziar sau a vreunei televiziuni prin ordine venite de la nivelul structurilor de conducere ale statului şi nu mă voi bucura niciodată de o asemenea întâmplare. Câtă vreme un ziar, o televiziune sau un post de radio respectă legile care ţin de exprimarea în spaţiul public, orice presiune asupra lor şi orice decizie care le îngrădesc expresia devin, evident, nişte abuzuri. Democraţia înseamnă în primul rând să accepţi că există păreri care sunt total diferite de ale tale şi interese opuse intereselor tale. Ca să nu mai spun că în cazul televiziunilor s-a inventat şi telecomanda. De aceea, mă opun isteriei manipulatoare (întreţinute, din păcate, şi de mulţi scriitori şi intelectuali) care stigmatizează acum Antenele. Nici mie nu-mi plac multe posturi de televiziune şi multe emisiuni, dar nu m-am gândit niciodată să cer desfiinţarea lor. Cel mult, în afară că evit să mă uit la ele, le critic când am ocazia, dar rămân la această limită. E limita democraţiei.

Elanuri lipsite de temei şi disperări potolite, planuri măreţe şi renunţări amare

Nu am fost conştient chiar de la început, adică din extratereştri ani optzeci ai adolescenţei, de condiţia aparte a scriitorului în lumea asta a noastră din Est. Totul s-a limpezit încetul cu încetul şi în mintea mea, alternând elanuri lipsite de temei şi disperări potolite, planuri măreţe şi renunţări amare. Este o luptă care nu seamănă cu tipul de luptă din Vest. Nici acolo nu este uşor, evident, dar aici e ceva parcă mai mult, dar şi mai puţin cumva, un sacrificiu asumat şi neasumat în acelaşi timp, o permanentă nesiguranţă şi lipsă de motivaţie pe care trebuie să le înfrunţi, o nedreptate ubicuă şi persistentă care ţine nu numai de sistem, rău şi nărăvit în rele din comunism, dar şi de oameni. Valori sucite şi întoarse pe dos că nu le mai recunoaşte nimeni, derapaje şi deviaţii comportamentale la toate nivelurile, asaltul imposturii, în fine, situaţii de toată jalea. Nu am fost conştient de marginalitatea trăirii vieţii "himeriste" pe aici, dar acum că încep să mă dumiresc cu adevărat, înţeleg câtă singurătate este, la urma urmei, în asumarea pe cont propriu a durerii care nu este numai a ta şi despre care aproape că nici nu poţi vorbi fără să te gâtuiască emoţia şi fără să te simţi jenat. Chiar aşa, sentimente paradoxale, stinghereală când s-ar cuveni mândrie legitimă, vinovăţie când ar trebui revoltă, resemnare când orice dram de speranţă ar fi pur şi simplu salvator.

Nu am reuşit să trăiesc din scris

Nu am reuşit să trăiesc din scris şi, foarte probabil, cu excepţia unei situaţii fericite şi norocoase în care lumea din Vest va căpăta brusc interes pentru romanele sau chiar pentru poeziile mele, nici nu voi reuşi. Dacă vânzările de roman la una dintre cele mai importante edituri din România nu depăşesc, în majoritatea cazurilor, cifra 1000, ce speranţe mai poţi avea? De la optsprezece ani, în paralel cu scrierea cărţilor, am fost încadrat, cum se spune, în câmpul muncii mereu. Am avut o slujbă şi, uneori, cum se întâmplă şi de ceva timp încoace, chiar două odată. Şi am considerat această situaţie cât se poate de firească, demnă, nu mi-am făcut iluzii şi nici nu mi-am alimentat aiurea frustrări de tot felul, pentru că am înţeles din vreme că aşa funcţionează societatea asta a noastră. Poate că dacă aş fi trăit singur mi-aş fi permis - cine ştie? - o viaţă boemă şi nu ştiu cum, la limită, mai indiferentă la cele pământeşti, cum găseşti prin cărţi despre scriitori şi artişti. Sau poate că nici aşa. Nu ştiu. În fine, lucrurile astea ţin şi de firea omului, iar eu nu sunt foarte aventuros în această privinţă, recunosc. Cum mi-ar fi stat în tot acest timp, căsătorit şi cu doi copii, să o fac pe scriitorul nedreptăţit de societate care se plânge că scrie fără să fie răsplătit şi aşa mai departe? E limpede, nu era cazul să îmbogăţesc şi eu povestea aceea cu artişti şi scriitori neînţeleşi şi nerecunoscuţi şi să ajung, încetul cu încetul, să fiu întreţinut sau cine ştie cum, aşteptând ceva de la cineva, de undeva. Nu zic că nu ar fi drept ca societatea şi statul să-şi reconsidere atitudinea faţă de artişti şi scriitori, dar eu am înţeles din prima, dacă mă pot exprima astfel, că aşa merg lucrurile în general cu scriitorii şi aşa merg lucrurile în ţara noastră, aşa că mi-am scris cărţile în timpul meu liber, în afara serviciului şi - uneori, pentru peroade de câteva luni - în nişte rezidenţe occidentale (obţinute în urma unor conscursuri internaţionale) în care am beneficiat de condiţii care m-au făcut să mă simt cu adevărat scriitor profesionist. Şi asta e tot. E demnitatea minimă pe care mi-o pot permite în această poveste, în lumea noastră. La urma urmei, pot considera că scriindu-mi cărţile în aceste condiţii am făcut toată viaţa voluntariat, că tot e la modă acum. Oricum, la urma urmei am oferit ceva, nu am luat nimic de la nimeni. Şi aşa va fi şi de aici înainte, cât va fi.

Tentaţia diversificării perspectivelor

Alternarea poeziei, prozei, eseului şi criticii în munca scrisului de zi cu zi nu înseamnă risipire, nici plutirea deasupra lucrurilor, ci poate mai mult adecvarea instrumentelor la situaţiile emoţionale diverse, la impulsul nedefinit de a cuprinde cumva lumea, de a prinde cât mai bine înţelesurile care ni se oferă numai în parte. Ştiu, este de preferat şi mai confortabil să te laşi scufundat pentru timp îndelungat în lumea unui roman, este trăire la maximă intensitate să convieţuieşti câte un an întreg cu secvenţe de vers pe cărările sinuoase ale poemelor, este provocator să răscoleşti zile în şir în subtilităţile argumentelor pentru ideile care se luminează pe parcursul construirii unui eseu. Cu toate acestea, tentaţia diversificării perspectivelor în căutarea adesea fără ţintă precisă pe care o presupune scrisul este mai puternică şi parcă şi mai potrivită cu stilul de viaţă al epocii.

Ieri, la Bacău, la Mall

Ieri, la Bacău, la Mall, ne plimbăm un pic prin spaţiile mari şi strălucitoare, printre mese unde oamenii stăteau de vorbă la cafea sau în faţa unor farfurii cu mâncare, peste tot, relaxaţi, căscăm gura la spectacolul diversităţii, iar eu nu-mi pot reţine un sentiment de mulţumire pentru mulţumirea tuturor, adulţi şi copii, tineri şi mai puţin tineri care - mă gândeam - aveau (au) la urma urmei un loc civilizat, curăţel în care să iasă. Nu sunt de partea celor care critică una-două mall-urile, cum nu sunt de acord nici cu cei care bombăne aşa, în general, împotriva tehnologiei, în special a Internetului şi a Facebook-ului. Important este, cred, cât timp ne petrecem în aceste spaţii şi cum folosim noile tehnologii, dacă reuşim să ţinem sub control lucrurile şi dacă mai găsim timp şi pentru aerul liber, pentru natură, pentru mişcare, pentru socializarea adevărată, "face to face". M-am amuzat de miile de pietroaie, de valurile de mare şi troienele de zăpadă care veneau toate peste mine la filmul 3D "La limita extremă". Iar senzaţia de rău de înălţime a fost aproape reală la scenele filmate în Alpi, mai ales că sonorizarea nu a fost nici ea mai prejos. E lumea noastră aceasta şi depinde de noi dacă îi devenim companioni şi, poate, chiar prieteni sau ajungem cu ea într-un permanent conflict care ne consumă energiile şi viaţa.

Materialitatea nematerială

Ieşind cu bine din Sărbători :), e cazul să ne resetăm gândurile, ideile, planurile. Sau nu. Însă în acest caz ar cam trebui să suportăm consecinţele eşecului andocării (cuvântul l-am prins din filmul "Interstellar") la realitate. Reconfigurarea priveşte, la fel ca la GPS, traseele părăsite, adică, în cazul nostru, munca şi suspansul vieţii de zi cu zi în teritoriile ei în ţărişoara noastră dragă. Mai are, de asemenea, legătură cu proiecte apropiate sufletului însă  mereu date la o parte şi, poate, cu sentimentul inconfortabil că lucrul pentru care am fost meniţi să trăim este sistematic marginalizat din raţiuni circumstanţiale specifice locului geografic în care vieţuim. Partea bună este că poveştile auzite în toate aceste zile care au oprit parcă timpul în loc (cum se întâmplă şi în filmul pomenit) devin materialitatea nematerială de care avem nevoie, resursa de bază care mai poate umaniza noile tendinţe (de neoprit) ale tehnicizarii respiraţiei şi cuantificării bătăilor inimii.

O şansă de a simţi că trăim în timpul vieţii noastre

Curaj! :) Mai este puţin din vacanţă, a mai rămas vreun rest de zile libere sau concediu, aşa că nu e cazul să ne lăsăm doborâţi de gândurile că vom începe curând munca. Sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare a trecut, cu urările multe şi prietenoase care s-au învârtit pe Facebook şi pentru mine şi pentru care le mulţumesc şi aici din suflet celor care mi le-au trimis, cu sentimentul reconfortant că totul reîncepe şi viaţa îşi vede de ale ei mai departe, netulburată. Deocamdată, e încă timp de stat degeaba, de plimbări şi vizite, de pus la cale planuri pentru un an întreg, de scris gânduri răscolitoare şi complicate pe pagini de computer anume deschise pentru aceasta, "scrolat" Facebook-ul, de admirat pe afară, chiar şi aşa, în frig, privelişti frumoase, de vorbit despre subiecte uşoare cu cei pe care întâmplarea ni-i scoate în cale. Recunosc, eu mă pornisem ieri pe lucru, pentru că mi-am dorit să termin un articol la care butonam de ceva vreme, cum am şi spus aici, dar numai aşa ca să încep cumva anul prins în ceea ce îmi asigură plutirea la suprafaţa sufletească a zilelor. Altfel, sunt un mare fan al vieţii bune şi tihnite, al poeziei trăite, pe care o prefer celei scrise, al disponibilităţii pentru prietenie şi comunicare. Şi vă îndemn şi pe voi să deveniţi. E una din puţinele căi, se pare, prin care avem o şansă de a simţi că trăim în timpul vieţii noastre. :)

...în condiţiile în care a fi scriitor în România nu înseamnă mai nimic...

La mulţi ani! Am început anul bine, ceea ce sper şi în legătură cu voi, pentru că aşa un pic maniac şi workaholic cum sunt :) când vine vorba despre proiectele pe care mi le pun în minte am terminat de scris, chiar azi, de Sfântul Vasile, un articol despre nursing şi modelele teoretice după care este învăţată/deprinsă profesia de asistent medical în România. Poate că sfântul al cărui nume îl port şi care a construit spitale are grijă de mine şi în această privinţă. Lucrez de ceva vreme la articol, pentru că viaţa m-a adus acum mai bine de un an în situaţia de a preda această materie la o şcoală postliceală sanitară şi sper că va fi doar un prim pas în încercarea la care mă încumet de a schimba câte ceva în această zonă care, aşa cum am putut observa, a cam rămas în urmă la noi faţă de Vest. Abia aştept, normal, să-l văd publicat şi îmi doresc să merg mai departe şi să dezvolt într-o carte documentarea şi observaţiile pe care am reuşit să le adun. Chiar mă gândeam azi că profesia aceasta de asistent medical, pe care am învăţat-o la liceul sanitar în anii optzeci (fotografia este chiar de atunci, iar băiatul fără bonetă din mijlocul fetelor eu eram) şi pe care am practicat-o în diferite locuri vreme îndelungată (până acum mai mulţi ani în urmă, când psihologia m-a tras pur şi simplu în teritoriul ei), nu numai că mi-a asigurat minima demnitate a existenţei şi posibilitatea creşterii copiilor şi suţinerii familiei, în condiţiile în care a fi scriitor în România nu înseamnă mai nimic din acest punct de vedere, dar mi-a oferit şi o sursă de inspiraţie pentru scris (poezia sanatoriului), iar acum, iată, mă aduce în zona educaţiei. Ce poate fi mai plăcut şi încurajator să vezi cum lucrurile se leagă? Astă-noapte nu am stat prea mult după miezul nopţii la petrecerea organizată la finii noştri, am trecut linia dintre ani fără emoţii şi tulburări grozave, cu Iuliana şi câţiva oameni dragi din familie, apoi ne-am retras acasă. Iar dimineaţă, pe o lumină albă, curată şi rece ca zăpada care se aşternuse, ezitant, cât noi am petrecut şi am dormit, am avut impulsul să revăd textul, ceea ce a fost foarte inspirat. Iar despre inspiraţie nu ştiu să spun mai nimic, în afară, poate, de faptul că mi se pare că înlocuieşte aripile pe care nu le avem. Un an minunat şi inspirat să aveţi! :)

Privesc înspre anul care va trece la noapte

Privesc înspre trecutul apropiat, înspre anul care va trece la noapte. Ştiu, toată lumea face exerciţiul acesta, dar pentru mine e un motiv în plus să dau filmul înapoi, pentru că astfel mă simt oarecum în rând cu această lume pe care o admir, de la distanţă sau de aproape, cum îşi croieşte viaţa din zi în zi, cum visează uneori cu ochii deschişi, cum se bucură din nimic, cum îndură suferinţele şi decepţiile cu un soi de demnitate care depăşeşte condiţionările de moment şi rămâne în timp ca un reper al rezistenţei comune. În primul rând, am trecut cu bine de primul meu an în învăţământ, cu examene şi inspecţii, cu toate încurcăturile şi aiurelile sistemului, dar şi cu momentele extraordinare la clasă. Apoi, am reuşit isprava unei călătorii de opt mii de kilometri cu maşina prin Europa, în care am revăzut nişte prieteni dragi şi am vizitat pentru prima oară nişte locuri speciale precum Normandia sau Coasta de Azur. Am dus cu bine un an de zile, săptămână de săptămână, emisiunea TV Cultura sănătăţii, pe care însă postul Est-Tv a scos-o din grilă din cauze financiar-economice. Sper că va fi posibilă o revenire, pentru că prinsesem drag de noua profesie pe care începusem s-o deprind binişor din mers. Am scris la romanul în lucru, dar munca aceasta mi-a fost dată peste cap un pic nu numai de aglomerarea proiectelor, dar şi de schimbările de situaţii, de modificările de personaje şi de o nouă perspectivă narativă pe care a trebuit să le operez. M-am bucurat nespus, în vară, la fostul liceu sanitar din Bacău, de întâlnirea cu mai mulţi colegi şi profesori. Am primit vizitele entuziaste ale unor prieteni dragi de departe şi am simţit îndepărtarea tot mai mare a unor prieteni de aproape. Am fost invitat la FILIT şi încă împreună cu fiul meu, un moment cu o rezonanţă sufletească aparte pentru mine. Am reuşit şi isprava primului curs de terapie narativă (nivelul I) şi chiar dacă deocamdată nu-mi foloseşte (pentru că nu e uşor să începi o activitate pe cont propriu ca terapeut azi în România) lucrurile învăţate acolo îmi vor fi sigur de ajutor în toate proiectele, inclusiv la scris, dar şi la şcoală. Mai presus de toate însă, familia îmi este bine, iar eu sunt de asemenea cât de cât sănătos, lucruri pentru care îi mulţumesc în mod special lui Dumnezeu. Un An Nou cu bucurii vă doresc tuturor! La mulţi ani!

Ieri s-au încins discuţiile pe Facebook...

Ieri s-au încins discuţiile pe Facebook la un text (pe care l-am postat şi aici sub titlul "O critică la criticile lui Andrei Pleşu") în care încercam să arăt lipsa de legitimitate a criticilor eseistului şi filozofului la adresa lui Dan Puric. Şi nici nu mai are importanţă dacă articolul d-lui Pleşu este sau nu recent, pentru că problemele în discuţie rămân actuale. Cu unele excepţii, intervenţiile au fost civilizate, pe un ton echilibrat, ceea ce mi-a plăcut. Citindu-le şi încercând să ofer un răspuns fiecăreia (chiar şi aşa, în fugă, având în vedere criza permanentă de timp), am remarcat faptul că metoda securistă a etichetării şi intimidării partenerului de dialog a fost binişor lăsată deoparte (tot aşa, cu unele excepţii), iar obiceiul schimbării subiectului cu scop manipulator şi diversionist, altădată frecvent, si-a potolit, de asemenea, focul. Se pare că trecem într-o altă etapă. Susţinătorii sistemului post-comunist sunt în căutare de instrumente mai subtile şi mai adecvate acestor vremuri internautice pentru compromiterea şi reducerea la tăcere a opozanţilor şi incomozilor. Chiar şi cei care nu slujesc niciun interes de grup sau de altă natură şi se bazează doar pe ingenuitatea şi onestitatea propriilor idei şi opinii înţeleg că trebuie să pună surdină înflăcărării întru apărarea cauzei şi să se limiteze la argumente. Aceasta e partea bună a lucrurilor. Partea mai puţin bună este că nu puţini cred în continuare că ideile, părerile, opiniile şi atitudinile sunt acceptabile şi onorabile numai şi numai dacă aparţin establishment-ului oficial (aşa cum este văzut de lumea românească) al intelectualităţii de la noi, respectiv unor scriitori precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, H.R. Patapievici, Nicolae Manolescu şi alţii, aflaţi mai mereu în siajul celor de la putere în ultimii 25 de ani. Conform acestei convingeri, românilor trebuie să li se spună numai dinspre "farul lor călăuzitor" pe cine să admire, cum este "corect" să gândească, ce să observe, ce să critice şi ce să laude, ce cauze merită susţinute şi aşa mai departe. Orice altă alternativă e suspectă, neonorantă. Nu altfel parcă, însă într-un alt plan, se întâmplau lucrurile în anii cincizeci. Când Paul Goma a atras atenţia asupra perpetuării sistemului comunist după 1989 chiar prin comportamentul unor astfel de intelectuali, i s-a lipit din nou eticheta Securităţii cum că nu ar avea talent, apoi, dacă s-a văzut că se găsesc intelectuali care susţin că, dimpotrivă, este un mare scriitor, s-a trecut la alte atacuri, între care şi povestea antisemitismului. Când marele duhovnic Iustin Pârvu a vorbit despre valorile credinţei şi despre patriotism, despre răul pe care comunismul l-a făcut românilor, iar cuvântul lui a avut ecou, s-a spus că e asociat ideologiei legionare. Când Ana Blandiana şi Romulus Rusan au construit la Sighet cel mai important muzeu al rezistenţei împotriva comunismului, s-a spus mereu că România are nevoie de un astfel de muzeu la... Bucureşti, iar proiectul lor a fost ignorat de presă. Sunt nu puţine exemplele de acest fel. Când un actor precum Dan Puric reuşeşte acum să exprime, cu talent şi carismă, durerile poporului român făcând trimitere la memoria recentă, la valori adevărate (credinţa, familia, ţara, demnitatea), acuzând jaful material şi spiritual ale cărui victime suntem acum noi românii, se spune că nu ar avea cultură temeinică sau că ar fi (iată, eticheta pusă de Ion Iliescu manifestanţilor anticomunişti din 1990!) filo-legionar. Interesant este că un pericol imaginar precum legionarismul este perceput de susţinătorii (conştienţi sau nu) ai sistemului post-comunist ca fiind mai acut decât pericolul real al neo-comunismului care, prin oamenii săi, conduce de fapt România. Personal, prin aceste păreri, nu fac altceva decât să încerc, alături de alţi români, să gândesc cu propria minte, să analizez mai întâi cât de cât ideile care ni se livrează şi pe care suntem îndemnaţi să le adoptăm automat şi refuz, cu mijloacele pe care le am, să mă aliniez comandamentelor, "corecte" sau cum or fi. De aceea, sunt atent, între altele, şi la raporturile cu Puterea pe care le-au avut şi le au cei care emit astfel de "comandamente". Ele spun mai mult decât orice discurs. Un an bun să vă dea Dumnezeu tuturor celor care veţi citi aceste rânduri! Sper să avem parte toţi de mai multă normalitate, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în bietele noastre discuţii. La mulţi ani!

O critică la criticile lui Andrei Pleşu

Bine, o fi aşa cum zice Andrei Pleşu, cum că Dan Puric ar fi lipsit de cultură temeinică, lipsit de umor şi câte şi mai câte, numai defecte, dar mă întreb de ce nu preia pur şi simplu domnia sa temele acestui actor (căruia măcar îi recunoaşte talentul) ca să le confere, cum doreşte, cultură autentică, umor adevărat şi să le susţină cu citatele potrivite în contextele cele mai potrivite, aşa cum ne spune cu superioritate că ar trebui să fie. De ce nu vorbeşte domnia sa mai apăsat (şi mai autoritar, desigur) despre perfidele mecanisme "legale" de devalizare a ţării, despre perpetuarea securiştilor la putere, despre atacul la adresa credinţei şi a Bisericii (pe care nu-l poate nega), despre politica antiromânească pe care o fac politicienii români, despre marii oameni politici interbelici ucişi de comunişti în închisori, despre martirii închisorilor, despre lipsa de dreptate? Bine, Puric nu este Ţuţea, am putea fi de acord şi cu această observaţie, dar am putea zice, la rândul nostru, că nici Pleşu nu este Noica. La urma urmei domnul Pleşu a fost politician, a făcut politică, a susţinut politicieni şi nu dintre cei mai onorabili, în toată perioada post-decembristă, iar ţara este acum aşa cum este, la coada Europei. Domnul Puric doar a susţinut conferinţe şi a scris nişte cărţi pe nişte teme pe care intelectualii de la noi se feresc să vorbească. Bine, bine, domnul Dan Puric are obsesiile lui, stilul lui, naţionalismul lui (nepotrivit poate cu gusturile mai noi, "corecte", revizuite cu ordin de la Bruxelles), mai are şi momente în biografie sub semnul întrebării, e limpede, dar nu despre aceasta este vorba. Este vorba despre faptul că subiectele pe care Dan Puric îşi ţine conferinţele nu fac parte din agenda "elitei" intelectuale româneşti de azi. Mai mult, cei care vorbesc în spaţiul public pe aceste teme sunt marginalizaţi şi bruiaţi, cum se întâmplă cu Paul Goma, ca să nu dau decât exemplul cel mai cunoscut. Dacă domnul Pleşu ar vorbi public pe aceste teme, cu autoritatea pe care crede că o are, mă gândesc că poate nu ar mai fi nevoie atunci ca domnul Dan Puric să-şi ţină conferinţele cu tentă populistă (aşa cum crede domnul Pleşu că sunt) şi poate că nici d-l Gigi Becali (a cărui prezenţă în spaţiul public o deplânge, la urma urmei cu temei) nu va mai încăpea în această "pătrăţică". Despre îngeri, de exemplu, e foarte şic, intelectual şi nu mai ştiu cum să vorbeşti, dar despre unele dureri acute ale acestei naţii nu e chiar la îndemâna oricui. Sunt convins că în loc să critice "pompa profetică" a domnului Puric, ar fi mai onest din partea domnului Pleşu să ţină pur şi simplu domnia sa conferinţe pe aceleaşi teme şi fără pompă.

Andrei Pleșu: Dan Puric citează mai mult decât citește. A făcut un sindrom de guru

E reconfortant să te regăseşti în pătrăţica ta

Aceste zile de Crăciun, binevenite, îmi dau sentimentul retragerii pe o insulă imaginară. Aşa e anul acesta cel puţin. Dacă altădată umblam în stânga şi în dreapta, la unii şi la alţii, ne agitam şi ne zbuciumam, acum am stat, cu excepţia unor drumuri scurte şi rapide la Târgu Neamţ şi la Mastacăn pe o vreme splendidă, liniştiţi acasă. E reconfortant să te regăseşti în pătrăţica ta, cu cei dragi, cu gândurile tale, cu imaginea de la ferestre, pe care o ştii pe de rost dar căreia îi găseşti mereu nuanţe inedite, cu unele cărţi pe care doar le răsfoieşti în preajma bradului, cu amintirea lucrurilor bune sau mai puţin bune de peste an şi cu planurile reînnoite pentru anul care vine, chiar cu televizorul, pe care îl butonezi mult ca să găseşti ceva cât de cât autentic, cu uitarea binefăcătoare a agitaţiei pe care ne-o aduc în restul timpului munca, slujbele, proiectele în care ne implicăm şi de care sunt momente în care am vrea cu adevărat să scăpăm, deşi ne e greu s-o recunoaştem, în fine, cu micile bucurii ale Sărbătorii. Nu zic, ne-am văzut cu cei dragi din familie, dar parcă zilele Crăciunului de anul acesta sunt cumva mai ale noastre ca oricând, iar eu nu pot decât să mă bucur, pentru că mă conectează la mine însumi, mă ajută să mă regăsesc, fie şi numai pentru o vreme, aşa cum mi-am dorit, mă sprijină în efortul de a mă ajunge din urmă, pentru că în ultimul timp, prins în proiecte fel de fel, n-am putut scăpa de o supărătoare tendinţă de a trece dincolo de propria umbră, care rămâne mereu cuminte la locul ei, fireşte, şi parcă şi râde un pic de agitaţia mea şi de pornirea de copil neastâmpărat de a ieşi din cadru şi a strica poza. Crăciun fericit!

Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare...

Am petrecut într-un an Crăciunul la sanatoriul de tuberculoză unde am lucrat ca asistent medical şi am locuit, undeva în munţii din apropiere de Piatra Neamţ, în prima tinereţe. Eram de gardă, aşa că am stat în secţie cu bolnavii. Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare, eşti absolut nimeni şi ai numai nişte visuri şi planuri, cam confuze şi ele, în legătură cu viitorul, amestecul de sentimente, stări şi emoţii pe care le trăieşti văzând oameni rămaşi singuri într-un sanatoriu izolat într-o astfel de seară, nevizitaţi de nimeni, părăsiţi, în noaptea de Crăciun, îţi revizuieşti drastic ideile despre condiţia omului pe pământ. Şi te gândeşti că nu vei uita niciodată cum în saloane, chiar şi în acele condiţii, se încropise, totuşi, o idee din spiritul Sfintei Sărbători, cu nişte bucate scoase de prin sacoşe, cu o creangă de brad proaspătă adusă din pădurea de la doi paşi, cu o lumânare pâlpâind ca un semnal extraterestru într-o lume pământeană care îşi vede mai departe de viaţa ei, înainte, fără ezitări şi regrete. Crăciun fericit tuturor!

Cred în munca cinstită şi în realizarea în viaţă prin propriile forţe

Cred în munca cinstită şi în realizarea în viaţă prin propriile forţe, în atitudinea prietenoasă (chiar şi în aceea pe care politeţea şi educaţia o explică mai mult decât simţămintele reale), în modestia alimentată de conştientizarea limitelor personale, în lipsa de prefăcătorie deopotrivă în situaţii banale şi excepţionale şi în despovărarea de fiţe, în entuziasmul implicării pentru binele altora, în bucuria necenzurată, în tristeţea neascunsă, în gesturile de recunoaştere a meritelor şi valorii celorlalţi, în viaţa trăită pentru rostul ei de zi cu zi, în viaţa trăită pentru un ideal, în emoţiile împărtăşite, în poveştile povestite cu detalii şi umor, în prietenia care nu are nevoie să se justifice prin cuvinte niciodată, în dragostea care depăşeşte marginile posibilului, în Dumnezeu care le cuprinde pe acestea şi încă un milion de lucruri frumoase pe care ni le dăruişte.