Elanuri lipsite de temei şi disperări potolite, planuri măreţe şi renunţări amare

Nu am fost conştient chiar de la început, adică din extratereştri ani optzeci ai adolescenţei, de condiţia aparte a scriitorului în lumea asta a noastră din Est. Totul s-a limpezit încetul cu încetul şi în mintea mea, alternând elanuri lipsite de temei şi disperări potolite, planuri măreţe şi renunţări amare. Este o luptă care nu seamănă cu tipul de luptă din Vest. Nici acolo nu este uşor, evident, dar aici e ceva parcă mai mult, dar şi mai puţin cumva, un sacrificiu asumat şi neasumat în acelaşi timp, o permanentă nesiguranţă şi lipsă de motivaţie pe care trebuie să le înfrunţi, o nedreptate ubicuă şi persistentă care ţine nu numai de sistem, rău şi nărăvit în rele din comunism, dar şi de oameni. Valori sucite şi întoarse pe dos că nu le mai recunoaşte nimeni, derapaje şi deviaţii comportamentale la toate nivelurile, asaltul imposturii, în fine, situaţii de toată jalea. Nu am fost conştient de marginalitatea trăirii vieţii "himeriste" pe aici, dar acum că încep să mă dumiresc cu adevărat, înţeleg câtă singurătate este, la urma urmei, în asumarea pe cont propriu a durerii care nu este numai a ta şi despre care aproape că nici nu poţi vorbi fără să te gâtuiască emoţia şi fără să te simţi jenat. Chiar aşa, sentimente paradoxale, stinghereală când s-ar cuveni mândrie legitimă, vinovăţie când ar trebui revoltă, resemnare când orice dram de speranţă ar fi pur şi simplu salvator.