E reconfortant să te regăseşti în pătrăţica ta

Aceste zile de Crăciun, binevenite, îmi dau sentimentul retragerii pe o insulă imaginară. Aşa e anul acesta cel puţin. Dacă altădată umblam în stânga şi în dreapta, la unii şi la alţii, ne agitam şi ne zbuciumam, acum am stat, cu excepţia unor drumuri scurte şi rapide la Târgu Neamţ şi la Mastacăn pe o vreme splendidă, liniştiţi acasă. E reconfortant să te regăseşti în pătrăţica ta, cu cei dragi, cu gândurile tale, cu imaginea de la ferestre, pe care o ştii pe de rost dar căreia îi găseşti mereu nuanţe inedite, cu unele cărţi pe care doar le răsfoieşti în preajma bradului, cu amintirea lucrurilor bune sau mai puţin bune de peste an şi cu planurile reînnoite pentru anul care vine, chiar cu televizorul, pe care îl butonezi mult ca să găseşti ceva cât de cât autentic, cu uitarea binefăcătoare a agitaţiei pe care ne-o aduc în restul timpului munca, slujbele, proiectele în care ne implicăm şi de care sunt momente în care am vrea cu adevărat să scăpăm, deşi ne e greu s-o recunoaştem, în fine, cu micile bucurii ale Sărbătorii. Nu zic, ne-am văzut cu cei dragi din familie, dar parcă zilele Crăciunului de anul acesta sunt cumva mai ale noastre ca oricând, iar eu nu pot decât să mă bucur, pentru că mă conectează la mine însumi, mă ajută să mă regăsesc, fie şi numai pentru o vreme, aşa cum mi-am dorit, mă sprijină în efortul de a mă ajunge din urmă, pentru că în ultimul timp, prins în proiecte fel de fel, n-am putut scăpa de o supărătoare tendinţă de a trece dincolo de propria umbră, care rămâne mereu cuminte la locul ei, fireşte, şi parcă şi râde un pic de agitaţia mea şi de pornirea de copil neastâmpărat de a ieşi din cadru şi a strica poza. Crăciun fericit!

Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare...

Am petrecut într-un an Crăciunul la sanatoriul de tuberculoză unde am lucrat ca asistent medical şi am locuit, undeva în munţii din apropiere de Piatra Neamţ, în prima tinereţe. Eram de gardă, aşa că am stat în secţie cu bolnavii. Când ai douăzeci de ani, scrii poezii infiltrate de boală şi călătorii imaginare, eşti absolut nimeni şi ai numai nişte visuri şi planuri, cam confuze şi ele, în legătură cu viitorul, amestecul de sentimente, stări şi emoţii pe care le trăieşti văzând oameni rămaşi singuri într-un sanatoriu izolat într-o astfel de seară, nevizitaţi de nimeni, părăsiţi, în noaptea de Crăciun, îţi revizuieşti drastic ideile despre condiţia omului pe pământ. Şi te gândeşti că nu vei uita niciodată cum în saloane, chiar şi în acele condiţii, se încropise, totuşi, o idee din spiritul Sfintei Sărbători, cu nişte bucate scoase de prin sacoşe, cu o creangă de brad proaspătă adusă din pădurea de la doi paşi, cu o lumânare pâlpâind ca un semnal extraterestru într-o lume pământeană care îşi vede mai departe de viaţa ei, înainte, fără ezitări şi regrete. Crăciun fericit tuturor!

Cred în munca cinstită şi în realizarea în viaţă prin propriile forţe

Cred în munca cinstită şi în realizarea în viaţă prin propriile forţe, în atitudinea prietenoasă (chiar şi în aceea pe care politeţea şi educaţia o explică mai mult decât simţămintele reale), în modestia alimentată de conştientizarea limitelor personale, în lipsa de prefăcătorie deopotrivă în situaţii banale şi excepţionale şi în despovărarea de fiţe, în entuziasmul implicării pentru binele altora, în bucuria necenzurată, în tristeţea neascunsă, în gesturile de recunoaştere a meritelor şi valorii celorlalţi, în viaţa trăită pentru rostul ei de zi cu zi, în viaţa trăită pentru un ideal, în emoţiile împărtăşite, în poveştile povestite cu detalii şi umor, în prietenia care nu are nevoie să se justifice prin cuvinte niciodată, în dragostea care depăşeşte marginile posibilului, în Dumnezeu care le cuprinde pe acestea şi încă un milion de lucruri frumoase pe care ni le dăruişte.

Wilkins Micawber despre romanul Fericire sub limite

Wilkins Micawber

18 noiembrie 2015

pe blogul Ce am mai citit

Am de ceva vreme senzaţia, întărită şi de citirea romanului Fericire sub limite (Editura Charmides, 2014), că Vasile Baghiu ocupă o nişă ecologică puţin populată în literatura noastră de azi. Fără pretenţia vreunei clasificări serioase, ar fi vorba de grupul autorilor care nu se străduiesc cu tot dinadinsul să-şi epateze publicul, să şocheze prin duritatea materiei sau a limbajului sau să experimenteze deşucheat. Cu alte cuvinte, scriitorii cuminţi, gospodăroşi, fără a fi neapărat tradiționaliști sau sămănătorist-păşunişti, amatori de construcţie şi uneori puţin greoi în exprimare, fără a-i face totuşi concurenţă lui Slavici. Ca să mai retez fluxul generalităţilor, pot să spun că mi-a picat prost văzând cum începe cartea, cu un citat din Muntele vrăjit, după care textul propriu-zis se deschide cu propoziţia „La sanatoriu timpul nu se grăbeşte.”
Nu de alta, dar cred ca mai toată lumea e sătulă de romane al căror cadru de desfăşurare e un sanatoriu (musai de tuberculoşi, mal du siècle convenabil). Mă şi ducea gândul la Petre Sălcudeanu, dar am citit mai departe. S-a profilat de la primele pagini un protagonist, în persoana lui Grig(ore) Despa, tânăr asistent medical la un sanatoriu prin anii 1980, ins sensibil, cu înzestrare artistică şi aplecare spre literatură, devenit profesor şi apoi scriitor de mare succes, emigrat în Italia. Se profila un roman al lui Grig, iar autorul pornea să jaloneze etape din viaţa acestuia, cu idile relatate pudic, cu ratări şi mici reuşite, cu zbateri interioare, toate desigur pe fundalul morbid asigurat de stabilimentul medical. Nu foarte promiţător, să recunoaştem.
Din fericire, în capitolele care urmează Vasile Baghiu reuşeşte să pună mai multă carne pe oasele poveştii, ba chiar o complică, introducând frecvente deplasări în timp, un fel de navetă între anii 1980 şi anii post-decembrişti, cu iluziile şi dezamăgirile care le-au urmat. Lui Grig îi este contrapus un personaj aproape la fel de proeminent, Victor Savu (devenit pacient al sanatoriului), bun prieten şi comiliton în apărarea unor idealuri etico-estetice profesate de amândoi. Savu este depozitarul unui manuscris preţios încredinţat de Grig, un roman cu totul şi cu totul aşa-şi-pe-dincolo, care începe cu zguduitoarea propoziţie „Sunt în viaţă.” N-ar fi nici asta o găselniţă din cale-afară de originală, dar am putea înghiţi hapul şi am putea să înaintăm în carte fără mari probleme, atâta că romancierul face marea greşeală de a reproduce lungi pasaje din opera lui Grig. Ce mai, s-a cam strivit corola de minuni. Textul atribuit exilatului din Italia e cam plat şi banal, înţesat de pompozităţi filozofice de almanah. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă în loc să i se dea citate lectorul ar fi fost dus cu zăhărelul cu aluzii. La urma urmei, e ca şi cum Thomas Mann s-ar fi apucat să interpreteze compoziţiile lui Adrian Leverkühn în loc să se limiteze la a scrie despre ele.
Până la urmă însă romanul e salvat în parte de iscusinţa cu care Vasile Baghiu se mişcă printre planurile temporale ale unui tort Doboş cronologic. „Timpul merge înainte şi înapoi” ne spune, einsteinian, naratorul, iar romancierul mimează bine aceste deplasări. Spirit mai degrabă clasic, cu accentul pus pe morală mai degrabă decât pe ironie, scriitorul creează numeroase paralelisme şi simetrii la nivelul eroilor. E vorba probabil de o scriere cu (parţial) caracter autobiografic în care apare pomenit până şi un personaj numit... Vasile Baghiu. Amatorii de cărţi solide despre oameni serioşi şi luptători cu greutăţile vieţii (hélas!) vor gusta probabil multe din paginile Fericirii sub limite.

Am dreptul şi la puţină proză în viaţa mea

Romanul pe care îl am în lucru înaintează greu din cauza timpului limitat. Nu-i nimic. Merge şi aşa. Poate chiar mai bine, pentru că - se ştie - graba strică treaba. Dimineaţa devreme e spaţiul lui de timp. Am uneori senzaţia că personajele sunt chiar deranjate un pic de acest program al meu prea matinal, dar acesta e doar un gând de scriitor care nu trebuie luat în seamă. După acea pătrăţică de timp din bucătărie în care bocănitul la taste aduce lumina zilei încetul cu încetul în universul meu domestic, părăsesc totul şi plec la serviciu. Şi părăsirea e cam pentru toată ziua. Nu ştiu alţii cum sunt (şi e fix treaba lor, ca să spun aşa), dar situaţia mea actuală nu-mi permite să trăiesc din scris. Cum nu mă consolează să ştiu că din păcate nici scriitori mai cunoscuţi nu reuşesc asta, merg înainte cu slujbele, cu viaţa. Recunosc că mi-ar plăcea să fac numai acest lucru în viaţă, să scriu, dar acesta este un ideal de care mă simt cam departe şi despre care nu prea îmi place să vorbesc, pentru că, la urma urmei, toţi visăm să avem numai ocupaţii care ne plac. Sigur, privit dinafară, stilul acesta de viaţă poate părea chiar prozaic. Nu mă deranjează această posibilă impresie, pentru că - slavă Domnului! - am avut şi perioade mai aventuroase, cu sanatoriul, cu toate călătoriile. Am dreptul şi la puţină proză în viaţa mea. E doza mea de boemă şi sunt mândru de ea.

Adrian G. Romila despre romanul Fericire sub limite

Sanatorium

de Adrian G. ROMILA

07 Noiembrie 2014

Există o preocupare constantă a prozatorului Vasile Baghiu pentru câteva teme cu încărcătură thanatică. Ele au fost ilustrate în volumele Ospiciul și Planuri de viață: condiția scriitorului (cu problematica postcomunismului și a confruntării cu Occidentul visat înainte de 1989), singurătatea, boala, spațiul prolific al sanatoriului. Ultima constituie chiar un teritoriu literar slab fructificat, la noi, dacă excludem romanele lui Max Blecher, iar Baghiu o leagă, thomasmannian, de celelalte amintite, într-un ansamblu de intercorespondențe.

În Planuri de viață personajul era un scriitor a cărui existență se desfășura, simultan, în mai multe spații și timpuri, dar în special în intervalul unei rezidențe literare occidentale. În Fericire sub limite (Charmides, 2014) avem doi intelectuali care par chipurile aceluiași personaj, construit bifrontal: un profesor de biologie și un scriitor asistent medical, apoi profesor de română. Prieteni, ei traversează timpul de dinainte și de după 1989 în formele dramatice ale marginalizării sociale.

Primul, Victor Savu, e un dascăl provincial ratat, ca intelectual, cu o existență anostă, ce descoperă, la un moment dat, că e bolnav de tuberculoză și e internat la sanatoriul din preajma orașului său, între munți. Părăsit de nevastă (cuplată ulterior, ambiguu, cu prietenul său), uitat de copiii ajunși mari, devine alcoolic, depresiv, resemnat în fața unei eventuale morți. Își redescoperă prietenul citindu-i manuscrisul și însoțind o pereche de elvețieni veniți să viziteze sanatoriul și să vadă locurile în care a trăit cel ce i-a fost, cândva, alături. Plecat acum pentru totdeauna din țară, pentru a-și împlini visul de scriitor în afară, și-a lăsat memoria în administrarea fostului companion de efuziuni politice și culturale.

Celălalt e Grigore Despa, asistent medical, în tinerețe, la vechiul sanatoriu de tuberculoși, scriitor prin vocație, dar necunoscut, ca atare, în spațiul vieții sale cotidiene. Ratează trei căsnicii și pleacă în Italia, unde se îmbolnăvește, la rându-i, și e internat. Comunică cu prietenul rămas acasă prin internet și mai ales prin manuscrisul unui roman, lăsat în grija lui.

Lumea aceasta a noastră nu e numai atât cât se vede

Infiltrat insidios printre cursurile de la şcoală şi realizarea de emisiuni tv de sănătate şi alte proiecte civic-educaţionale pornite dintr-un imbold provincial-romantic-paşoptist-idealist cam în dezacord cu vremurile, printre programul de la serviciu şi obligaţii gospodăreşti, amiciţii & inamiciţii schimbătoare şi fel de fel de momente prea adesea risipitoare, scrisul la roman îmi dă gura de oxigen de care am nevoie ca să mă pot menţine pe linia de plutire a acestor timpuri. Nu ştiu cum se face, dar, cum-necum, ajung la scris, fie şi numai pentru o oră, pe parcursul unei zile, cel mai frecvent dimineaţa, iar acolo, aici de fapt, la taste, în faţa monitorului, a textului care aşteaptă să fie continuat, în bucătăria cu fereastra care dă înspre dealurile împădurite de dincolo de Bistriţa, emoţiile capătă contur şi claritate, viaţa îşi ia sensul ei cel mai adevărat şi rostul de bază, iar eu mă lipesc parcă mai mult de convingerea că tot ce trăim are un ecou şi în alte lumi, că lumea aceasta a noastră nu e numai atât cât se vede, că trebuie să existe o raţiune mai presus de gândurile noastre terestre şi că merită să împărtăşim, prin scris, dar şi prin simpla discuţie la o cafea, sentimente şi idei, frământări şi speranţe, în perspectiva timpului, în ocheanul întors, vorba unui mare scriitor, un ochean care dilată orizontul în urmă, îngustează totul înainte şi prin care suntem cercetaţi, de la celălalt capăt, cu interes special şi curiozitate entomologică.

Inflaţia de comisii lipsite de rost

Cred că Şcoala ar trebui să se apropie din nou de carte, să revină la cultura cărţii, dacă, fireşte, suntem de acord că a fost vreodată aproape cu adevărat în ultimii şaizeci de ani. Spun acest lucru pentru că am observat câtă întâietate au prin şcoli "activităţile" şi rapoartele despre activităţi în timp ce cartea şi evenimentele legate de carte sunt ignorate. Un soi de activism gol, consumator de timp şi energii se învolburează din timp în timp prin cancelarii. În legea educaţiei regăsim fraze care sună excelent, numai că din păcate ele rămân nişte cuvinte goale. "Idealul educaţional al şcolii românesti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală...", se spune acolo, însă toate vorbele bune parcă se pierd pe drum, mâncate de birocraţie şi lipsă de orizont. La fel, între finalităţile principale ale educaţiei, în aceeaşi lege, regăsim vorbe frumoase precum "formarea unei concepţii de viaţă bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală...". Pe "teren" lucrurile stau altfel. În loc de valorile umaniste şi ştiinţifice, avem bifariada tabelelor, în loc de cultura naţională şi universlă, avem rigiditatea ascunsă în spatele regulamentelor de tot felul şi inflaţia de comisii lipsite de rost şi de sens. Şi cred că orice am fi, dascăli, părinţi sau elevi, ar trebui să ne trezim şi să oprim acest trend nesănătos.

FILIT 2015

FILIT-ul de anul acesta mi-a plăcut din mai multe motive, dar valul de tineri pe care l-am văzut la câteva momente de poezie şi la câteva dezbateri mi s-a părut de departe cel mai puternic dintre ele. Oraşul Iaşi a fost pentru câteva zile cuprins de un fel de trezire la viaţă. Şi nu era doar impresia aceea de entuziasm general care apare în fiecare toamnă când se întorc studenţii din vacanţă, ci însuşi plusul de interes pentru evenimente cu scriitori. Dezbaterile, recitalurile, conferinţele, în fine, întâlnirile scriitorilor între ei şi ale scriitorilor cu cititori mi s-au părut, toate, sub semnul unei libertăţi lipsite de ostentaţie. Prietenoşi, organizatorii au fost atenţi ca lucrurile să funcţioneze normal, dar ceea ce găsesc cu adevărat deosebit şi spre lauda lor este discreţia cu care au făcut asta, un amănunt care, alături de altele, îi face comparabili cu orice manager de evenimente literare din Vest. M-am întors de la Iaşi cu speranţe reînnoite şi - mărturisesc - parcă şi cu mai mult chef de scris.

Pe drum, fără deadline

Aproape de nicăieri venind ajungi uneori,

deşi e prea literar şi nu se potriveşte

cu nimic din ce trăieşti la limită, iar partea

mai dificilă nu e aici, în dimineaţa

care-ţi promite o bună înţelegere a lucrurilor complicate,

cu tot cu tristeţea în plin anotimp al bucuriei,

cu discuţiile fără rost în cotloane domestice

care n-au cunoscut disperarea,

şi nici durerea despre care nu poţi spune nimic

în favoarea ta, un impas sufletesc strigat

la portavoce pe străzi din Erevan,

în festivaluri de poezie cu nume care trimit la marele potop,

nici măcar în armeana bătrână,

dar nici în limba ta est-europeană,

ci în graiul universal al omenirii călătoare de azi.

Vezi partea scrisă a trăncănitului continuu

din locurile publice unde se pune la cale viitorul?

Ştiu, cuprinsă de aura ta ştiută de frumuseţe,

ai fi în stare să treci peste nimicuri,

dar ai graţia de a le lua în seamă,

ceea ce dă un plus de speranţă

lumii noastre aduse la limită.

Suntem pe drum, fără deadline, fără ţintă,

fără hartă sau gadget-uri de ultimă oră,

fără măcar o minimă ştiinţă a trecerii timpului,

fără destin. Doar o veselie suspectă care ne cuprinde

când suntem mai mulţi, iar asta înseamnă oricum ceva

indiferent de situaţie. 

Nu este niciodată momentul

Scrie în ziare şi pe Net despre schimbări climatice,

iar dacă ştim să zărim printre rânduri
prindem şansa de a afla amânunte
chiar şi despre modificări sufleteşti în plan personal,
în care starea de bine lipotimică se întâlneşte
cu starea de rău înfloritoare,
tocmai când suntem pe şosea,
între Lisieux şi Mont Saint-Michel parcă,
unde bate un pic vântul ca o trecere mai rapidă
a timpului vâjâind la oglinda retrovizoare.
Vezi cât de departe s-a retras marea,
acum când mi se pare că lumea ar fi
mai amatoare ca oricând
de zgomot de valuri sparte de ţărm?
De nicăieri se iscă înţelesul cel limpede,
în care planuri, regrete şi ezitări se împacă de minune,
precum nişte paşi, care pot fi ai noştri, imaginari,
fără memorie şi fără perspective,
lăsând şiruri de urme în mâlul proaspăt din preajma insulei.
Nu au rost întrebări suplimentare, nu se cuvin
reproşuri, nu e potrivit să împărtăşim gânduri secrete,
nu e momentul, nu e momentul dezvăluirilor-şoc,
cum nu este parcă niciodată momentul
pentru trăirea pur şi simplu a vieţii aşa cum e.

Lecții de viață

Povestea aceasta a vieţii trăite sufleteşte pe mai multe planuri mă preocupă. Te uiţi, vezi, nu eşti de acord cu ceea ce vezi şi nici cu ceea ce auzi, dar nu zici nimic pentru că îţi dai seama că pentru moment cel puţin nu poţi schimba nimic. Trebuie să taci în multe împrejurări, pentru că oamenii vor să se audă doar pe ei vorbind, iar dacă atunci când, totuşi, vorbeşti şi părerea ta e în dezacord cu a lor, apar repede şi etichetările. Trebuie că vorbeşti din cărţi dacă spui ceva ce ţine de observaţia directă, banală. Contrazici aşa, de-amorul artei şi nu pentru că îţi susţii punctul de vedere în care crezi. Ai toate defectele. Cu tine nu se poate discuta, deşi abia dacă ai apucat să zici două cuvinte. Şi deşi nu te simţi nici rupt de realitate, nici "Gică-contra", cum ţi se spune de-a dreptul în faţă că ai fi, continui să accepţi să primeşti lecţii în tăcere. Lecţii de viaţă. De pragmatism. De inteligenţă în ofensivă. De tot ce vrei. În tăcere. Retras, resemnat, în viaţa ta din alt plan, acolo unde rezervele de bun-simţ ţin loc de baterii de supravieţuire.

A te plânge că nu poți să-ți scrii cărțile

Condiția scriitorului nu este dintre cele mai bune. Nicăieri în lume, aș zice. Sigur că în țări cum este România problemele sunt un pic mai complicate decât în Vest. A te plânge însă că nu poți să-ți scrii cărțile din cauza situației sociale, politice, materiale, financiare etc. este fără rost și nerealist. M-am plâns și eu uneori, recunosc, însă în ani și ani am învățat cel puțin două lucruri în legătură cu acest subiect. Mai întâi că este cam imoral să faci asta. Nici condiția țăranului nu este mai bună, nici a profesorului, nici a doctorului. E o chestiune, așadar, de climat local. Apoi, în problema aceasta a scrisului motivațiile externe nu au nicio relevanță. Dacă nu ești motivat interior nu prea se înțelege de ce scrii și cu atât mai mult de ce te plângi că nu poți scrie. Dacă lipsa de succes sau blocajele de pe la edituri te pot opri din scris, ar fi cazul chiar să nu mai scrii. Sigur că succesul este binevenit oricând și este încurajator, dar numai motivația ta secretă și personală te trezește în fiecare dimineață și te pune la lucru. Și modelele pe care vrei să le urmezi. Restul e, aș zice, justificarea comodității și a lipsei de disciplină, care găsește mereu vina în exterior, la alții, în orice altceva în afară de propria persoană. Și toate astea au particularitățile lor, firește, de la caz la caz, cum se spune. La fel ca în viață, și în artă/scris fiecare se descurcă cum poate. Cu o singură condiție: motivația să fie internă și autentică, ceea ce e cam același lucru.

Scânteia de umanitate sclipeşte peste tot prin lume

Cum să-ţi învingi teama de necunoscut într-o călătorie? Cauţi pur şi simplu să te întâlneşti cu oameni ai locului. Pentru mine nu înseamnă aproape nimic vizita într-un oraş în care nu am mai fost dacă nu cunosc pe nimeni de acolo. Aşa se face că atunci când sosesc într-un loc nou în care nu ştiu pe nimeni am obiceiul să întreb pe câte cineva de pe stradă despre cum se poate ajunge la nu ştiu care muzeu sau în nu ştiu care zonă şi fac lucrul acesta nu neapărat ca să aflu (de cele mai multe ori ştiu foarte bine punctele pe care urmează să le ating), ci mai mult ca să schimb două fraze cu un localnic. Uneori, discuţia se prelungeşte şi, din vorbă în vorbă, ajungem să facem cunoştinţă cu adevărat. Este partea care-mi place, între altele, atunci când călătoresc. Scânteia de umanitate sclipeşte peste tot prin lume, iar oamenii sunt - se ştie - aproape genetic programaţi să comunice între ei mereu şi mereu, toată viaţa.

Călătoria e şansa de a sări un pic peste propria umbră

Una dintre cele mai minunate bucurii ale vieţii este călătoria. Şi cititul este grozav şi nemaipomenit, dar să umbli prin lume şi să vezi mereu alte şi alte peisaje şi aşezări, să cunoşti oameni din locuri îndepăratate, să stai de vorbă cu ei, să legi prietenii, acestea mi se par cu adevărat nişte daruri de care ar trebui să profităm cât se poate de mult în trecerea noastră pe Pământ. Călătoria e şansa de a sări un pic peste propria umbră, e un nesfârşit poem care cuprinde stări şi sentimente mai rafinate decât cele mai bune poeme care s-au scris vreodată.

O promenadă însuflețită de speranță

Partea bună atunci când ai mai multe proiecte în lucru este că mai uiți de tine. Uneori, a te gândi mereu la propria persoană, la situația ta etc. este bolnăvicios. Ieșirea din propriul univers, întâlnirea cu alți oameni, comunicarea sunt ca o plimbare prin locuri care îți plac, o promenadă însuflețită de speranță. Iar planurile de călătorii sunt cel mai bun remediu la tendința, omenească altfel, de repliere permanentă în interior. Pot spune că ideea călătoriei mi-a fost mereu aliat, fie că s-a topit în poemele himeriste, fie că s-a convertit, nu de puține ori, în incursiuni adevărate prin lume.

Împiedicarea proiectului FILIT sau sindromul lipsei de recunoaștere

Stăm cam prost, se vede, la capitolul cultura recunoașterii. Este probabil și ceea ce ne împiedică să ne dezvoltăm ca țară, să fim în acord cu potențialul neobișnuit pe care în realitate îl avem. Prea adesea proiectele bune nu numai că nu sunt sprijinite, dar sunt șicanate, iar oameni care ar trebui recompensați public și prezentați drept modele pentru implicarea lor lucrează într-un climat ostil, numai ei știu cât de greu, cheltuind timp și efort pentru binele celorlalți și neavând uneori nici măcar consolarea unei vorbe bune. Iar fenomenul acesta se întâmplă atât la nivelul cel mai de jos al fiecărui loc de muncă, unde poți întâlni oameni extraordinari, conștiincioși și mai ales creativi, marginalizați din păcate în cele mai multe cazuri, cât și în zona publică a inițiativelor cu impact asupra societății întregi, unde, la fel, niște oameni valoroși trebuie mereu să se lupte cu un sistem nărăvit în rele și pur și simplu cu atitudini ostile, gratuite și prostești. Recent, a apărut știrea că Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași ( FILIT ) nu va mai avea ediția de anul acesta. Încă un lucru bun pus la pământ, te gândești. Pentru că după primele două ediții acest festival e deja considerat în plan internațional cel mai important din Europa de Est. Organizatorii au hotărât gestul radical al suspendării din cauza imixtiunilor politicianiste în acest proiect și a tracasărilor absurde pe care le suportă. Dincolo de interesele meschine, politice și de altă natură, care stau în spatele tracasărilor și văzând cum în general nu puține proiecte mari - care ar fi în stare să pornească rotițele sociale mai bine decât orice dispoziție guvernamentală în țara noastră - sunt înăbușite și anihilate, nu poți să nu te întrebi, conspiraționist chiar, cine este deranjat de fapt de aceste exemple bune pentru o societate întreagă. Îmi pare rău, firește, că s-a ajuns aici în cazul FILIT și sunt de partea organizatorilor în ceea ce numesc ei pe bună dreptate "rezistența culturii împotriva politicului și a banului", dar mă tem că avem de a face cu un sindrom social, cu o boală care necesită intervenții educaționale urgente, dincolo de fiecare situație de acest fel în parte. Până când elementara recunoaștere a valorii individuale și a muncii nu va fi pusă la locul ei, între valorile de bază ale lumii noastre românești, nu vom reuși să căpătăm meritata refacere a demnității ca nație, nici în proprii ochi, nici în ochii străinătății.

Niciodată nu te poți întoarce cu adevărat

Scris din nou, după o vreme de sincopă, la romanul în lucru, azi dimineață, când m-am trezit pe la 5 cu o frază în cap. Și am fost mulțumit că în timp ce păsările ciripeau harnice afară eu bocăneam la taste, la masa din bucătărie, cu spor. M-am dus cu rândurile departe, la München, unde eroina mea se învârtea cu metroul, într-o dimineață de iarnă geroasă, ca să se facă ora de deschidere la spitalul unde avea programat interviul pentru slujbă. Vocea calmă care repeta în fiecare stație înainte de închiderea ușilor "Bitte, zurück bleiben!" îi suna demobilizator, îi spunea că ar fi fost poate mai bine să fi rămas acasă, să fi rămas, să nu fi plecat, să fi stat la locul ei, în casa ei din orășelul din Moldova, cu bărbatul și copiii ei. Se pare însă că niciodată nu te poți întoarce cu adevărat. Totul se schimbă. Așa merg lucrurile.

Am fricile mele, momentele proaste, stângăciile...

Am fricile mele, momentele proaste, stângăciile. Iau şi decizii greşite. Lungesc uneori vorba când ar trebui să tac. Câteodată nu zic nimic când ar trebui să vorbesc cu voce tare. Şi deşi se presupune că un scriitor ar trebui să ştie să ţină speech-uri, nu de puţine ori intervenţiile mele publice sunt aiurea şi am sentimentul că toate gândurile şi ideile mi se îmbulzesc simultan în cap ca să capete expresie, ca o mulţime de oameni stând să rupă uşile la un market unde s-au anunţat reduceri. Sunt eu optimist cât de cât, e adevărat, dar recunosc că în unele situaţii trebuie să-mi adun chiar toate energiile pentru menţinerea încrederii şi speranţei. Dacă ar fi să fiu chiar sincer, mă şi mir că lucrurile capătă coerenţă şi sens în viaţa mea, iar altă explicaţie decât că sunt norocos să am parte în viaţă de oameni binevoitori şi prietenoşi nu am acum la îndemână.

Întâlnirea magică şi ireală cu propria clipă

Sclipirea lacului printre crengi, zărită ieri din mersul bicicletelor, pe şoseaua plină de maşini cu şoferi cam nervoşi pentru o zi de week-end, mă urmăreşte şi azi, mai ales că la un moment dat s-au arătat - ca într-un tablou impresionist - şi culorile vii ale unor canotori vâslind, acolo jos, pe apa încreţită de un vânticel venit nu se ştie de unde, pe căldură şi sub soare, sub imperiul acestei secete pentru care oamenii sunt deja îngrijoraţi şi se roagă împreună cu preoţi vrednici, prin biserici, sau chiar pe câmpuri uscate unde au scos icoanele, cu speranţă şi credinţă. Îmi stăruie în minte imaginea apei răcorind uşor aerul, mai jos, în frunzişul neliniştit, dar şi poza trecerii noastre, a Iulianei şi a mea, pedalând, turistic, dar şi firesc ca un "buna ziua", cu sentimentul că nu străbăteam curenţii blânzi din această vale a Bistriţei şi pe nişte drumuri mai concrete decât tastatura la care bocănesc acum, ci parcă timpul nostru cumva, care ne vine în întâmpinare şi el, nerăbdător să avem întâlnirea magică şi ireală cu propria clipă, aceea care îngheaţă totul aşa cum este şi pune la păstrare pentru albume de nimeni deschise în viitor niciodată.