"Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi trecut în porţie!"

Nu ştiu de ce mi-am adus adineaori aminte de o dimineaţă la spital, din vara trecută. Dormisem o noapte în patul lor după ce îmi puseseră la loc mâna sărită din umăr după o căzatură urâtă cu bicicleta. Doctorul se purtase duşmănos, lamentabil, ca medic şi ca om. În fine, după toată tevatura (durere, indiferenţa şi ostilitatea omuleţului în halat alb, anestezie generală, reducerea luxaţiei), venise dimineaţa. Eram bucuros că vedeam lumina la geam. Nu-mi mai doream nimic altceva. Şi totuşi... O femeie de serviciu a venit cu ceaiul. A dat fiecărui năpăstuit din salon câte o cană aburindă. Mie nu. Pur şi simplu. Ajunsă la uşă după ce-şi făcuse serviciul şi cuprinsă parcă de remuşcare, s-a întors către mine şi mi-a spus: "Dumneavoastră nu primiţi pentru că nu sunteţi trecut în porţie!" Rămas fără cuvinte, am zâmbit amar şi strâmb. Mărturisesc că îmi doream cana aceea cu ceai nu numai ca să-mi ostoiesc setea şi să mă bucur în tihnă de lumina dimineţii, ci şi pentru a fi şi eu în rând cu ceilalţi. M-am simţit pentru câteva clipe scos din toate porţiile lumii noastre minunate.

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

În Revista VATRA​, într-un număr special dedicat poetei  Ana Blandiana​, a fost inclus, la pagina 100, între zeci de contribuţii interesante, şi un text al meu despre domnia sa, solicitat de redacţie şi scris acum doi ani, însă valabil în absolut, asemenea prieteniei noastre literare care nu s-a stins din 1988 până acum.
Articolul în Vatra

Ana Blandiana sau trăirea poetică a propriei epoci

  

Există, se pare, pentru fiecare scriitor o întâlnire literară care contează cel mai mult între toate, atât în planul propriu-zis al scrisului, cât şi în drumul lui în literatură şi în viaţă. Pentru mine, acea întâlnire a fost atunci când am avut şansa să o cunosc pe scriitoarea Ana Blandiana.

Era cu puțin înainte de 1989 și mi-am dat seama imediat nu numai că sunt pe aceeași lungime de undă, ca să spun aşa, cu domnia sa, dar că întâlnesc, în sfârșit, un scriitor care, deși este important, nu are orgoliul și infatuarea atât de răspândite, din păcate, în lumea noastră literară. Atitudinea acestei mari poete exprimă de fapt o cunoaștere reală a vieții. Am înțeles aceasta atunci și mereu în anii care au urmat și în care m-am bucurat deopotrivă de prietenia domniei sale și a scriitorului Romulus Rusan, amândoi niște oameni cu totul speciali, un cuplu unic în literatură.

Această înțelegere adevărată a vieții este, cred, și cheia poeziei pe care Ana Blandiana o scrie, una de cea mai adevărată substanță și a cărei calitate principală – evidentă încă de la prima lectură, asemenea poeziei lui Eminescu sau celei a lui Blaga – este naturalețea. Mi se pare că în persoana scriitoarei Anei Blandiana se întâmplă o rară potrivire a omului-scriitor cu scrisul său. Pe cât de deschisă este autoarea memorabilelor poeme, pe atât de firesc sună fiecare vers. La fel şi paginile de proză și eseurile sale. Pentru că modul în care Ana Blandiana se consumă sufleteşte în proiecte care ţin de viaţa noastră comună de români este nu altceva decât poezie trăită, un acord între scris şi trăit, o trăire poetică a propriei epoci.

Prin timbrul unic al poeziei pe care ne-o dăruieşte și, mai mult, prin calitățile sale umane, prin atenţia pe care am văzut că o acordă fiecărui om cu care stă de vorbă într-o împrejurare sau alta, prin normalitatea atitudinii care nu lasă nici o clipă să se insinueze, repet, vreo umbră de orgoliu de scriitor, prin exuberanţa, altruismul, tenacitatea de a duce la capăt proiectele, prin atitudinea prietenoasă, prin spontaneitatea cu care limpezeşte lucrurile în situații care par tuturor complicate și nu în ultimul rând, fireşte, prin prezenţa sa de o feminitate cuceritoare, Ana Blandiana este o personalitate cu totul aparte în peisajul literar românesc. Există în atitudinea, comportamentul, felul de a fi al Anei Blandiana o atât de umană deschidere înspre celălalt şi o generozitate atât de manifestă încât toate barierele de comunicare dispar în compania sa ca şi cum nu ar fi fost niciodată.

De fapt, şansa mea de a o cunoaşte personal, de a discuta în atâtea rânduri cu domnia sa, de a fi putut fi alături de lupta sa civică din anii nouăzeci a venit după ce am avut un schimb de scrisori, prin 1988, şi după ce mi-a citit primele poeme pe care i le trimisesem atunci, la sfârşitul anilor optzeci, din sanatoriul de tuberculoză în care munceam şi trăiam, undeva în munţi, izolat, nu foarte departe de Piatra Neamţ. Nici nu a trecut o lună și, imediat, am avut bucuria să văd publicate acele poeme pline de călătoriile mele „himerist”-imaginare, în Familia, în rubrica sa pe care chiar începând cu acel număr nu a mai avut voie s-o semneze, regimul ceaușist interzicându-i semnătura. Nu le-a publicat însă oricum, ci cu o prezentare foarte elogioasă care i-a făcut invidioşi pe mulţi dintre colegii de breaslă.

Din acei ani am rămas prieteni, iar prietenia s-a consolidat în timp, în așa fel încât prin 1994, după ce marii editori ai țării refuzaseră publicarea memoriilor din lagărele sovietice ale tatălui meu (memorii scrise în anii cincizeci, nu după 1989!), numai ei doi, Ana Blandiana și Romulus Rusan, au înțeles că manuscrisul trebuia oferit publicului. Și s-au luptat pentru aceasta. Astfel, memoriile au fost difuzate în patru episoade la Radio Europa Liberă, în lectura Ioanei Măgură-Bernard și a lui Ștefan Pisoschi, apoi au apărut fragmentar în revista Memoria, apoi, în sfârşit, integral, la Editura Axa. Au urmat anii de activism civic la Alianța Civică și ai începuturilor proiectului Memorialului Sighet. Le mulțumesc amândurora și aici pentru șansa pe care mi-au oferit-o atunci de a fi aproape de frământările și zbuciumul lor pentru instaurarea democrației în România și pentru refacerea memoriei, o luptă dusă practic împotriva noilor vechi reprezentanți ai statului și nu de puține ori, din păcate, împotriva unei mari părți a elitelor scriitoricești și culturale.

Anii aceia au însemnat mult în formarea mea şi m-am referit aici un pic la câteva momente în care drumul meu ca scriitor s-a intersectat cu al domniei sale pentru a încerca să arât, atât cât se poate, atât cât sunt în stare nişte cuvinte, fie şi în parte, generozitatea şi altruismul unei scriitoare emblematice pentru epoca noastră.

Pentru că am văzut pe viu la acest cuplu literar de legendă ce înseamnă să duci la capăt proiectele, să dai din timpul vieţii tale şi din timpul tău de scris pentru a schimba lumea din jurul tău, pentru a o apăra, pentru că am văzut cât de important este să îţi urmezi drumul pe urmele dreptîţii şi, adesea, să suporţi, în acelaşi timp, atacuri, insulte, ameninţări, să suporţi toate mârşăviile şi calomniile fără să răspunzi, fără să ai replică.

            Ana Blandiana este o poetă recunoscută parcă mai mult în străinătate. Din păcate pentru noi, aș zice, care nu prea știm să ne susținem valorile, deși vrem, pe de altă parte, să fim recunoscuți „afară”. Nici nu mai ştiu de când nu am mai citit o cronică sau un eseu despre poezia sa (cronică sau eseu scris de un critic adevărat, vreau să spun), iar prezența sa la televiziunile noastre – extrem de atente, altfel, cu tot felul de personaje care mai de care mai dubioase – este atât de rară încât, atunci când se întâmplă, devine un act de demnitate și de probitate profesională pentru acei jurnaliști care o invită.

E limpede că atitudinea sa în favoarea democrației din ultimii douăzeci de ani, coagularea Alianţei Civice (cu protestele din Piaţa Universităţii din 1990 și anii care au urmat) ca mişcare de opoziţie la tendinţele anti-democratice ale regimului neo-comunist și pledoaria pentru memorie prin proiectul Memorialului Sighet au transformat-o într-un inamic al sistemului. De aici şi nerecunoaşterea, respingerea, marginalizarea.

Deși Memorialul Sighet este o operă pentru care statul român ar trebui să fie recunoscător scriitorilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan (tocmai pentru că este, în fapt, ceea ce statul însuşi, auto-declarat democratic, ar fi trebuit să inițieze şi să susţină), lucrurile se întâmplă invers, adică proiectul este marginalizat. Iar marginalizarea va continua, din păcate, câtă vreme rămăşiţele sistemului comunist vor mai fi puternice şi vor mai face legea şi jocurile lor imunde în România.

Indiferent însă de felul în care este condusă această ţară, rămâne o certitudine faptul că atât prin opera literară, cât și prin opera civică, Ana Blandiana este pentru mulţi români un reper, unul din acei scriitori care nu ar putea fi contemporani cu nici o altă epocă decât a lor. Este modelul de scriitor căruia îi pasă de lumea în care trăieşte. Iar acest model ar putea fi vizibil cu adevărat, aşa cum merită şi cum merităm toţi, dacă și lumea noastră românească ar reuși, în sfârșit, să capete un pic de normalitate. De fapt, dacă şi noi, fiecare în parte şi împreună, am face un pas mai hotârît pe acest drum al normalităţii.

                      

Octombrie 2013

Ieri am vizitat sanatoriul

Ieri am vizitat sanatoriul de tuberculoză Bisericani, locul care m-a inspirat, încă din prima tinerețe, în scrierea majorității cărților. Poezia sanatoriului pe care am pus-o la cale și "himerismul" de acolo se trag. Lumile din romanele "Ospiciul" și "Fericire sub limite"​ acolo își au spațiul de mișcare și respirație. M-am întristat să văd, în parcul din față, clădirile în care am locuit în vremea în care îngrijeam bolnavi lăsate acum să se năruiască, năpădite de vegetație până la ziduri. Nu mai este ordinea și nici curățenia din anii optzeci. Totul arată delăsare și indiferență. Am făcut și câteva fotografii. Voi posta câteva curând, zilele acestea. Uneori, timpul ne este aliat și prieten, alteori nu ține chiar deloc cont de noi.

"Writing is work! Writing is work!"

Apropo de muncă... Mă aflam în 2006 pentru prima oară pe Heathrow. Urma să stau două luni în Scoţia, unde fusesem invitat ca bursier "writers-in-residence". Pe vremea aceea trebuia viză. O obţinusem după ce rezemasem zidurile o zi întreagă la ambasadă. În fine, o aveam lipită în paşaport, iar pe aeroport stătusem la coadă destul de multişor până am ajuns la ghişeu. Acolo, doamna care verifica paşapoartele se uita şi se tot uita la viza mea. M-a întrebat cu ce scop călătoream în UK. I-am spus că sunt scriitor şi urma să scriu o carte în ţara lor sau ceva asemănător. A tot dat din cap parcă a nedumerire şi a spus: "Nu înţeleg de ce nu v-au dat o viză de muncă, ci una turistică..." Apoi a adăugat: "Scrisul e muncă, nu?" Şi a tot repetat: "Writing is work! Writing is work!" I-am spus: "Doamnă, habar n-am de ce nu mi-au dat o viză de muncă, dar îmi place foarte mult să vă aud spunând că scrisul e muncă. Vă mulţumesc! Un scriitor nu aude prea des chestia asta..." A zâmbit profesional şi uman în acelaşi timp, aşa cum numai britanicii ştiu să o facă, a trântit ştampila pe paşaport şi mi-a urat cel mai frumos bun-venit care mi-a fost adresat vreodată pe vreun aeroport. Scrisul e muncă! Trăiască munca! :)

Umbra lui Monet

Nori decorativi peste verdele întunecat al grădinii, la Étretat,

şi părţi din teritoriul raţiunii încep răfuiala cu fragmente

din ceea ce a fost odată un suflet chinuit

în lumea fiinţelor vii.

Nimic din trecut, prea puţin din viitor,

numai un zgomot acut al clipei de faţă,

peste conversaţia potolită

la mesele ude după aversă, între clienţi preferând

să stea numai cu faţa spre mare,

pentru efectele binefăcătoare ale brizei,

spre ţărmul englez invizibil, cu ochii închişi

spre o lume a lor, interioară.

Poate că atunci când Monet îşi căra trepiedul şi instrumentele

pe aceste plaje de pietricele sferice şi ovale

nu se simţea nicăieri căderea în gol

pe care noi o adulmecăm la fiecare întorsătură de frază

a chelneriţei amabile recomandând cel mai bun calvados ever.

Avem încă, păstrate împreună cu zeci de cochilii

într-un pahar ciobit uitat pe nişte rafturi prin casă,

trei mostre ca suvenir, dar e greu de spus când le-am cules, 

cum despre orice e dificil de adăugat ceva

în zilele noastre iluminate la întâmplare din te miri ce.

Şi asta tot înseamnă mai mult decât nimic.

Avem tot dreptul legal de a critica

Îmi exprim indignarea şi revolta, protestul public împotriva deciziei Consiliului U.S.R. din 30 martie 2015 de a-i sancţiona prin avertisment pe scriitorii Rita Chirian​, Peter Sragher şi Dan Mircea Cipariu​ pentru ceea ce Consiliul în frunte cu Nicolae Manolescu consideră a fi „atacuri concertate împotriva Uniunii Scriitorilor ca instituţie şi ale unora dintre membri săi”. Având în vedere disfuncţionalităţile legate de acordarea Premiului Eminescu (de la care au pornit, de fapt, criticile noastre, ale celor aproximativ 100 de scriitori), faptul că regulamentul a fost modificat în sensul de a permite dlui Manolescu să candideze a treia oară la funcţia de preşedinte, lipsa de transparenţă a conducerii U.S.R. (din cât ştiu, nu ni s-a răspuns punctual cererii noastre depuse acum mai mult de o lună la secretariatul instituţiei), comportamentul autoritarist al preşedintelui (reacţiile sale publice au fost încercări clare de intimidare a celor care îl criticăm) şi imaginea proastă a instituţiei, consider că sancţiuni ar trebui date de fapt conducerii U.S.R. şi nu celor care îşi exercită dreptul la libertatea opiniei. Criticile pe care noi toţi (nu numai cei trei scriitori sancţionaţi) le-am adus şi le aducem conducerii U.S.R. sunt în fapt dovada că nouă ne pasă în mod real de felul în care este condusă şi în care funcţionează U.S.R, că nu ne sunt indiferente derapajele care se petrec în cadrul ei. Mai mult, avem tot dreptul legal de a critica şi orice încercare de intimidare a noastră este de fapt un act de încălcare a spiritului democraţiei. Îmi exprim totodată solidaritatea cu cei trei scriitori şi îi îndemn pe toţi scriitorii, indiferent dacă au semnat sau nu petiţia, să protesteze împotriva acestui gest de sancţionare (care seamănă cu abuzurile din perioada comunistă) prin care ni se încalcă drepturile democratice privind libertatea de expresie.
Articol pe acest subiect pe Agenţia de carte

Niște simple exerciții de zâmbet

În posturile, serviciile, slujbele, profesiile în care ai de a face cu oamenii (profesorii, doctorii, asistentele medicale, funcționarii intră sigur aici) prima condiție este să ai atitudine prietenoasă. Dacă nu ai de la mama și de la tata de-acasă așa ceva sau dacă dificultățile vieții te-au făcut să-ți pierzi zâmbetul, politețea și minima căldură umană, atunci mai devreme sau mai târziu vei deveni o cauză a disfuncționalităților de tot felul, a atmosferei tensionate, a nervilor și a stresului. Dacă numai îți plouă și îți ninge, dacă vezi numai rău și găsești numai defecte și lipsuri celor din jur, e limpede că nu ești făcut pentru munca cu oamenii. Dacă stai încruntat mai mereu și mai ești și șef sau șefuleț pe undeva, devii o pacoste pentru toți. Oamenilor de acest fel trebuie să li se spună că au o problemă. Mai direct sau mai diplomatic, mai tranșant sau mai aluziv, acestor persoane trebuie să li se amintească adevărul că nu sunt veșnice pe unde sunt și că nu e nimeni dator să suporte toanele lor. Și apoi, această atitudine prietenoasă despre care fac eu vorbire, ca să spun așa, aici, un pic cam iritat (recunosc :) ), se mai poate și învăța. Chiar mă gândesc că în loc de mai noile și vestitele cursuri de comunicare care pregătesc practic pe bandă rulantă oameni parcă mai încruntați decât înainte, ar fi mai bune, poate, niște simple exerciții de zâmbet la locul de muncă. Zâmbet adevărat, autentic, sincer, netrucat. Zâmbet gratis. Și o vorbușoară bună ca bonus. Să fie oare așa de greu de atins acest vis?

Tinereţe petrecută în lagăr

Azi tatăl meu, Vasile Gh. Baghiu, ar fi împlinit 93 de ani. A făcut frontul un an, când avea 21 de ani, apoi a trecut prin iadul sovietic siberian, ca prizonier de război, timp de şapte ani. Tinereţe petrecută în lagăr. A supravieţuit. Întors acasă în 1951, şi-a refăcut, cum se spune, viaţa: s-a căsătorit, ne-a avut pe noi, surorile mele şi cu mine şi a înfruntat viaţa în România devenită, la rândul ei, un lagăr. În anii cincizeci, când în literatura noastră se zbenguia proletcultismul, el a scris, riscându-şi libertatea şi viaţa, despre ceea ce păţise în lagărele din Karaganda. A murit în 1974 într-un accident de muncă. Eram atunci un copil de opt ani, dar am găsit caietul lui şi l-am păstrat. Cu greu l-am publicat după 1989, pentru că regimul comunist, aşa cum se ştie, doar se cosmetizase. Memoriile lui sunt unice, dar recunoaşterea lor încă nu şi-a găsit epoca. Dumnezeu să-l odihnească!
Prizonier în U.R.S.S. la Cărtureşti

Rezervele de idealism nevindecat din prima tinereţe

Doi sau trei ani îmi mai trebuie, cred, ca să duc la capăt două cărţi din domenii diferite de literatură pe care le am de ceva vreme în lucru, în paralel cu proiectele literare. Ele sunt, de fapt, la graniţa dintre psihologie, îngrijiri medicale şi educaţie. Abia atunci când le voi vedea încheiate îmi voi putea scrie mai departe romanele, poemele şi eseurile aşa cum îmi doresc, nestingherit, în voia cea bună. Nu-i vorbă, lucrez şi aşa la romanul pe care îl am acum la priorităţi aproape în fiecare dimineaţă, chiar dacă un pic cam încet, dar atunci sunt sigur că îmi vor creşte nişte aripi. Sănătate, răbdare, disciplină, ambianţă prietenoasă în jur sunt lucrurile de care am nevoie ca să trec cu bine acest prag. Şi îmi pun toate rezervele de speranţă şi credinţă în funcţiune. Şi toate rezervele de idealism nevindecat din prima tinereţe. 

De scris tot scrii, mort-copt, până la capăt

De ce e totuşi cam greuţ-greuşor-greu să fii scriitor în România? În primul rând pentru că între scriitorii adevăraţi şi potenţialii cititori adevăraţi se aţin permanent un fel de vajnici păzitori ai sistemului, fie ei moşteniţi din comunism sau şcoliţi din mers la şcoala tranziţiei. Mai mult, cei puşi să apere interesele scriitorului acţionează exact pe dos decât ar trebui. Hai, să zicem că problema aceasta s-ar mai putea rezolva, adică sistemul acesta nevăzut-şi-totuşi-prezent-peste-tot ar mai putea fi păcălit şi chiar clătinat binişor, prin perseverenţă, muncă îndârjită şi sacrificiu individual până la marginile lehamitei, dar ce te faci cu această cultivare deliberată a non-valorilor şi cu ofensiva discreditării cărţii şi a cititului în care se folosesc toate mijloacele, oficiale, neoficiale, directe sau subtile? Ca să scrii şi încă pe termen lung, de fapt cam-toată-viaţă, poezii, romane, eseuri, studii şi aşa mai departe în acest peisaj trebuie să fii construit dintr-un material greu de concasat de fălcile drăguţului de sistem. Că oricum de scris tot scrii, mort-copt, până la capăt. Cu preţul final, asumat sau nu, tot una.

Ratarea este nu de puţine ori o formă sofisticată a împlinirii depline şi absolute

Viaţa de zi cu zi nu ţine cont de aspiraţiile literare ale unui scriitor. Ea îşi urmează cursul, aduce necazuri şi bucurii, umple timpul cu întâmplări, trăiri, sentimente, cu alergătură domestică. Nu este deloc interesată de partea legată de creaţie, ca să spun aşa. De aici şi lipsa de temei în invocarea condiţiilor grele în cazul ratării. Eşecul se poate întâmpla din cauze diverse, însă ratarea e altceva. Eşecul - în special în înţelesul lui limitativ (şi adecvat, până la urmă) de lipsă a unei cariere sau de trai în sărăcie - are diferite cauze care nu ţin neapărat de persoană, dar ratarea este în proporţie covârşitoare un "merit" al persoanei. Eşuezi în fel de fel de încercări, de multe ori pentru că în acele momente ale încercărilor condiţiile pentru succesul tău nu erau îndeplinite. Te ratezi însă numai şi numai pentru că nu ai fost în stare sau nu ai fost suficient de motivat să treci peste dificultăţi şi peste absenţa condiţiilor favorabile. Noroc însă că ratarea este nu de puţine ori o formă sofisticată a împlinirii depline şi absolute.

Pe lângă scrisul de dimineaţă la roman

În perioada următoare îmi trebuie disciplină de fier. Şi sănătate. Pe lângă scrisul de dimineaţă la roman, am mai multe lucruri de dus la capăt, examene, proiecte de cărţi de specialitate în lucru. Îmi doresc să ies cu bine din toate spre sfârşitul verii, să pot vorbi mai relaxat. Îmi doresc apoi să văd din nou Occidentul, să-mi văd prietenii de acolo, fie şi numai pentru câteva zile. Planuri sunt. Ce se alege nu mai e întotdeauna în puterea noastră. Ţine însă obligatoriu de noi, se pare, să ne facem planuri şi să nu ne pierdem speranţa.

Zumzetul lumii din jur poate fi ignorat cu mult folos

Încerc să mă strecor printre lucruri importante şi lucruri mai puţin importante din viaţa mea de acum. Este o artă care nu se învaţă la nicio şcoală, pentru că totul este mişcător, iar erorile pândesc la tot pasul. Schimbările se fac din mers, iar ceea ce azi ţi se pare de interes vital mâine poate deveni în ochii tăi o banală chestiune de rutină. Mă mai salvează doar încăpăţânarea de a crede mereu că munca pentru un proiect (iar scrisul intră aici) e mai bună decât orice pălăvrăgeală, că zumzetul lumii din jur poate fi ignorat cu mult folos.

Sentimentul că nu e totul pierdut

Lunea trecută am fost invitat la o filială de cartier a bibliotecii publice din oraşul meu să le vorbesc unor elevi de liceu despre actualitatea lui Eminescu. De fiecare dată răspund unor astfel de invitaţii, fie ele într-o şcoală dintr-un sătuc uitat sau într-un apartament de bloc de la parter transformat în bibliotecă publică. Între argumentele care ţin de opera poetică, de publicistică şi de tipul de model de creator pe care acest mare poet îl reprezintă pentru orice epocă, inclusiv pentru a noastră, am vrut să le propun să audă şi câteva fragmente din poemele lui, dar nu din acelea din manual sau îndeobşte cunoscute, ci din cele mai puţin auzite şi mai puţin citite. La un moment dat, am ezitat dacă să citesc o strofă în care cuvântul "boschet" ar fi putut suna comic, mă gândeam, pentru urechile lor şi astfel ar fi putut să-mi spulbere toată argumentaţia, însă am decis, într-o clipă, să le citesc strofa care conţinea cuvântul, să nu sar peste ea, să aştept râsul lor spontan (care a şi venit întocmai cum mă aşteptam) şi abia după aceea să le vorbesc despre felul cum în timp cuvintele capătă noi conotaţii în funcţie de context şi să le citesc mai departe alte pasaje din alte poeme despre care ştiam că îi vor sensibiliza în aşa fel încât îi vor pune pe gânduri, fie şi numai pentru o clipă, le vor oferi un contrast lămuritor şi îi vor face să vadă până la urmă cât de umană, în definitiv,  este substanţa poeziei lui Eminescu. Intuiţia mea a fost corectă, pentru că am ajuns în final să discut cu ei despre rostul poeziei în lumea de azi şi alte minunăţii interesante că nici nu se mai dădeau duşi de acolo. Am avut din nou, cum mi se mai întâmplă uneori, sentimentul că nu e totul pierdut, iar mulţumirea aceea mi-a fost suficientă pentru toată ziua şi încă mă mai hrănesc din ea.

Felix Nicolau despre romanul Fericire sub limite

Cronica "Unghiuri speciale" de Felix Nicolau la romanul "Fericire sub limite"/ Ed. Charmides 2014, în revista Steaua, nr. 9, septembrie 2015

Scriitor productiv, Vasile Baghiu știe sã fie și

polimorf: speciile literare îi stau la degetul mic. Firește, este binecunoscut toposul literaturii scriitorului: sanatoriul de boli infecțioase, în rol principal

fiind distribuitã tuberculoza.

De aici decurg câțiva subtopoi: izolarea, provincia, hipersensibilitatea

ori insensibilitatea ca autoprotecție și vizionarismul. Autorul „Manifestului Himerist” este, evident, un continuator al lui Thomas Mann, dar de

o manierã personalã. Dacã Hans Castorp urca spre

sanatoriu ca spre un purgatoriu, care se va transforma în infern și unde va avea dostoievskiana întâlnire cu diavolul, protagoniștii lui Baghiu nu

trãiesc atât de spectaculos.

Prima temã, provincialismul, care este

captivant tratatã și în Planuri de viațã, dar în context

cosmoplit, are ca efect lentoarea temporalã.

Suntem la polul opus fațã de postmodernism, unde

timpul și spațiul se contractau. Aici este „clipa anilor

optzeci, suspendatã” favorabilã reveriei ori

vizionarismului bizantin. În acest „cuib al timpului

mort”, cu puțin înainte de tãvãlugul capitalist,

predominã sporovãiala ce rareori cade în

balcanisme, dat fiind cã peisajul parcã mereu

tomnatic stimuleazã sentimentele, poate și

sentimentalismul. Viața se deruleazã pe coordonate

studențești, cu cãrți și muzici bune pentru

protagoniști. Aici este sublimul. Cei care nu se

bucurã de asemenea paliative supraviețuiesc în

urâtul naturalist al sputei, griului și soarelui anemic.

Fãrã sã-și propunã experimente narative,

prozatorul alterneazã totuși frazele lungi cu

propoziții reduse pânã la un infinitiv lung, monologul

interior întotdeauna dubleazã dialogul, planurile

temporale se pot inversa de la un capitol la altul,

iar descrierile au mereu un rol psihologic, nu pur

estetic. În ciuda substanței culturale și a puținelor

evenimente, Vasile Baghiu are harul de povestitor

care poate atrage cititorii nu prin suspans, ci prin

fluența zicerii, oricât de sofisticatã ar fi ea uneori.

Plecarea romanului este livrescã, așa cum se

cuvine la un roman mainstream: camera de la

sanatoriu ocupatã de unul dintre protagoniști este

sufocatã de cãrți. În cele din urmã, boala cronicã,

prin diminuarea vitalitãții, îndeamnã la obiceiuri

cãrturãrești. Salvarea vine din expunerea la viațã,

sau la viața în regim morbid. „Benchetuiala de bacili”

și faptul cã majoritatea personalului medical este

recrutat dintre foștii pacienți constituie odgoane

încolãcite în jurul realitãții, ceea ce face ca accentul

sã nu cadã pe fantezii de bibliotecã, pe acea scholé,

izolarea în turnul de fildeș, pe care o combãtea

Pierre Bourdieu în Meditații carteziene. Peste

tentația eseisticã și solilocvicã a prozatorului se

așterne frica de boalã. În special intelectualii practicã

respirația speriatã, o „pranayama profesionalã”,

care ar putea fi un fel de filtru.

Chiar cu moartea la ușã, viața își cere

drepturile. Oamenii se îndrãgostesc, însã cu cât

rafinamentul mental este mai accentuat, cu atât

sentimentul se complicã. Pentru Grig „mintea

femeilor e un abis imposibil de cercetat”. În același

timp, visele de a ajunge scriitor faimos (firește!), îl

împiedicã sã investeascã emoțional. Perspectiva

este autoironicã, cu romantismul auctorial românesc

alimentat de speranța de a se vedea publicat în

În aceastã lume a urâtului, frecventarea artei

și a iubirilor sunt paliative firești. Nu atât de firesc

este profesorul de biologie Victor Savu, care vine

la sanatoriu împreunã cu elvețienii Anna și Hans,

fascinați de opera scriitorului Grigore Despa. Iatã

cã destinul artistic al lui Grig s-a împlinit, finalmente,

dar doar dupã ce emigrase în Italia. România

rãmâne tãrâmul sadoveninan unde nu se întâmplã

nimic, provincie a noului imperiu european. Un motiv

al prozei și poeziei lui Vasile Baghiu este necesitatea

persistenței în apropierea suferinței pentru a conferi

autenticitate scrisului. Circumstanțele pot fi

minimaliste, dar intențiile au întotdeauna mizã

maximã. Sanatoriul devine fons et origo, toposul

cu ajutorul cãruia se comparã destine și se discutã

caractere. Prozatorul posedã instrument pentru

caracterologia clasicã, însã harul lui rezidã mai cu

seamã în notațiile aparent fugare, capabile sã

sporeascã rafinamentul romanului: peștii

ornamentali se învârt în sensul acelor de ceasornic

într-o fântânã artezianã, doi tineri sunt aproape sã

facã dragoste când o infirmierã aduce vestea cã

mama fetei, internatã, tocmai murise, tristețea unui

personaj raisonneur este bruiatã de tacâmurile ce

se ciocnesc vesel la cantina tuberculoșilor, splina

unui porc sacrificat se dovedește „latã de la un

capãt la altul, iar asta înseamnã cã iarna va fi la fel

cum e acum” ș.a. Mai este apoi și sarabanda fricilor:

frica de microbi, frica de ratare, frica de a discuta

anumite subiecte pentru a nu fi turnat la Securitate.

Plasatã pe o granițã temporalã, intriga surprinde

anii 80 prin fantomaticele amintiri ale junelui „poet

la sanatoriu” (ce se va afirma ca prozator cu

„România literarã” (sic transit gloria mundi!).

Posibil ca autenticitatea romanului sã survinã

din expunerea autobiograficã. Detaliile medicale și

inserția bârfelor de sanatoriu sunt „parfumul” scrierii.

Peste acestea se așazã, abia, analiza holbanianã

a experiențelor erotice și interpretarea caracterelor

și situațiilor. Portretul epocii este completat cu datele

specifice contextului: momirile Securitãții întru

colaboraționism, dar și discuții asupra autenticitãții

artei. Kitschul nu este condamnat de pe poziții elitist

neomoderniste, ci tocmai – vizionarã idee –

pentru excitarea snobilor.romanul Stadiu final),

dar și anii de post-comunism

în care unii își asumã ori nu fostele atașamente

marxiste.

În pofida mizerabilismului, atmosfera are ceva

din rafinamentul decadent din Remember-ul lui

Mateiu Caragiale; în pofida acestui decadentism,

romanul problematizeazã intens, dar nu teoretic, ci

plecând de la situații concrete: învãțãmântul,

sãnãtatea, ecologia, arta și politica. Autorul aude,

vede și gândește, așadar. Ba știe sã și dramatizeze,

confruntând ideile și comportamentul celor doi protagoniști:

introvertitul și indecisul Grig fațã de

activul și justițiarul Victor. Scena de „pãlãvrãgealã

udatã cu bãuturealã” este strânsã în chingile

dialogului eficient și reflectatã ridiculizant în mintea

naratorului, cam cum se întâmpla la Marin Preda,

în romanele citadine.

Vasile Baghiu are toate calitãțile unui prozator

ce poate decupa felii diverse ale realitãții. Întrebarea

este dacã noul lui roman, tot despre sanatoriu, dupã

cum am citit pe Facebook, mai poate adãuga ceva

la tot ceea ce a scris prozatorul la temã pânã acum.

Ciudată solidarizare

Abia au trecut zilele în care mai mulţi scriitori l-am criticat pe Nicolae Manolescu şi i-am cerut şi demisia de la conducerea Uniunii Scriitorilor pentru neregulile de la jurizarea Premiului Eminescu de la Botoşani că un alt grup de scriitori se solidarizează acum cu acest critic. Se solidarizează, nicio problemă, însă pentru ce fel de cauză? Ce au ei de apărat? Noi măcar am explicat limpede că sunt serioase motive de suspiciune în privinţa jurizării pentru premiul cu numele marelui poet, iar câţiva dintre noi au făcut şi adevărate investigaţii jurnalistice şi au demonstrat favoritismele de care a beneficiat premiatul. Măcar am spus clar care sunt nemulţumirile noastre şi, mai mult, am cerut, printr-un memoriu depus la Uniunea Scriitorilor, limpezirea unor chestiuni administrativ-financiare ale acestei organizaţii. Demersuri absolut normale. În schimb, după ce domnul Manolescu a încercat fără succes metoda securistă a intimidării spunând în vreo două articole că protestatarii ar fi necunoscuţi, netalentaţi şi tot aşa, acum,  în stilul "epocii de aur", susţinătorii săi se adună "strâns uniţi". În fond, chiar așa, ce au de apărat aceşti scriitori? Un stil de lucru al unui președinte de organizație care sfidează regulamentele şi îi dispreţuieşte pe scriitori? Modul nedemocratic în care acest critic, care nu mai scrie de douăzeci și cinci de ani (în schimb îi trimite pe protestatari la scris), a forţat al treilea mandat la conducerea US? Maniera abuzivă în care i-a intezis, ca un cenzor de pe vremuri, semnătura în România literară marelui scriitor opozant al comunismului, Paul Goma? Neregulile evidente de la jurizarea pomenită de la care a şi pornit scandalul? Vor ei să spună prin gestul lor că se opun limpezirii lucrurilor incriminate de noi? Se solidarizează ei împotriva aflării adevărului în această chestiune? Ciudată solidarizare.

Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă

Lucrurile nu merg bine în România şi din cauză că instituţiile sunt conduse dezastruos de oameni care au mari probleme de comportament elementar, care îşi permit să insulte salariaţii cu o nonşalanţă uimitoare, care au apucături de mici dictatori, care induc o atmosferă toxică în jur. Funcţiile publice la toate nivelurile sunt în general ocupate de oameni (bărbaţi şi femei deopotrivă) fără cultură şi fără educaţie, cinici, fără pic de omenie, prefăcuţi, cu mai multe feţe, instruiţi toţi parcă la şcoala comunistă a dispreţului, porniţi permanent pe conflict şi pe punerea la punct a oricui, lamentabili din punct de vedere uman, crescuţi în ignorarea valorilor. Deşi ştiu că ies serios din spaţiul legii, ei calcă fără să clipească peste demnitatea altora cu aerul că sunt în drept să facă lucrul acesta. Dar o fac şi pentru că sunt siguri de "spatele" lor, pentru că se cred veşnic protejaţi de cineva sus-pus şi de sistem şi pentru că bieţii oameni simpli au căpătat frică. Abuzul este aerul lor, hrana lor, stilul lor de viaţă. Ei uită adesea că roata se întoarce, că vine o zi în care trebuie să dea socoteală, că lumea - aşa cum e, apăsată de griji şi umilită - se mai trezeşte din când în când.  Blestemat sistem este acesta care permite în ţara aceasta a noastră unor înguşti la minte şi la suflet să ajungă în poziţii de conducere!

Recunoaşterea reală a importanţei istorice şi literare a acestei cărţi îşi aşteaptă încă epoca

Când scriu în dimineţile acestor ani la romanele mele, îl am în minte pe tatăl meu, supravieţuitorul erou al lagărelor sovietice, pe care îl vedeam scriind duminicile la fereastra dinspre pârâu a casei noastre din Mastacăn. Atunci în 1970, când eu aveam cinci ani, el îşi transcria pe un alt caiet memoriile din Siberia pe care le scrisese, cu foarte mult curaj, în anii '50, imediat după întoarcerea acasă, într-un timp în care lumea noastră literară adoptase realismul socialist. Bănuiesc că se temea de degradarea în timp a hârtiei din caietul primei variante şi începuse să treacă totul pe un caiet cu hârtie mai bună. Avea dreptate, pentru că văd acum cât de mult a lucrat timpul pe acel prim suport. Nu reuşise să facă mulţi ani de învăţătură până la intrarea pe front şi apoi în viaţa de prizonier, dar (dincolo de greşeli în scris) fraza uşoară, umorul subtil şi perspectiva lipsită de ură şi părtinire îl arată un povestitor de talent, cu un timbru unic. Imaginea lui privind gânditor pe fereastră şi scriind, scriind, scriind împotriva curentului mi-a fost mereu şi îmi este şi astăzi model şi inspiraţie. Am încercat să prind în Planuri de viață​ povestea supravieţuirii prizonieratului din Gulag şi felul lui de a fi ca om şi am avut grijă, cât s-a putut în anii aceştia ai tranziţiei haotice în care comuniştii au rămas în continuare la butoane, să-i valorific moştenirea. Două ediţii din Prizonier în URSS, fragmente publicate în revista Memoria, fragmente difuzate la Europa liberă, conferinţe despre unicitatea cazului său şi a scrierilor sale. Avea să plece din lumea noastră într-un accident misterios, în 1974. Cred şi acum că recunoaşterea reală a importanţei istorice şi literare a acestei cărţi îşi aşteaptă încă epoca.

Nici înainte, nici înapoi

Romanul acesta pe care îl am în lucru diminețile devreme îmi dă de furcă mai mult poate decât celelalte două mai recente ( Planuri de viață​ și Fericire sub limite​) la un loc. M-a adus într-un punct din care nu se mai poate merge nici înainte, nici înapoi. Înapoi e limpede de ce, iar înainte pentru că lumea care se învârte în jurul personajului feminin e în stare să-i schimbe acestui personaj deciziile, să-i modifice gândurile, să-i influențeze gesturile. Acum nu povestea sau poveștile contează foarte mult, ci direcțiile în care o iau lucrurile, amestecul de viață trăită și reflectată, partea de sens care face ca ficțiunea să se confunde perfect cu viața și să nu se vadă deloc lipiturile sau combinația grăbită de culori pe paletă în fuga inspirației.

Acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe

Scrisul poate fi salvator pentru cineva care caută de mai multă vreme un sens nu numai pentru propria viaţă, ci şi pentru epoca sa. Problema apare atunci când intervin sincopele, pauzele de inspiraţie, tatonările lipsite de efect ale rândurilor, neîncrederea, lipsa de speranţă, momentele de trăire la nivelul zero, sentimentul de orizont închis al paginii albe. Interesant este că, odată depăşite, aceste nesuferite praguri devin invariabil chiar lucrurile preţioase în care îşi prinde rădăcinile scrisul şi fără de care cuvintele sună fals, frazele se înşiră artificial şi tehnic, iar povestea se contaminează de acel aer al lecţiei învăţate de care orice scriitor ar trebui fugă cât mai departe.